Decizia ÎCCJ 89/2026: subvențiile de șomaj și cei doi ani

Q: Cine face controlul și către cine se restituie banii?

Controlul îl fac, potrivit art. 1161 din Legea nr. 76/2002, organele de control măsuri active din agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene, respectiv a municipiului București, iar restituirea se face, potrivit art. 85 alin. (4), tot către agențiile teritoriale. În dosar, actele sunt emise de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău.

Pe scurt

Înalta Curte de Casație și Justiție a refuzat să spună dacă interdicția de doi ani prevăzută de art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 aduce și obligația de a restitui subvențiile încasate în acești doi ani, pe alte convenții. Sesizarea Curții de Apel Bacău a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că reglementarea e clară, iar instanța care a întrebat are la îndemână instrumentele juridice uzuale. Decizia nr. 89 din 21 septembrie 2026 s-a publicat pe 28 octombrie 2026.
Ce nu se schimbă deloc: subvenția pentru persoana al cărei contract a încetat prea devreme se restituie integral. Art. 85 alin. (4) din aceeași lege obligă angajatorul care închide raportul de muncă înainte de termenul de 18 luni să dea înapoi, în totalitate, sumele încasate pentru acea persoană, plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data încetării. Inadmisibilitatea sesizării nu atinge această obligație.
Cifra din dosar arată cât costă diferența dintre cele două texte. Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău a stabilit o creanță totală de 503.961 de lei pornind de la un singur post închis înainte de 18 luni. Subvenția încasată efectiv pentru acel angajat, 28.221 de lei, e doar 5,6% din creanță; restul vine din cele șase convenții semnate după încetarea raportului de muncă, plus dobânzi și penalități de întârziere.
Vizați sunt angajatorii care au luat subvenție pentru categoriile greu de angajat. Art. 85 alin. (1) acordă 2.250 de lei pe lună, timp de 12 luni, pentru fiecare șomer peste 50 de ani, părinte unic susținător al unei familii monoparentale, șomer de lungă durată, tânăr NEET, victimă a violenței domestice din categoria de la art. 16 lit. g), mamă șomeră cu cel puțin trei copii în întreținere sau fost condamnat angajat pe perioadă nedeterminată. Alineatul (2) adaugă persoanele cu handicap, iar art. 80 face același lucru pentru absolvenți. Toate aceste subvenții vin cu obligația de a păstra omul pe post cel puțin 18 luni.
Decizia e obligatorie de la 28 octombrie 2026, dar numai pentru ce a decis. Art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă face obligatorie „dezlegarea dată chestiunilor de drept”, iar aici nu există nicio dezlegare: întrebarea rămâne de rezolvat de fiecare instanță care o întâlnește.

Act: Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 89 din 21 septembrie 2026, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Dosar nr. 944/1/2026
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 28 octombrie 2026, paginile 2-6
Intră în vigoare: 28 octombrie 2026, data publicării, temeiul invocat în dispozitiv fiind art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă; pentru Curtea de Apel Bacău, instanța care a întrebat, efectul s-ar produce de la pronunțare, 21 septembrie 2026

Dacă ați primit subvenție pentru un salariat greu de angajat și ați închis postul înainte să treacă 18 luni, subvenția acelei persoane se restituie integral, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a refuzat să spună ce se întâmplă cu banii luați între timp pe celelalte convenții. Sesizarea Curții de Apel Bacău a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 89 din 21 septembrie 2026, publicată pe 28 octombrie 2026. E al doilea refuz de acest fel într-o săptămână pe o chestiune de dreptul muncii: cu numărul imediat anterior, pe 22 octombrie 2026, același complet a decis că îndepărtarea de copii a unui salariat suspectat de abuz e scrisă în mod clar și univoc în lege, deci nu ridică nici acolo o veritabilă chestiune de drept. Ambele decizii s-au pronunțat în aceeași zi, pe dosare cu numere vecine, 942/1/2026 și 944/1/2026.

Întrebarea la care nu s-a răspuns e scrisă în dispozitiv, cuvânt cu cuvânt: dacă art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă „se interpretează în sensul că implică obligativitatea angajatorului de a restitui subvențiile încasate în baza convențiilor încheiate anterior constatării de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a încetării raporturilor de muncă”. Pe limba angajatorului: dacă agenția descoperă, la un control de peste doi ani, că un post subvenționat a fost închis prea devreme, îi cere înapoi doar banii pentru acel om sau și tot ce a primit de atunci încoace pe alte convenții.

Dosarul din care a venit întrebarea dă răspunsul agenției în cifre. Societatea reclamantă a încetat, pe 1 octombrie 2021, contractul unei persoane defavorizate pe care decizia o numește C.N., în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, adică desființarea postului, înainte de cele 18 luni. A restituit, de la sine, cei 28.221 de lei încasați pentru acea persoană, plus dobânda. Pe 25 ianuarie 2024, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău a stabilit prin proces-verbal de control o creanță totală de 503.961 de lei, în care a intrat și contravaloarea subvențiilor de pe șase convenții semnate în cei doi ani de după încetare, plus penalități de întârziere și dobânzi. Raportul e de 17,86 la 1: pentru fiecare leu de subvenție încasat pentru omul concediat prea devreme, agenția a cerut aproape optsprezece.

Mecanismul sancțiunii stă în două texte care seamănă, dar nu fac același lucru, și pe această distincție se sprijină toată soluția. Art. 85 alin. (4) e textul banilor: angajatorii care încetează raportul de muncă al persoanelor de la alin. (1) și (2) înainte de termenul de 18 luni „sunt obligați să restituie, în totalitate, agențiilor pentru ocuparea forței de muncă sumele încasate pentru fiecare persoană pentru care a încetat raportul de muncă”, plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României. Art. 85¹ e textul interdicției: același angajator „nu mai pot beneficia de o nouă subvenție din bugetul asigurărilor pentru șomaj pe o perioadă de 2 ani de la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu”. Primul spune cât se dă înapoi, al doilea spune că nu se mai primește nimic nou. Niciunul nu spune ce se întâmplă cu banii primiți totuși, în fereastra în care nu trebuiau primiți.

Aici a intervenit Înalta Curte, și nu pe fond. La paragraful 55, completul constată că art. 85¹ reglementează interdicția „în mod distinct și într-o configurație juridică specifică” față de art. 85 alin. (1) și (4) coroborat cu art. 83 alin. (2), deci interpretarea „nu prezintă o reală dificultate”. Apoi adaugă două argumente de procedură. Primul, la paragraful 57: litigiul e unic, pe rolul celorlalte instanțe nu s-a găsit nicio cauză, soluționată sau în curs, pe aceeași problemă, deci nu există risc de jurisprudență neunitară. Al doilea, la paragraful 59: sesizarea „se circumscrie situației factuale specifice societății reclamante”, iar prin mecanismul hotărârii prealabile nu se poate obține confirmarea unei interpretări cu finalitate doar în litigiul care a prilejuit întrebarea. Pe scurt, întrebarea a fost prea bună pentru un dosar și prea slabă pentru o regulă.

Monitorul aceleiași zile a adus și o decizie despre calea de atac în achiziții publice: Decizia CCR nr. 749/2025 a respins critica adusă termenului de recurs de 10 zile, pe o redactare pe care legea o înlocuise deja cu apelul.

Pe 29 octombrie, Înalta Curte a lăsat deschisă întrebarea ce se întâmplă când salariatul refuză postul oferit înapoi: despăgubirea nu se oprește neapărat în ziua refuzului.

Efectele pe care le produce

Primul efect e asupra dosarului de la Bacău. Recursul societății reclamante împotriva Sentinței nr. 313 din 20 iunie 2024 a Tribunalului Bacău se reia, iar Curtea de Apel Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, judecă în ultimă instanță și decide singură ce înseamnă art. 85¹. Hotărârea ei va fi definitivă, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu referire la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. Așa se închide o paranteză care a ținut 232 de zile: pe 10 martie 2026 instanța a pus din oficiu în discuția părților necesitatea sesizării, pe 24 martie 2026 a dat încheierea, iar răspunsul a ajuns public pe 28 octombrie 2026, fără să fie un răspuns.

Al doilea efect e asupra oricărui alt angajator cu subvenție pe un post închis prea devreme, și el e mai subtil decât pare. Nu există dezlegare, deci nicio instanță nu e ținută de nimic pe fondul întrebării. Ce rămâne însă în act, și ce va fi citat, e constatarea de la paragraful 55: textul e clar. Un judecător care primește aceeași apărare o va întâlni calificată dinainte ca lipsită de dificultate reală, chiar dacă nimeni nu i-a spus în ce sens se citește.

Al treilea efect e cel care nu se discută, pentru că e deja sigur: obligația de la art. 85 alin. (4) rămâne neatinsă. Pentru o persoană încadrată pe art. 85 alin. (1), maximul pe care îl poate pierde un angajator pe acest text se calculează ușor. Subvenția e de 2.250 de lei pe lună, timp de 12 luni, deci plafonul e de 27.000 de lei pe persoană, plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data încetării. Creanța de 503.961 de lei din dosar reprezintă de 18,67 ori acest plafon, adică echivalentul subvenției maxime pentru optsprezece oameni și ceva, deși contractul încetat prea devreme era unul singur.

Al patrulea efect e de calendar, și e cel pe care un angajator îl simte cel mai tare. Interdicția de doi ani curge, potrivit textului, „de la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu”, deci de la 1 octombrie 2021 până la 1 octombrie 2023 în dosarul de la Bacău. Controlul a venit pe 25 ianuarie 2024, adică 846 de zile după încetare și 116 zile după ce fereastra de interdicție se închisese deja. Cele șase convenții pe care agenția le-a cerut înapoi au fost semnate, potrivit actului, între 4 octombrie 2021 și 1 octombrie 2023: prima la trei zile după încetare, ultima chiar în ziua în care interdicția expira. În tot acest interval, nimic nu i-a spus angajatorului că era sub interdicție, iar agenția a semnat convențiile una după alta.

Al cincilea efect ține de cine constată. Întrebarea, și după ea dispozitivul, vorbesc despre „constatarea de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă”, dar art. 116¹ din Legea nr. 76/2002 dă controlul respectării obligațiilor de menținere a raporturilor de muncă organelor de control măsuri active din agențiile județene, iar art. 85 alin. (4) cere restituirea tot către agențiile teritoriale. În dosar, actele contestate sunt ale Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău, nu ale agenției naționale. Un angajator care caută termenul de control pe care îl are agenția nu îl găsește: art. 116¹ nu prevede niciunul.

Ce s-a schimbat față de situația anterioară

Până pe 28 octombrie 2026, pe această întrebare nu exista absolut nimic, și decizia o spune de trei ori. La paragraful 28: din răspunsurile instanțelor naționale „nu a fost identificată practică judiciară relevantă”. Două paragrafe mai jos, la 32: Ministerul Public nu verifică practică pentru un eventual recurs în interesul legii pe acest subiect. La paragraful 33: nu au fost identificate decizii relevante ale Înaltei Curți sau ale Curții Constituționale. Singurul material existent sunt puncte de vedere teoretice de la judecători din circumscripțiile a două curți de apel, care s-au împărțit, potrivit paragrafelor 30 și 31, exact în cele două sensuri opuse descrise în încheierea de sesizare.

Ce s-a schimbat e că acum există un act publicat care spune că textul nu ridică o dificultate reală. Nu e o interpretare, e o calificare a întrebării. Diferența contează în practică: o apărare construită pe neclaritatea art. 85¹ rămâne la fel de disponibilă, dar pleacă dintr-o poziție mai slabă, iar o nouă cerere de sesizare a Înaltei Curți pe aceeași chestiune va fi respinsă aproape sigur, pentru că decizia a stabilit deja că nu sunt îndeplinite condițiile din art. 519 din Codul de procedură civilă.

S-a schimbat și textul de lege în jurul celui discutat, iar asta trece neobservat la o parcurgere obișnuită a deciziei. Alineatul (1) al art. 85, cel reprodus la paragraful 54, a fost rescris prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2026, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 9 martie 2026, deci cu numai cincisprezece zile înainte de încheierea de sesizare. La fel și art. 83 alin. (2) lit. b) și art. 16 lit. g). Forma reprodusă în decizie e, prin urmare, cea în vigoare la data judecății, nu cea sub care au fost semnate convențiile din 2021 și 2022. Textul art. 85¹, în schimb, nu a mai fost atins din 30 decembrie 2008, când abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 192/2008 prin art. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2008 l-a readus la forma anterioară. Textul pe care Înalta Curte îl numește clar stă neschimbat de aproape optsprezece ani, iar prima cerere de lămurire a ajuns la instanța supremă în 2026.

Nu s-a schimbat nici regula pentru absolvenți, care merge în paralel și se confundă des cu cea de față. Art. 80 alin. (1) acordă și acolo 2.250 de lei pe lună, timp de 12 luni, pentru fiecare absolvent încadrat pe durată nedeterminată, iar art. 83 alin. (1) cere menținerea raportului de muncă cel puțin 18 luni. Restituirea nu vine însă din art. 85 alin. (4), ci din art. 83 alin. (2), cu aceeași listă de temeiuri de încetare și aceeași dobândă de referință. Interdicția de la art. 85¹ acoperă însă ambele situații: cei doi ani lovesc angajatorul subvenționat „în condițiile art. 80 sau art. 85 alin. (1) și (2)”.

Avantaje și dezavantaje

Ce aduce bun

Distincția dintre cele două texte e scrisă explicit, la paragraful 55: interdicția de a mai primi subvenții e o configurație juridică distinctă de obligația de restituire. E argumentul pe care un angajator îl poate folosi direct, chiar dacă vine fără dezlegare.
Dosarul se deblochează. Instanța de recurs are acum mână liberă să interpreteze ea textul, în loc să aștepte, iar hotărârea ei va fi definitivă.
Mecanismul hotărârii prealabile rămâne rezervat chestiunilor cu bătaie generală. Paragrafele 58 și 59 refuză explicit transformarea lui într-o consultație pentru un singur litigiu, ceea ce ține coada de dosare a completului scurtă pentru întrebările care chiar privesc toată țara.
Obligația sigură e numită limpede. Cine caută în act ce se restituie oricum găsește art. 85 alin. (4) reprodus integral, cu termenul de 18 luni, restituirea totală și dobânda de referință a Băncii Naționale a României.

Ce rămâne o problemă

Întrebarea rămâne fără răspuns, deși decizia însăși arată că textul se citește în două feluri: judecătorii din circumscripțiile a două curți de apel au dat, potrivit paragrafelor 30 și 31, răspunsuri opuse.
Argumentul lipsei de jurisprudență neunitară se consumă singur. Dacă absența dosarelor paralele face sesizarea inadmisibilă, atunci lămurirea devine posibilă abia după ce practica s-a împărțit, adică exact ce mecanismul ar fi trebuit să prevină.
Mărimea creanței nu se poate reface din textul publicat. Aceleași șase convenții apar o dată ca fiind încheiate între 4 octombrie 2021 și 1 octombrie 2023 pentru 45 de persoane, apoi ca fiind încheiate între 4 octombrie 2021 și 3 octombrie 2022 pentru 23 de persoane, în cuantum de 493.879 de lei.
Interdicția se aplică, în fapt, retroactiv. În dosar, constatarea a venit 116 zile după ce cei doi ani se încheiaseră, iar agenția semnase ea însăși convențiile pe care le-a cerut apoi înapoi.
Angajatorul nu are nicio cale de a afla singur că e sub interdicție. Nu există notificare, nici registru public, nici termen în care controlul agenției să intervină, iar art. 116¹ nu prevede niciunul.

Sfaturi utile

Numărați cele 18 luni de la data încheierii contractului, nu de la prima lună în care a intrat subvenția. Subvenția se acordă 12 luni, obligația de menținere ține 18, deci ultimele șase luni le susțineți din banii proprii, iar încetarea în acest interval declanșează restituirea integrală.
Verificați temeiul de încetare înainte de a semna decizia. Restituirea se declanșează numai pentru motivele din art. 83 alin. (2), adică încetarea în temeiul art. 55 lit. b), art. 56 lit. d) și e), art. 61 lit. d) și art. 65 din Legea nr. 53/2003, plus corespondentele din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 pentru raporturile de serviciu. Demisia și încetarea prin acordul părților nu sunt pe listă.
Dacă o încetare de acest fel s-a produs deja, marcați-vă în calendar doi ani de la data ei și nu semnați nicio convenție nouă de subvenționare în acest interval, nici măcar în ultima zi. În dosarul de la Bacău, ultima dintre cele șase convenții cerute înapoi a fost semnată chiar în ziua în care interdicția expira.
Restituiți din proprie inițiativă suma pentru persoana în cauză, plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data încetării. Societatea din dosar a făcut asta, iar instanța de fond a reținut explicit că a și făcut-o; nu a împiedicat creanța pe art. 85¹, dar a scos din discuție partea necontestabilă.
Cereți eșalonarea creanței bugetare în subsidiar, în chiar cererea de chemare în judecată, cum a făcut societatea reclamantă. Anularea actului și eșalonarea sunt capete de cerere diferite, iar al doilea rămâne util dacă primul cade.
Păstrați, pentru fiecare persoană din fiecare convenție, dovada menținerii pe post timp de 18 luni. Controlul poate veni și la peste doi ani de la fapte, iar în dosar a venit la 846 de zile de la încetarea care l-a declanșat.
Nu construiți apărarea numai pe ideea că o convenție executată și nedesființată vă protejează. Înalta Curte nu a validat acest argument, doar a refuzat să îl discute, iar instanța de fond îl poate respinge.

Întrebări frecvente

Decizia îmi spune dacă trebuie să restitui și subvențiile de pe convențiile semnate după încetarea contractului?

Nu. Sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, deci nu există nicio dezlegare pe fond. Întrebarea se pune în continuare la fiecare instanță, iar decizia aduce doar constatarea că textul nu ridică o dificultate reală de interpretare.

Ce obligație rămâne sigură, indiferent de această decizie?

Cea din art. 85 alin. (4) din Legea nr. 76/2002: angajatorul care încetează raportul de muncă al persoanei subvenționate înainte de termenul de 18 luni restituie în totalitate sumele încasate pentru acea persoană, plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data încetării, dacă încetarea a avut loc dintr-unul din motivele de la art. 83 alin. (2).

Pe cine lovește interdicția de doi ani?

Pe angajatorul care a beneficiat de subvenționarea locurilor de muncă în condițiile art. 80, adică pentru absolvenți, sau ale art. 85 alin. (1) și (2), adică pentru șomerii din categoriile greu de angajat și pentru persoanele cu handicap, și care a încetat raporturile de muncă înainte de termenele prevăzute de lege, din motivele de la art. 83 alin. (2).

De când curg cei doi ani, de la concediere sau de la control?

Textul spune „de la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu”, deci de la concediere. Asta e și miezul disputei din dosar: constatarea agenției vine mai târziu, uneori mult mai târziu, iar angajatorul semnează între timp convenții noi.

Ce se întâmplă dacă agenția descoperă încetarea după ce cei doi ani au trecut?

Legea nu prevede nimic pe acest punct, și tocmai de aici a venit întrebarea. În dosarul de la Bacău, procesul-verbal de control e din 25 ianuarie 2024, iar fereastra de doi ani se încheiase pe 1 octombrie 2023, cu 116 zile mai înainte.

Ce înseamnă mențiunea „Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3)” de la finalul unei decizii de inadmisibilitate?

Art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă face obligatorie „dezlegarea dată chestiunilor de drept”, pentru instanța care a întrebat de la data pronunțării, iar pentru celelalte de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. Când sesizarea e respinsă ca inadmisibilă nu există nicio dezlegare, deci mențiunea rămâne una de formă.

Mai poate cineva cere instanței să întrebe din nou Înalta Curte pe acest text?

Poate cere, dar șansele scad mult. Una dintre condițiile din art. 519 din Codul de procedură civilă e ca Înalta Curte să nu fi statuat asupra chestiunii, iar aici a statuat că întrebarea nu ridică o veritabilă chestiune de drept, ceea ce o nouă instanță va invoca direct.

Cine face controlul și către cine se restituie banii?

Controlul îl fac, potrivit art. 116¹ din Legea nr. 76/2002, organele de control măsuri active din agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene, respectiv a municipiului București, iar restituirea se face, potrivit art. 85 alin. (4), tot către agențiile teritoriale. În dosar, actele sunt emise de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău.

Erori și neconcordanțe în textul publicat

Paragraful 10 față de paragraful 11. Același proces-verbal al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău apare cu două date diferite. La paragraful 10, actul contestat în instanță e „Procesul-verbal nr. xxx din 25.01.2024”, iar paragraful 15 reia aceeași dată, 25 ianuarie 2024, ca dată a constatării abaterii. La paragraful 11, documentul prin care agenția a stabilit creanța de 503.961 de lei e „Procesul-verbal de control nr. xxx din 1.01.2024”. Că e vorba de un singur act o arată paragraful 38, care descrie obiectul judecății ca fiind „procesul-verbal și decizia emise de pârâta A.J.O.F.M. Bacău, prin care s-a stabilit în sarcina societății reclamante o creanță fiscală”. Cititorul rămâne deci cu două variante, amândouă cu consecințe: ori actul contestat e cel care a stabilit creanța și are două date, ori actul care a stabilit creanța nu e cel contestat. Data constatării e chiar reperul pe care se sprijină singurul motiv de recurs rămas în discuție, anume că sancțiunea nu poate produce efecte decât din acel moment. Verificat în ediția oficială, ambele forme sunt tipărite la pagina 3.

Analiza redacției

Criteriul pe care se sprijină decizia se contrazice cu propriile ei constatări. Paragraful 55 spune că interpretarea art. 85¹ „nu prezintă o reală dificultate”, iar paragraful 56 adaugă că nu există niciun risc de jurisprudență neunitară. Dar paragrafele 30 și 31, scrise cu patru pagini mai sus, consemnează că judecătorii din circumscripțiile a două curți de apel au răspuns la aceeași întrebare în sensuri opuse, iar paragraful 29 arată că aceste două opinii acoperă exact cele două interpretări pe care instanța de trimitere le pusese față în față. Un text pe care doi judecători îl înțeleg diferit înainte să existe un singur dosar nu devine clar prin faptul că dosarele lipsesc. Mecanismul are, în propriile cuvinte ale deciziei, „funcție de prevenție”, iar aici prevenția a fost refuzată pentru că nu era încă nimic de prevenit.

Cifra care nu se vede la o parcurgere a actului e proporția. Cu textul de astăzi, maximul pe care îl poate încasa un angajator pentru o persoană încadrată pe art. 85 alin. (1) e de 27.000 de lei, adică 2.250 de lei pe lună timp de 12 luni. Subvenția restituită în dosar pentru C.N. e de 28.221 de lei, cu 1.221 de lei peste acest maxim, ceea ce înseamnă că acea subvenție se calcula altfel în perioada încadrării; decizia nu spune pe ce temei și în ce perioadă a fost angajată persoana, deci cifra nu se poate reconstitui din textul publicat. Mai departe, cei 28.221 de lei sunt 5,6% din creanța de 503.961 de lei: restul de 94,4% vine din interdicția de la art. 85¹, adică din textul pe care instanța supremă a refuzat să îl lămurească. Raportat la plafonul de 27.000 de lei pe persoană, creanța reprezintă subvenția maximă pentru 18,67 oameni, pornită de la un singur contract încetat prea devreme.

A doua cifră pe care actul o lasă deschisă e numărul de oameni. Paragraful 13 spune că cele șase convenții au fost încheiate între 4 octombrie 2021 și 1 octombrie 2023 pentru 45 de persoane; paragraful 15 spune că aceleași șase convenții au fost încheiate între 4 octombrie 2021 și 3 octombrie 2022 pentru 23 de persoane, în cuantum de 493.879 de lei. Cele două versiuni nu se pot împăca nici aritmetic: 493.879 de lei plus cei 28.221 de lei restituiți pentru C.N. dau 522.100 de lei, cu 18.139 de lei mai mult decât creanța totală de 503.961 de lei. Raportată la 23 de persoane, creanța e 81,2% din plafonul teoretic; raportată la 45, e 41,5%. Prima cifră descrie o sancțiune aproape integrală, a doua una pe jumătate, iar din act nu se poate stabili care dintre ele e cea reală.

Raportul dintre termenele cerute și termenele luate iese, ca de obicei, inegal. Partea are, potrivit art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, cel mult 15 zile de la comunicarea raportului ca să depună punctul de vedere. Încheierea de sesizare e din 24 martie 2026, dosarul s-a înregistrat la Înalta Curte pe 14 mai 2026, adică 51 de zile mai târziu, termenul de judecată a fost fixat la 130 de zile de la înregistrare, iar de la pronunțare până la publicare au mai trecut 37 de zile. În total, 218 zile de la încheiere până la publicare, sau 232 de zile de la momentul în care instanța a pus întrebarea în discuția părților, pentru un act care constată că nu era nimic de lămurit. În același timp, angajatorului nu i se dă niciun termen în care să afle că se află sub interdicție, iar agenției niciun termen în care controlul să intervină: în dosarul de la Bacău, el a venit la 116 zile după ce interdicția expirase.

Ce ar trebui schimbat

Art. 85¹ să spună în text ce se întâmplă cu subvențiile încasate în fereastra de doi ani. O singură teză, în oricare dintre cele două sensuri, închide întrebarea care a consumat 232 de zile de recurs și care, nelămurită, lasă o creanță de sute de mii de lei să depindă de instanța pe rolul căreia ajunge dosarul.
Un termen de control în art. 116¹. Astăzi textul nu prevede niciunul, iar constatarea poate veni, ca în dosarul de la Bacău, 846 de zile după încetare și 116 zile după ce interdicția s-a stins. Un termen calculat de la data la care încetarea e raportată ar face ca sancțiunea să fie aplicată în intervalul în care mai poate fi respectată.
O obligație de raportare a încetării, în sarcina angajatorului, cu efect de pornire a termenului de control. Agenția află azi la control, iar angajatorul află la control că a încălcat o interdicție pe care nu avea de unde să o cunoască. Aceeași notificare ar da și agenției motivul să nu mai semneze convenții noi cu un angajator aflat în interdicție, ceea ce în dosar s-a întâmplat de șase ori.
Art. 85¹ să numească agenția județeană, nu agenția națională. Controlul e al agențiilor teritoriale, potrivit art. 116¹, iar restituirea se face către ele, potrivit art. 85 alin. (4). Întrebarea adresată Înaltei Curți, și după ea dispozitivul, vorbesc însă despre constatarea făcută de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, ceea ce leagă momentul relevant de o agenție care nu emite actul.
Dispozitivul unei decizii de inadmisibilitate să spună ce anume e obligatoriu. Mențiunea „Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă” se pune identic și când există o dezlegare și când nu există niciuna, deși textul invocat face obligatorie exact dezlegarea. Un cititor neavertizat înțelege din ea că s-a stabilit ceva pe fond.

Textul original al actului normativ

Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 28 octombrie 2026, paginile 2-6 8 pagini PDF, 88 KB actul începe la pagina 2

Deschide PDF-ul oficial Descarcă PDF-ul

Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.

Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 89 din 21 septembrie 2026, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Dosar nr. 944/1/2026

EMITENT: Înalta Curte de Casație și Justiție

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 28 octombrie 2026, paginile 2-6

A C T E A L E Î N A L T E I C U R Ț I D E C A S A Ț I E Ș I J U S T I Ț I E ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT D E C I Z I A Nr. 89 din 21 septembrie 2026 Dosar nr. 944/1/2026 Ana Hermina Iancu — vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție — președintele completului Elena Carmen Popoiag — președintele Secției I civile Adina Oana Surdu — președintele Secției a II-a civile Elena Diana Tămagă — președintele Secției de contencios administrativ și fiscal Andreia Liana Constanda — judecător la Secția I civilă Lavinia Curelea — judecător la Secția I civilă Mihai Andrei Negoescu Gândac — judecător la Secția I civilă Beatrice Ioana Nestor — judecător la Secția I civilă Dorina Zeca — judecător la Secția I civilă Minodora Condoiu — judecător la Secția a II-a civilă Ștefan Ioan Lucaciuc — judecător la Secția a II-a civilă Ruxandra Monica Duță — judecător la Secția a II-a civilă Cosmin Horia Mihăianu — judecător la Secția a II-a civilă Adriana Nicolae — judecător la Secția a II-a civilă Cristina Ardeleanu — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal Anamaria Cristina Cercel — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal Gabriela Elena Bogasiu — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal Vasile Bîcu — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal Ramona Maria Gliga — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 944/1/2026, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

2. Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

3. La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

4. Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 575/110/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către recurenta-reclamantă.

6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. Î N A L T A C U R T E, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

7. Curtea de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 24 martie 2026, în Dosarul nr. 575/110/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă dispozițiile art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că implică obligativitatea angajatorului de a restitui subvențiile încasate în baza convențiilor încheiate anterior constatării de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a încetării raporturilor de muncă.

8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 14 mai 2026 cu nr. 944/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 21 septembrie 2026. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării

9. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 76/2002): „Art. 85¹. — Angajatorii care beneficiază de subvenționarea locurilor de muncă în condițiile art. 80 sau art. 85 alin. (1) și (2) și care încetează raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor încadrate pe aceste locuri de muncă, din motivele prevăzute la art. 83 alin. (2), anterior termenelor prevăzute de lege, nu mai pot beneficia de o nouă subvenție din bugetul asigurărilor pentru șomaj pe o perioadă de 2 ani de la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

10. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău cu nr. 575/110/2024, societatea reclamantă, în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Bacău (A.J.O.F.M. Bacău), a contestat Procesul-verbal nr. xxx din 25.01.2024 și Decizia nr. xxx din 15.02.2024 emise de pârâtă, solicitând în principal anularea actelor administrative contestate, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei să analizeze și să soluționeze cererea de eșalonare a creanței bugetare.

11. Prin Sentința nr. 313 din 20 iunie 2024, Tribunalul Bacău a respins, ca neîntemeiată, cererea, reținând, în esență, că, prin Procesul-verbal de control nr. xxx din 1.01.2024, A.J.O.F.M. Bacău a stabilit în sarcina societății reclamante o creanță fiscală în cuantum total de 503.961 lei, reprezentând suma de restituit în temeiul art. 85 alin. (4) din Legea nr. 76/2002, ca urmare a încetării contractului de muncă al persoanei defavorizate C.N., înainte de expirarea termenului minim de 18 luni. A.J.O.F.M.

Bacău a stabilit în sarcina societății reclamante, pe de o parte, obligația restituirii sumei de 28.221 lei (achitată cu titlu de subvenție pentru respectivul angajat), plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României aferentă principalului, iar, pe de altă parte, obligația restituirii în baza art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 a sumei (restul creanței) reprezentând contravaloarea tuturor subvențiilor încasate în baza convențiilor încheiate cu pârâta într-un interval de 2 ani de la data încetării raporturilor de muncă pentru postul ocupat de C.N. (respectiv restituirea subvențiilor încasate în baza unui număr de 6 convenții, încheiate în intervalul 4.10.2021-1.10.2023 pentru 45 de persoane), plus penalități de întârziere și dobânzi.

12. Având în vedere prevederile art. 85 alin. (1) și (4) din Legea nr. 76/2002, precum și pe cele ale art. 83 alin. (2) din aceeași lege, tribunalul a reținut că societatea reclamantă se încadrează în situația descrisă de lege, câtă vreme a încetat raportul de muncă al numitului C.N., în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, anterior termenului de 18 luni prevăzut de lege, având obligația de a restitui sumele încasate pentru această persoană, precum și dobânda, ceea ce, de altfel, a și făcut.

13. Totodată, prima instanță a arătat că textul art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 este clar, subvențiile încasate potrivit convențiilor încheiate ulterior datei de 1 octombrie 2021 trebuind să fie restituie de angajator, ca urmare a nerespectării obligației asumate de menținere a contractului individual de muncă timp de 18 luni. Tribunalul a subliniat că obligația de restituire a avantajelor primite în mod nejustificat reprezintă consecința constatării nerespectării condițiilor necesare pentru obținerea subvențiilor.

14. Prin recursul declarat împotriva acestei sentințe, societatea reclamantă a susținut, printre altele, referitor la aplicarea nelegală/retroactivă a sancțiunii de restituire a subvențiilor încasate anterior aplicării sancțiunii, că judecătorul fondului a respins acest motiv, prin interpretarea greșită a dispozițiilor art. 85¹ din Legea nr. 76/2002.

15. Cu privire la acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că măsura restituirii tuturor subvențiilor încasate începând cu data de 1 octombrie 2021, în baza a 6 convenții încheiate ulterior acestei date, în intervalul 4.10.2021-3.10.2022, pentru 23 de persoane, în cuantum de 493.879 lei, este nelegală/nejustificată, atât timp cât art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 nu poate produce efecte retroactiv, în cazul de față, ci doar pentru viitor, începând cu data constatării abaterii/emiterii procesului-verbal din 25 ianuarie 2024. Astfel, subvențiile impuse spre restituire au fost încasate în baza convențiilor încheiate ulterior datei de 1 octombrie 2021 — convenții nedesființate/care și-au produs efectele/scopurile pentru care au fost încheiate, intrând în circuitul civil. A mai subliniat recurenta că a menținut pe post, pentru un interval minim de 18 luni, toate persoanele șomere de peste 45 de ani, angajate în temeiul respectivelor convenții.

16. Așadar, recurenta-reclamantă a apreciat că legea nu poate fi interpretată/aplicată cu nesocotirea principiului neretroactivității, stipulat la art. 6 din Codul civil și art. 15 din Constituția României, măsurile privind neîncasarea altor subvenții trebuind a fi aplicate începând cu data constatării abaterii, când societatea reclamantă a fost în măsură să ia cunoștință și să își adapteze conduita față de sancțiunile/ pretențiile impuse de către A.J.O.F.M. Bacău.

17. Intimata-pârâtă A.J.O.F.M. Bacău a formulat întâmpinare, prin care a arătat, în ceea ce privește retroactivitatea sancțiunii, invocată prin cererea de recurs, că acest motiv nu poate fi reținut de instanța de control judiciar în condițiile în care A.J.O.F.M. Bacău a făcut practic o constatare a interdicției legale pe care o avea recurenta-reclamantă de a mai încheia convenții în termen de 2 ani de la data de 1 octombrie 2021, dată când a disponibilizat angajatul pentru care a beneficiat de subvenție.

18. La termenul din 10 martie 2026, în baza prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, instanța de recurs a pus în discuția părților, din oficiu, necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. IV. Aspectele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

19. Completul de judecată al instanței de trimitere a considerat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele motive: — completul de judecată al Curții de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, aspect ce rezultă din natura de contencios administrativ a litigiului și dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004); — soluționarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept în discuție, întrucât interpretarea dispozițiilor art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 este esențială pentru a se stabili legalitatea actului administrativ ce face obiectul judecății și eventualul caracter fondat al căii de atac cu care a fost învestită instanța de sesizare; — asupra acestei probleme de drept nu a fost identificată jurisprudență care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate și constante pentru ca mecanismul cu funcție de prevenție al hotărârii prealabile să fie înlăturat, astfel încât și cerința noutății este îndeplinită; — instanța supremă nu a fost învestită până la această dată cu un recurs în interesul legii sau în baza art. 520 din Codul de procedură civilă; — este îndeplinită și condiția ca problema de drept să comporte o anumită dificultate de natură a impune o interpretare cu caracter unificator, având în vedere că, dată fiind neclaritatea lor, dispozițiile legale în discuție sunt susceptibile de interpretări diferite.

V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

20. La termenul din 10 martie 2026, când instanța de recurs a pus în discuție, din oficiu, necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, părțile, prin reprezentanți, nu au solicitat acordarea unui termen pentru a formula concluzii scrise, recurenta-reclamantă fiind de acord cu sesizarea instanței supreme, iar intimata-pârâtă lăsând soluția la aprecierea instanței.

21. După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere prin care a apreciat că sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, inclusiv cerința existenței unei veritabile chestiuni de drept, cu un grad de dificultate ridicat, solicitând pronunțarea unei hotărâri prealabile în sensul că dispozițiile art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 nu implică obligația angajatorului de a restitui subvențiile încasate în temeiul convențiilor încheiate ulterior încetării raporturilor de muncă, dar anterior constatării acesteia de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, atunci când respectivele convenții nu au fost desființate, au fost executate corespunzător și și-au produs efectele pentru care au fost încheiate.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

22. Instanța de sesizare a apreciat că dificultatea de interpretare privește partea finală a art. 85¹ din Legea nr. 76/2002, ce instituie o veritabilă sancțiune pentru angajatorii care au beneficiat de subvenționarea locurilor de muncă, dar care au încetat raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor încadrate pe aceste locuri de muncă, anterior termenelor prevăzute de lege. Această sancțiune constă în interdicția de a mai beneficia de o nouă subvenție din bugetul asigurărilor pentru șomaj pe o perioadă de 2 ani de la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu.

23. Potrivit textului legal, interdicția începe să curgă de la data la care angajatorul a dispus încetarea (înainte de termenul legal) raportului de muncă/de serviciu pentru care a beneficiat de subvenție și se întinde pe o perioadă de 2 ani.

24. În fapt, constatarea neîndeplinirii de către angajator a obligației de a menține raportul de muncă/de serviciu un anumit termen are loc ulterior momentului mai sus menționat, respectiv cu ocazia controalelor realizate de către organele abilitate, conform art. 116¹ din Legea nr. 76/2002. Prin urmare, norma în discuție ar presupune că interdicția de a mai beneficia de o nouă subvenție din bugetul asigurărilor pentru șomaj este aplicată de către organele de control de la o dată anterioară, deci cu efect retroactiv.

25. În contextul în care de la data încetării raportului de muncă/de serviciu și până la data la care are loc constatarea organelor de control angajatorii au mai beneficiat deja de alte subvenții (cum este și cazul recurentei-reclamante din speță) se pune problema dacă aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 implică și restituirea acestor subvenții încasate de angajator în baza unor convenții încheiate ulterior încetării raportului de muncă/de serviciu în discuție.

26. Având în vedere prevederile art. 116 alin. (1) din Procedurile privind accesul la măsurile pentru stimularea ocupării forței de muncă, modalitățile de finanțare și instrucțiunile de implementare a acestora, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 377/2002, cu modificările și completările ulterioare, care dau dreptul organelor de control de a stabili eventuale debite care sunt consemnate în procesul-verbal de control, o interpretare a normei legale ce se vrea a fi lămurită ar presupune că angajatorul care nu a respectat termenul de menținere a raportului de muncă/serviciu pentru care a beneficiat de subvenție poate fi obligat să restituie și subvențiile ulterioare încasate pe o perioadă de 2 ani.

27. Instanța de sesizare a învederat însă că textul legal poate fi interpretat și în sens contrar, interdicția de a mai beneficia de o nouă subvenție din bugetul asigurărilor pentru șomaj nepresupunând automat și rambursarea sumelor deja încasate în baza unor convenții ulterioare, în condițiile în care respectivele convenții au fost executate corespunzător, nu au fost desființate în prealabil și și-au produs efectele/scopurile pentru care au fost încheiate.

VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

28. Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea adresată de către Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a rezultat că nu a fost identificată practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării de față.

29. Puncte de vedere teoretice au fost exprimate doar la nivelul a două curți de apel, de către judecătorii unor instanțe aflate în circumscripțiile teritoriale ale acestora, și au fost în sensul ambelor interpretări prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare.

30. Astfel, într-o opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 se interpretează în sensul că implică obligativitatea angajatorului de a restitui subvențiile încasate în baza convențiilor încheiate anterior constatării de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a încetării raporturilor de muncă, având în vedere că textul de lege este clar, nefăcând nicio distincție între situația în care constatarea de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a încetării raporturilor de muncă a avut loc imediat sau ulterior, în acest interval de timp angajatorul încasând subvenții în baza unor convenții încheiate anterior constatării de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a încetării raporturilor de muncă.

31. În opinia contrară s-a arătat că dispozițiile art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 nu implică obligativitatea angajatorului de a rambursa sumele încasate în baza unor convenții anterioare dacă respectivele convenții au fost executate corespunzător, nu au fost desființate în prealabil și și-au produs efectele/scopurile pentru care au fost încheiate.

32. Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare — Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

33. Nu au fost identificate decizii relevante ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sau ale Curții Constituționale cu privire la chestiunea de drept sesizată. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

34. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

35. Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

36. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile — astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudența instanței supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuție —, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: — existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; — cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; — soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; — noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; — chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

37. Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată următoarele:

38. Astfel, sunt îndeplinite cerințele formale referitoare la existența unui litigiu în curs de judecată, în ultimă instanță, cauza aflându-se pe rolul Curții de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a fost învestită cu judecarea recursului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul Bacău — Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, având ca obiect anulare acte administrative, respectiv procesul-verbal și decizia emise de pârâta A.J.O.F.M. Bacău, prin care s-a stabilit în sarcina societății reclamante o creanță fiscală ce vizează și restituirea subvențiilor încasate potrivit Legii nr. 76/2002, în baza convențiilor încheiate în intervalul de 2 ani ce a urmat momentului încetării contractului de muncă al persoanei defavorizate, înainte de expirarea termenului minim de 18 luni.

39. Potrivit art. 10 alin. (2) și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, curtea de apel judecă în ultimă instanță, hotărârea pronunțată fiind definitivă.

40. Totodată, se reține că soluționarea cauzei depinde de problema de drept semnalată, iar asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat în mod direct și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

41. În ceea ce privește însă condiția ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o veritabilă chestiune de drept, susceptibilă unei dezlegări de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudența neunitară, se constată o serie de neregularități, care fac demersul inadmisibil.

42. Se cuvine a reaminti că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare, aspect statuat în mod constant în jurisprudența instanței supreme.

43. În absența definirii prin art. 519 din Codul de procedură civilă a noțiunii de „chestiune de drept” (noțiune autonomă care și-a clarificat înțelesul în jurisprudența constituită în aplicarea normei generale prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă), această cerință este supusă unei evaluări în concret, din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanței de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile.

44. Așa cum s-a arătat și în doctrină, pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă justificate față de imprecizia redactării textului legal.

45. Jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință a statuat constant că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (în acest sens, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; nr. 40 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 23 septembrie 2021; nr. 63 din 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1156 din 29 noiembrie 2022; nr. 45 din 12 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 31 iulie 2023).

46. Definitorie, așadar, pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanța supremă în legătură cu sensul normei de drept, în interpretarea lui adecvată, atunci când este susceptibil de mai multe înțelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanțelor, jurisprudența să capete coerență și unitate.

47. Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului de judecată în a-și însuși o anumită interpretare trebuie să fie evidențiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecția asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, și de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile (în acest sens, spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

48. Drept urmare, punctul de vedere exprimat de instanța de trimitere necesită să aibă o anumită complexitate, să fie conceput astfel încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea adecvată.

49. Aceasta întrucât interpretarea și aplicarea legii, în circumstanțele specifice fiecărei cauze, sunt competențe care aparțin instanței de judecată învestite și reprezintă o obligație ridicată la rang de principiu fundamental, ce își găsește consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă (în acest sens, spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; nr. 52 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 21 octombrie 2020; nr. 1 din 18 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 26 martie 2021; nr. 24 din 9 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 iunie 2022). Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve și posibile dificultăți de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare și cele jurisprudențiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanțiale și a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă și absolut necesară în procesul de aplicare a dreptului la o situație de fapt concretă.

50. Autorul sesizării supune dezlegării instanței supreme următoarea chestiune de drept: Dacă dispozițiile art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 se interpretează în sensul că implică obligativitatea angajatorului de a restitui subvențiile încasate în baza convențiilor încheiate anterior constatării de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a încetării raporturilor de muncă.

51. Așadar, problematica întrebării adresate urmărește dezlegarea cu valoare de principiu, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, a chestiunii referitoare la obligația de restituire de către angajator a subvențiilor încasate potrivit Legii nr. 76/2002, în baza convențiilor încheiate în intervalul de 2 ani ce a urmat momentului încetării contractului de muncă al persoanei defavorizate, înainte de expirarea termenului minim de 18 luni prevăzut de art. 85 alin. (4) din Legea nr. 76/2002, în sensul de a se stabili dacă interdicția încasării de noi subvenții care operează de la momentul încetării contractului de muncă, pe o perioadă de 2 ani, implică și obligația de restituire a subvențiilor încasate anterior momentului constatării de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a caracterului nelegal al încetării raporturilor de muncă cu persoana defavorizată.

52. Chiar dacă instanța de trimitere a prezentat două posibile interpretări antinomice pe care chestiunea de drept le-ar suscita (prima fiind în sensul că interdicția de a mai beneficia de o nouă subvenție implică și obligația angajatorului de a restitui subvențiile încasate în temeiul convențiilor încheiate în perioada de 2 ani ce a urmat momentului încetării nelegale a raportului de muncă cu persoana defavorizată, iar secundar în sensul că această interdicție nu implică în mod automat și obligația de restituire a subvențiilor încasate, în condițiile în care convențiile încheiate în perioada de incidență a interdicției au fost executate corespunzător, nu au fost desființate anterior controlului efectuat de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și și-au produs efectele/scopurile pentru care au fost încheiate), totuși intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a da o dezlegare cu privire la norma de drept nu este necesară, având în vedere caracterul clar al reglementării.

53. Potrivit art. 85¹ din Legea nr. 76/2002, „Angajatorii care beneficiază de subvenționarea locurilor de muncă în condițiile art. 80 sau art. 85 alin. (1) și (2) și care încetează raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor încadrate pe aceste locuri de muncă, din motivele prevăzute la art. 83 alin. (2), anterior termenelor prevăzute de lege, nu mai pot beneficia de o nouă subvenție din bugetul asigurărilor pentru șomaj pe o perioadă de 2 ani de la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu”.

54. Conform art. 85 din același act normativ, „(1) Angajatorii care încadrează în muncă, pe perioadă nedeterminată, șomeri în vârstă de peste 50 de ani, șomeri care sunt părinți unici susținători ai familiilor monoparentale, șomeri de lungă durată, tineri NEET, persoane aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 16 lit. g), mame care au calitatea de șomeri cu cel puțin 3 copii în întreținere, cu vârste de până la 18 ani, sau persoane care au calitatea de șomeri și care au executat o pedeapsă privativă de libertate sau care au fost condamnate la executarea unei pedepse, a unei măsuri educative sau a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250 lei, cu obligația menținerii desfășurării raporturilor de muncă sau de serviciu cel puțin 18 luni. (…) (4) Angajatorii care încetează raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor prevăzute la alin. (1) și (2) anterior termenului de 18 luni sunt obligați să restituie, în totalitate, agențiilor pentru ocuparea forței de muncă sumele încasate pentru fiecare persoană pentru care a încetat raportul de muncă sau de serviciu anterior termenului menționat, plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu, dacă încetarea acestora a avut loc din motivele prevăzute la art. 83 alin. (2). (…)”, respectiv „a) încetarea raportului de muncă în temeiul art. 55 lit. b), art. 56 lit. d) și e), art. 61 lit. d) și art. 65 din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare;” [art. 83 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 76/2002].

55. Dat fiind că dispozițiile art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 reglementează interdicția angajatorului de a beneficia de noi subvenții în intervalul de 2 ani, calculat de la data încetării nelegale a raporturilor de muncă, în mod distinct și într-o configurație juridică specifică față de art. 85 alin. (1) și (4) coroborat cu art. 83 alin. (2) din Legea nr. 76/2002, rezultă că interpretarea dispozițiilor legale ce formează obiectul sesizării nu prezintă o reală dificultate, instanța de trimitere având la îndemână instrumentele juridice uzuale, respectiv coroborarea dispozițiilor legale redate în precedent.

56. Totodată, analiza conținutului adreselor transmise de instanțele naționale relevă faptul că nu există niciun risc de apariție și dezvoltare a unei jurisprudențe neunitare.

57. Această concluzie este fundamentată de faptul că litigiul în care s-a formulat sesizarea de față este unic, pe rolul celorlalte instanțe nefiind identificate cauze soluționate și nici în curs de soluționare în care să fie analizată problema de drept supusă discuției.

58. Prin mecanismul hotărârii prealabile nu se poate tinde la o „delegare” a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere către instanța supremă și nici nu se poate urmări confirmarea unei interpretări a normelor de drept cu finalitate doar în raportul litigios care a prilejuit sesizarea.

59. Sesizarea adresată instanței supreme se circumscrie situației factuale specifice societății reclamante și nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, aspect care atrage inadmisibilitatea sesizării.

60. Prin urmare, sesizarea nu este de natură să ducă la atingerea scopului hotărârii prealabile, având în vedere că dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă reglementează finalitatea sesizării ca fiind aceea de a oferi o soluție de principiu aplicabilă de către instanțele naționale.

61. În raport cu aceste argumente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă. Î N A L T A C U R T E D E C A S A Ț I E Ș I J U S T I Ț I E În numele legii D E C I D E: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 575/110/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Dacă dispozițiile art. 85¹ din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că implică obligativitatea angajatorului de a restitui subvențiile încasate în baza convențiilor încheiate anterior constatării de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a încetării raporturilor de muncă.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2026. VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE ANA HERMINA IANCU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Repana

Sursă: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 28 octombrie 2026, paginile 2-6

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.