Pe scurt
- Curtea Constituțională a refuzat să se pronunțe asupra unei lipse din Codul de procedură penală: nu există o cale prin care cineva să conteste faptul că procurorul a uitat să dea o soluție pentru o parte din faptele pe care le-a cercetat. Prin Decizia nr. 335 din 16 aprilie 2026, Curtea respinge ca inadmisibilă excepția ridicată împotriva art. 342 raportat la art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală. Motivul: ce se reclamă e absența unui mecanism procedural, iar completarea legii nu intră în atribuțiile Curții. O respingere ca inadmisibilă nu spune că textele sunt bune, spune că pe calea aleasă nu puteau fi cântărite.
- Despre ce e vorba, concret. Organul de urmărire penală a fost sesizat cu mai multe fapte, a început urmărirea penală pentru toate, nu a dispus disjungerea, iar în rechizitoriu au ajuns doar unele. Pentru celelalte nu există nici trimitere în judecată, nici clasare, nici renunțare la urmărire, deci nu există niciun act care să poată fi atacat. În camera preliminară, judecătorul verifică doar ce ține de faptele descrise în rechizitoriu, iar plângerea prevăzută de art. 340 și următoarele din același cod privește soluțiile procurorului, nu absența lor.
- Cifrele și termenele care contează. Excepția a fost ridicată de Alin Florin Chețan, prin Încheierea penală din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori. Până la publicarea deciziei au trecut 2.114 zile, adică 5 ani, 9 luni și 14 zile. Din cele patru autorități cărora li s-a cerut un punct de vedere, a răspuns numai Guvernul. Curtea își reia o poziție pe care o susține de peste unsprezece ani, formulată în Decizia nr. 472 din 16 iunie 2015: dificultățile din camera preliminară se rezolvă de instanțele judecătorești. Decizia a fost luată cu unanimitate de voturi, în prezența a șapte dintre cei nouă judecători.
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 30 septembrie 2026, paginile 2-3
Pronunțată: 16 aprilie 2026, cu unanimitate de voturi
Definitivă și general obligatorie: 30 septembrie 2026, data publicării
Într-un dosar penal se poate întâmpla ca procurorul să cerceteze zece fapte și să trimită în judecată șapte, fără să spună un cuvânt despre celelalte trei. Nu le clasează, nu renunță la urmărirea lor, nu le desprinde în alt dosar. Pur și simplu nu mai apar. Un inculpat din Cluj a cerut Curții Constituționale să constate că legea îl lasă fără nicio cale de a verifica acea tăcere, iar Curtea a răspuns că nu poate intra în discuție: prin Decizia nr. 335 din 16 aprilie 2026, excepția a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru că reproșul privește o lipsă din lege, nu un cusur al unui text existent.
Diferența dintre o respingere ca neîntemeiată și una ca inadmisibilă merită spusă din primul rând, fiindcă se confundă des. „Neîntemeiată” înseamnă că textele au fost cântărite și au trecut proba. „Inadmisibilă” înseamnă că nu au fost cântărite deloc. Aici, cele două articole din Codul de procedură penală ies din dosar neatinse, dar și neconfirmate.
Excepția a ajuns la Curte prin Încheierea penală din 16 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, în Dosarul nr. 3.881/117/2019/a1.2. Numărul dosarului spune singur în ce etapă se afla procesul: cifrele de la final arată un dosar asociat al unui dosar asociat, deschis pe un fond înregistrat în 2019, iar contestația privea chiar încheierea prin care se constatase legalitatea sesizării instanței prin rechizitoriu. La Curtea Constituțională, cauza a primit numărul 3.775D/2021, deci a fost înregistrată abia în anul următor celui în care instanța o trimisese.
Ca să se înțeleagă unde e blocajul, sunt necesare cele două texte criticate. Art. 342 din Codul de procedură penală definește obiectul camerei preliminare: verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, plus verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Art. 54 lit. b) descrie atribuția judecătorului de cameră preliminară de a verifica legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală. Amândouă pornesc, deci, de la ceva care s-a făcut. Niciunul nu vorbește despre ceva care nu s-a făcut.
Autorul excepției a arătat că a doua cale posibilă e închisă la fel. Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, prevăzută de art. 340 și următoarele din Codul de procedură penală, se îndreaptă împotriva unei soluții date de procuror. Când soluția lipsește, plângerea e inadmisibilă, fiindcă nu are obiect. Rezultatul e un cerc închis: judecătorul de cameră preliminară se uită doar la faptele din rechizitoriu, iar plângerea are nevoie de un act pe care nimeni nu l-a emis.
Instanța care a trimis dosarul nu a susținut excepția. Curtea de Apel Cluj a apreciat-o ca neîntemeiată, cu argumentul că nerezolvarea cauzei sub toate aspectele nu poate face obiectul procedurii camerei preliminare și că textul criticat nu conține reglementări contrare Constituției.
Guvernul a fost singura dintre cele patru autorități consultate care a răspuns. Poziția lui a avut două trepte: în principal inadmisibilă, fiindcă autorul nu formulează o critică de neconstituționalitate, ci contestă modul de interpretare și aplicare a textelor și cere, în realitate, extinderea obiectului camerei preliminare; în subsidiar neîntemeiată, cu trimitere la Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015. Guvernul a adăugat și un argument de principiu: omisiunile legislative privesc oportunitatea, nu legalitatea actului normativ, iar Curtea Constituțională face control de legalitate, nu de oportunitate. Reprezentanta Ministerului Public a cerut o soluție mixtă, inadmisibilitate pentru art. 54 lit. b) și respingere ca neîntemeiată pentru art. 342, invocând Decizia nr. 655 din 28 noiembrie 2023 și Decizia nr. 285 din 28 mai 2024.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat niciun punct de vedere, deși art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede comunicarea încheierii de sesizare tocmai în acest scop.
Răspunsul Curții încape în patru paragrafe, de la 14 la 17, și e construit pe competență, nu pe fond. Problema ridicată privește lipsa unui mecanism procedural care să permită controlul judiciar al omisiunii procurorului. Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, controlul de constituționalitate se poartă asupra unei dispoziții din lege sau din ordonanță aflată în vigoare, nu asupra absenței unor mecanisme procedurale. Curtea nu poate completa cadrul normativ și nu se poate substitui voinței legiuitorului în stabilirea regulilor procesului penal, ceea ce rezultă din art. 126 alin. (1) din Constituție și din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea se pronunță numai asupra actelor cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Paragraful 16 conține însă o frază care schimbă valoarea practică a deciziei, iar ea nu e o simplă formulă de stil. Curtea spune că chestiunea ține de interpretarea și aplicarea normei și, prin urmare, de competența instanțelor de judecată, care sunt chemate să soluționeze aspectele de legalitate și temeinicia „actelor sau inacțiunilor organelor de urmărire penală, în măsura și în limitele prevăzute de lege”. Cuvântul „inacțiunilor” e cel care contează: refuzul Curții lasă deschisă cercetarea omisiunii, doar că ea îi revine judecătorului, nu instanței constituționale. Poziția o reia pe cea din Decizia nr. 113 din 23 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 8 iunie 2021, paragraful 15, și pe cea din Decizia nr. 472 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 10 august 2015, paragraful 29, unde Curtea spusese deja că dificultățile apărute în practică la desfășurarea procedurii în camera preliminară pot fi rezolvate de instanțele judecătorești.
Efectele pe care le produce
În Codul de procedură penală nu se schimbă nicio literă. Art. 342 și art. 54 lit. b) rămân exact cum erau, obiectul camerei preliminare rămâne același, iar judecătorii continuă să lucreze cum lucrau. Efectul juridic al unei respingeri ca inadmisibilă este că întrebarea pusă nu primește un răspuns constituțional, în niciun sens. Nimeni nu poate spune, după 30 septembrie 2026, că cele două texte ar fi fost declarate constituționale, fiindcă nu au fost examinate.
Al doilea efect e unul de orientare, și e mai favorabil decât pare la prima citire. Prin paragraful 16, Curtea trimite explicit problema la instanțele judecătorești și vorbește despre legalitatea „inacțiunilor” organelor de urmărire penală. Un avocat poate folosi fraza aceea ca argument în camera preliminară: dacă instanța constituțională spune că verificarea inacțiunii ține de judecător, atunci judecătorul nu poate refuza discuția pe motiv că tema nu îi aparține. Ce rămâne de demonstrat e că omisiunea atinge legalitatea sesizării instanței, adică exact ceea ce art. 342 îi dă în competență.
Al treilea efect e o poartă închisă pentru viitor. O nouă excepție construită în același fel, adică pe lipsa unui mecanism, va primi aceeași soluție. Curtea a răspuns identic în 2015 și în 2021, iar acum a treia oară. Cine vrea totuși să ajungă la fond trebuie să arate ce anume dintr-un text existent, citit așa cum e aplicat, încalcă o normă constituțională anume. Simpla constatare că legea nu prevede ceva nu deschide poarta.
Al patrulea efect e practic și neplăcut. Faptele pentru care procurorul nu a dat nicio soluție rămân, formal, în aer. Nu sunt trimise în judecată, deci nu se judecă. Nu sunt clasate, deci nu beneficiază de protecția pe care o dă o soluție de neurmărire, iar urmărirea penală pentru ele poate fi reluată oricând, atât timp cât răspunderea penală nu s-a prescris. Persoana cercetată nu are, în schimb, niciun act pe care să îl atace ca să închidă subiectul.
Efectele curg de la publicare. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Data relevantă este 30 septembrie 2026, nu 16 aprilie 2026, când decizia a fost pronunțată.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
Prin decizia asta, nimic. Ce merită privit e stabilitatea poziției și cât de veche e problema.
Obiectul camerei preliminare, așa cum îl descrie art. 342, e mărginit la trei lucruri: competența, legalitatea sesizării instanței și legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală. Prin Decizia nr. 472 din 16 iunie 2015, publicată pe 10 august 2015, Curtea spusese deja că dificultățile practice ale procedurii se rezolvă de instanțe. De la publicarea acelei decizii până la publicarea celei de acum au trecut 4.069 de zile, adică peste unsprezece ani, iar răspunsul e același.
A doua constatare vine din compararea a ceea ce s-a cerut cu ceea ce s-a obținut. Autorul excepției a cerut, în fapt, lărgirea art. 342, nu desființarea lui: ar fi vrut ca judecătorul de cameră preliminară să poată verifica și faptele rămase fără soluție. Guvernul a numit asta, pe drept, extinderea obiectului procedurii. Iar o extindere se face prin lege, nu prin decizie a Curții. Cu alte cuvinte, dosarul a arătat o problemă reală, dar a ales instrumentul greșit pentru ea.
A treia constatare ține de ce nu s-a schimbat în legislație în acești unsprezece ani. Codul de procedură penală a fost modificat de multe ori de la 2014 încoace, inclusiv în materia camerei preliminare, dar niciuna dintre intervenții nu a atins această lipsă. Art. 327 din Codul de procedură penală, care poartă chiar denumirea „Rezolvarea cauzelor”, obligă procurorul să încheie urmărirea penală prin una dintre două căi, rechizitoriu sau ordonanță de clasare ori de renunțare la urmărire. Nu prevede, însă, nicio sancțiune pentru cazul în care o parte din faptele cercetate nu ajunge pe niciuna dintre ele.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Limita competenței rămâne trasată limpede. Curtea repetă că nu completează legea și nu se substituie legiuitorului în stabilirea regulilor procesului penal, ceea ce ferește Codul de procedură penală de a fi rescris pe bucăți, prin decizii.
- Textele nu primesc o ștampilă de constituționalitate pe care nu au fost verificate. O respingere ca neîntemeiată ar fi închis discuția pentru mulți ani. Inadmisibilitatea lasă poarta deschisă pentru o excepție formulată corect, adică îndreptată împotriva unui text, nu împotriva unei lipse.
- Paragraful 16 e utilizabil imediat. Trimiterea la legalitatea „inacțiunilor” organelor de urmărire penală e un argument scris de Curte pe care apărarea îl poate folosi în fața judecătorului de cameră preliminară.
- Motivarea e scurtă și previzibilă. Cine pregătește un dosar asemănător află din patru paragrafe ce nu are rost să încerce, iar cele două precedente citate arată că poziția nu se va muta.
- Guvernul a răspuns. Punctul de vedere al Guvernului e singurul primit în toate cele patru decizii ale Curții publicate în aceeași zi, iar el a adus în dosar chiar distincția pe care Curtea a folosit-o.
Ce rămâne o problemă
- Problema de fond rămâne întreagă. Nici Curtea, nici Parlamentul nu au spus, în unsprezece ani, cine verifică omisiunea procurorului de a se pronunța asupra unor fapte pe care le-a cercetat.
- Trimiterea la instanțe nu rezolvă nimic prin ea însăși. Curtea spune că judecătorii pot rezolva dificultățile, dar fiecare judecător decide singur, iar rezultatul e practică neunitară exact acolo unde camera preliminară ar trebui să dea o filtrare uniformă.
- Durata a anulat orice folos pentru autorul excepției. De la încheierea de sesizare, din 16 decembrie 2020, până la publicare au trecut 2.114 zile. Contestația în care s-a ridicat excepția privea legalitatea sesizării instanței, adică o etapă care de regulă se încheie în luni, nu în ani.
- Decizia nu răspunde precedentelor care i-au fost oferite. Guvernul invocase Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, iar Ministerul Public alte două decizii, din 2023 și 2024. Niciuna nu e discutată în motivare, fiindcă soluția de inadmisibilitate nu a mai cerut analiză pe fond.
- Persoana cercetată rămâne într-o stare care nu se închide. Faptele fără soluție nu se judecă, dar nici nu se sting, iar urmărirea pentru ele poate fi reluată oricând până la prescripție.
Sfaturi utile
- Verificați, la primirea rechizitoriului, dacă toate faptele cercetate au primit o soluție. Comparați ordonanța de începere a urmăririi penale și ordonanțele de extindere cu ce apare în rechizitoriu. Dacă o faptă a fost cercetată, nu a fost disjunsă și nu apare nici în rechizitoriu, nici într-o ordonanță de clasare sau de renunțare, acolo e lipsa despre care vorbește această decizie.
- Cereți în scris procurorului o soluție expresă pentru faptele rămase nerezolvate. Art. 327 din Codul de procedură penală îi impune să încheie urmărirea penală printr-una din cele două căi. O cerere înregistrată produce fie soluția care lipsea, fie un refuz, iar refuzul e un act pe care se poate construi mai departe.
- Folosiți plângerea la procurorul ierarhic superior înainte de orice altă cale. Art. 336 și următoarele din Codul de procedură penală o deschid împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, iar ea nu are nevoie de o soluție prealabilă, cum are plângerea de la art. 340.
- În camera preliminară, invocați paragraful 16 al acestei decizii. Curtea spune că verificarea legalității inacțiunilor organelor de urmărire penală ține de instanțele judecătorești. Argumentul se așază, apoi, pe legalitatea sesizării instanței, care e în chip expres în obiectul camerei preliminare potrivit art. 342.
- Nu construiți o excepție de neconstituționalitate pe lipsa unei reglementări. Este exact greșeala sancționată aici, iar rezultatul a fost identic în 2015, în 2021 și acum. Critica trebuie îndreptată împotriva unui text existent, cu arătarea normei constituționale încălcate.
- Păstrați dovada că fapta a fost cercetată. Ordonanța de începere a urmăririi penale cu privire la faptă, ordonanțele de extindere, procesele-verbale de sesizare și actele de cercetare pe acea faptă sunt singura probă că exista ceva ce trebuia rezolvat. Fără ele, discuția despre omisiune nu se poate purta.
- Calculați termenul de prescripție pentru faptele rămase fără soluție. Ele nu sunt clasate, deci urmărirea poate fi reluată. Data la care răspunderea penală se prescrie este singura limită certă, iar ea se calculează pe fiecare faptă separat.
Întrebări frecvente
Decizia schimbă ceva în camera preliminară?
Deci textele sunt constituționale?
Ce se întâmplă cu faptele pentru care procurorul nu a dat nicio soluție?
Pot ataca direct omisiunea procurorului?
De ce nu a putut Curtea să rezolve problema?
Ce înseamnă „disjungere” și de ce conta aici?
Mai pot ridica o excepție pe aceste articole?
Cât a durat totul?
Analiza redacției
Soluția e corectă și, în litera competenței, era previzibilă. Curtea Constituțională nu are instrumentul cu care să scrie o cale de atac care nu există, iar autorul excepției i-a cerut tocmai asta. Ce merită discutat e faptul că o problemă reală de mecanică procesuală circulă de unsprezece ani între două autorități care și-o pasează: Curtea spune că e treaba instanțelor, iar instanțele spun, ca aici Curtea de Apel Cluj, că nu poate face obiectul camerei preliminare. Cine e prins la mijloc rămâne cu faptele lui nerezolvate și fără nicio hârtie de atacat.
Prima observație iese din apropierea deciziei de un text pe care ea nu îl citează, și schimbă concluzia practică. Art. 327 din Codul de procedură penală, intitulat „Rezolvarea cauzelor”, prevede că procurorul încheie urmărirea penală într-una din două forme: rechizitoriu, dacă din material rezultă că fapta există și că inculpatul răspunde penal, sau ordonanță de clasare ori de renunțare la urmărirea penală. Nu există o a treia ieșire, iar tăcerea nu e prevăzută nicăieri ca soluție. Prin urmare, situația descrisă în dosar nu este o lipsă a legii, cum a fost ea prezentată, ci nerespectarea unei obligații pe care legea o are scrisă. Iar nerespectarea unei obligații legale este o chestiune de legalitate, adică exact materia pe care art. 342 o dă judecătorului de cameră preliminară. Formulată așa, problema nu ar fi avut nevoie de Curtea Constituțională.
A doua observație privește o categorie pe care decizia nu o deschide. În alte cauze, Curtea a admis că poate cenzura o omisiune legislativă atunci când lipsa unei reglementări încalcă ea însăși un drept fundamental, iar tocmai pentru asta a construit noțiunea de omisiune legislativă cu relevanță constituțională. Decizia de acum nu discută dacă lipsa semnalată intră în această categorie și nu citează niciuna dintre deciziile care au construit-o. Poate că răspunsul ar fi fost negativ, fiindcă art. 327 oferă deja regula, dar diferența dintre „nu intră în categoria aceea, din următorul motiv” și „nu ne ocupăm de omisiuni” e mare pentru cine citește decizia ca să afle ce mai poate încerca.
A treia observație e măsurabilă și ține de ritm. De la sesizare până la publicare au trecut 2.114 zile, din care 1.947 până la pronunțare și 167 de la pronunțare la publicare. Contextul agravează cifra: excepția s-a ridicat într-o contestație împotriva încheierii de cameră preliminară, adică în etapa de filtru care ar trebui să fie cea mai rapidă a procesului penal, iar dosarul de fond era înregistrat în 2019. Se adaugă un amănunt de procedură: încheierea de sesizare e din 16 decembrie 2020, dar dosarul constituțional purta numărul 3.775D/2021, deci înregistrarea la Curte a trecut în anul următor. Pentru un dosar în care nimic nu se mai mișcă până la răspuns, fiecare astfel de trecere de an contează.
A patra observație privește autoritățile consultate. Toate cele patru decizii ale Curții Constituționale publicate în Monitorul Oficial al României din 30 septembrie 2026 au cerut, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, punctele de vedere ale președinților celor două Camere, ale Guvernului și ale Avocatului Poporului. Sunt 16 solicitări, iar a sosit una singură, cea a Guvernului în acest dosar. Absența Avocatului Poporului e cea care se remarcă: reproșul era chiar lipsa unui remediu efectiv pentru o persoană aflată în fața unei autorități, adică materia pentru care instituția aceea există.
Ultima observație privește ce a rămas nefolosit din dosar. Autorul a invocat, prin art. 20 alin. (1) din Constituție, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adică dreptul la un recurs efectiv. Este singurul parametru care s-ar fi potrivit exact cu situația descrisă, fiindcă art. 13 privește tocmai existența unei căi, nu conținutul ei. Decizia îl enumeră la paragraful 13, între celelalte, și nu îl mai atinge, fiindcă soluția de inadmisibilitate a închis discuția mai devreme. Rămâne, pentru un dosar viitor, singura pistă cu sens.
Ce ar trebui schimbat
- Art. 342 din Codul de procedură penală să spună expres că judecătorul de cameră preliminară verifică și dacă urmărirea penală a fost rezolvată în privința tuturor faptelor cercetate. Ar fi o completare de un rând, care ar folosi obligația deja existentă din art. 327 și ar închide cercul semnalat în acest dosar, fără să lărgească procedura spre temeinicia acuzării.
- Art. 327 din Codul de procedură penală să prevadă o consecință pentru cazul în care o faptă cercetată nu primește nicio soluție. Astăzi obligația există, dar nu are sancțiune, iar o obligație fără sancțiune se respectă numai când cineva o verifică. Fie nulitatea parțială a actului de sesizare, fie obligația expresă de a completa urmărirea penală, ar transforma norma în ceva aplicabil.
- Deciziile de inadmisibilitate să spună și ce cale rămâne deschisă. Paragraful 16 o face pe jumătate, prin trimiterea la legalitatea inacțiunilor organelor de urmărire penală. O frază care să adauge în ce procedură anume se poate ridica problema ar scuti o parte din excepțiile viitoare, care vor fi formulate la fel și respinse la fel.
- Punctele de vedere prevăzute de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 să devină obligatorii, cel puțin pentru Avocatul Poporului. Într-un dosar despre existența unui remediu, tăcerea instituției care apără persoana în fața autorităților lasă Curtea să decidă fără contraargument, iar legea cere comunicarea încheierii tocmai pentru a evita asta.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 30 septembrie 2026, paginile 2-3 16 pagini PDF, 113 KB actul începe la pagina 2
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Decizia nr. 335 din 16 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 raportat la art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală
EMITENT: Curtea Constituțională a României
Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 30 septembrie 2026, paginile 2-3
D E C I Z I I A L E C U R Ț I I C O N S T I T U Ț I O N A L E CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 335 din 16 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 raportat la art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Gheorghe Stan — judecător Alina Oprișan — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 raportat la art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alin Florin Chețan în Dosarul nr. 3.881/117/2019/a1.2 al Curții de Apel Cluj — Secția penală și de minori și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.775D/2021.
2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, în ceea ce privește dispozițiile art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală, având în vedere că motivele invocate vizează aspecte ce țin de aplicarea și interpretarea normei legale. Referitor la prevederile art. 342 din același cod, solicită respingerea ca neîntemeiată a excepției și invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 655 din 28 noiembrie 2023 și Decizia nr. 285 din 28 mai 2024.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
4. Prin Încheierea penală din 16 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.881/117/2019/a1.2, Curtea de Apel Cluj — Secția penală și de minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 raportat la art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Alin Florin Chețan în cadrul unei contestații formulate împotriva încheierii penale prin care s-a constatat legalitatea sesizării instanței prin rechizitoriu.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia argumentează, în esență, că în ipoteza în care procurorul omite să dispună soluții privind anumite fapte în legătură cu care organul de urmărire penală a fost sesizat, respectiv a început urmărirea penală în cauză și nu a dispus disjungerea, dar care nu sunt menționate în rechizitoriu, cadrul normativ actual nu prevede niciun mecanism juridic efectiv prin care persoana interesată să poată supune controlului judiciar această omisiune. Astfel, în procedura camerei preliminare, posibilitatea de a formula cereri și excepții în fața judecătorului este limitată exclusiv la aspectele referitoare la faptele descrise în mod explicit în rechizitoriu, fiind exclusă orice verificare cu privire la faptele pentru care procurorul nu a adoptat o soluție expresă. Mai mult, autorul excepției evidențiază că plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 340 și următoarele din Codul de procedură penală, formulată împotriva omisiunii unor soluții cuprinse în actul de sesizare a instanței, este inadmisibilă, întrucât aceste prevederi legale se referă strict la controlul legalității și temeiniciei soluțiilor dispuse de procuror, iar nu la verificarea inexistenței unor astfel de soluții, ceea ce conduce, în final, la imposibilitatea contestării omisiunii procurorului de a soluționa în mod explicit toate faptele reținute inițial în sarcina inculpatului.
6. Curtea de Apel Cluj — Secția penală și de minori consideră, în esență, că aspectele ce vizează nerezolvarea cauzei penale sub toate aspectele, respectiv omisiunea procurorului de a dispune o soluție cu privire la anumite fapte pentru care organul de urmărire penală a fost legal sesizat, a început urmărirea penală și nu a dispus disjungerea, nu pot constitui obiect al procedurii camerei preliminare. Având în vedere că textul de lege criticat nu cuprinde reglementări care să contravină Constituției, apreciază ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată.
7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este în principal inadmisibilă, iar în subsidiar neîntemeiată. În ceea ce privește inadmisibilitatea excepției, Guvernul subliniază că, în realitate, autorul acesteia nu formulează o veritabilă critică de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, ci contestă modul de interpretare și aplicare a acestora, solicitând, de fapt, extinderea obiectului procedurii camerei preliminare. De asemenea, arată că așa-numitele „omisiuni legislative” reprezintă aspecte ce vizează în exclusivitate oportunitatea, și nu legalitatea actului normativ, Curtea Constituțională fiind învestită doar cu efectuarea unui control de legalitate în sens larg, și nu cu unul de oportunitate, iar un comportament diferit din partea Curții ar avea semnificația unei depășiri a competenței sale și ar însemna o intruziune în sfera de activitate a legiuitorului.
9. Cu privire la netemeinicia excepției de neconstituționalitate, Guvernul invocă jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, reamintind că aceasta s-a pronunțat deja, de exemplu, prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, în sensul conformității dispozițiilor criticate cu exigențele impuse de Legea fundamentală.
10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 342 raportat la art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: — Art. 342: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”; — Art. 54 lit. b): „Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia: […] b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;”.
13. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 16 — Egalitatea în drepturi, art. 21 — Accesul liber la justiție, art. 24 — Dreptul la apărare, art. 52 — Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și art. 124 alin. (2) potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Totodată, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 6 — Dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 — Dreptul la un recurs efectiv, ale art. 17 — Interzicerea abuzului de drept și ale art. 18 — Limitarea folosirii restrângerii drepturilor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că problematica ridicată de autorul acesteia privește, în esență, lipsa unui mecanism procedural care să permită controlul judiciar al omisiunii procurorului de a se pronunța asupra anumitor fapte pentru care organul de urmărire penală a fost sesizat și cu privire la care a început urmărirea penală, dar care, fără a fi dispuse măsuri de disjungere, nu sunt menționate în rechizitoriu.
15. Curtea reține că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, competența sa este limitată la controlul constituționalității dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar nu la examinarea unor aspecte ce țin de absența unor mecanisme procedurale sau de modul de aplicare a normelor procesual penale de către organele judiciare.
16. Or, față de criticile formulate, Curtea reamintește că nu intră în atribuțiile sale să completeze cadrul normativ sau să se substituie voinței legiuitorului în stabilirea regulilor de desfășurare a procesului penal. Totodată, chestiunea supusă atenției de autorul excepției ține de interpretarea și aplicarea normei legale și, în consecință, de sfera de competență a instanțelor de judecată, care sunt chemate să soluționeze aspectele de legalitate și temeinicia actelor sau inacțiunilor organelor de urmărire penală, în măsura și în limitele prevăzute de lege, nefiind de resortul contenciosului constituțional (a se vedea Decizia nr. 113 din 23 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 8 iunie 2021, paragraful 15).
17. Așadar, având în vedere prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție și ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu are competența de a modifica sau completa legea, astfel că excepția de neconstituționalitate a art. 342 raportat la art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
18. De asemenea, prin Decizia nr. 472 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 10 august 2015, paragraful 29, Curtea a reținut că eventualele dificultăți care pot apărea în practică în desfășurarea procedurii în camera preliminară, precum și în aplicarea normelor procesual penale aferente pot fi soluționate de instanțele judecătorești. Prin urmare, acestea reprezintă chestiuni de aplicare a legii care nu intră în sfera de competență a instanței de contencios constituțional.
19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 raportat la art. 54 lit. b) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alin Florin Chețan în Dosarul nr. 3.881/117/2019/a1.2 al Curții de Apel Cluj — Secția penală și de minori.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel Cluj — Secția penală și de minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 16 aprilie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Alina Oprișan
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.