Pe scurt
- Un justițiabil din Bistrița-Năsăud a cerut Curții Constituționale să renunțe la dreptul de a verifica ea însăși dacă o excepție de neconstituționalitate merită judecată, odată ce instanța de la care a plecat dosarul a hotărât deja că merită. Curtea a refuzat. Prin Decizia nr. 359 din 16 aprilie 2026, publicată la 1 octombrie 2026, excepția e respinsă ca neîntemeiată, iar art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 rămâne constituțional. Rezultatul practic, de reținut înainte de orice: cererea de a ajunge la Curtea Constituțională trece prin două filtre, nu prin unul, iar al doilea nu e obligat să repete concluzia primului.
- Cine e vizat. Orice parte dintr-un proces civil, penal, fiscal, de muncă sau de contencios administrativ care vrea să susțină că un text de lege aplicat în dosarul ei nesocotește Constituția, plus avocații care formulează asemenea cereri. Decizia îi lămurește și pe cei care au deja o excepție pe drumul spre Curte: faptul că instanța a dispus sesizarea, iar încheierea ei nu mai poate fi atacată, nu garantează un răspuns pe fondul criticii.
- Cifrele și termenele care contează. Excepția a fost ridicată de Liviu-Nicolae Nedelea, iar Tribunalul Bistrița-Năsăud, Secția I civilă, a sesizat Curtea prin Încheierea din 6 iulie 2020, în Dosarul nr. 1.085/112/2019. De la sesizare la pronunțare au trecut 2.110 zile, adică 5 ani, 9 luni și 10 zile, iar de la pronunțare la publicare încă 168. În total, 2.278 de zile, aproape șase ani și trei luni. Pe același text de lege, partea care pierde la instanță are 48 de ore pentru recurs, iar recursul se judecă în 3 zile. Decizia a fost luată cu unanimitate de voturi, de un complet de șapte judecători, iar niciuna dintre cele patru autorități consultate nu a trimis un punct de vedere.
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2026, paginile 6-7
Pronunțată: 16 aprilie 2026, cu unanimitate de voturi
Definitivă și general obligatorie: 1 octombrie 2026, data publicării
Textul pe care Curtea Constituțională l-a cântărit aici nu reglementează pensii, taxe sau pedepse. Reglementează ușa prin care intri la Curte, iar cine a ridicat vreodată o excepție de neconstituționalitate știe cât de îngustă e. Decizia nr. 359 din 16 aprilie 2026 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2026, din aceeași ședință în care Curtea a respins ca inadmisibilă și excepția privind acuzațiile pe care procurorul le lasă fără nicio soluție. Cele două au fost pronunțate în aceeași zi și au ajuns în Monitorul Oficial la o zi distanță una de alta.
Excepția de neconstituționalitate e singura cale prin care un om obișnuit poate ajunge la Curtea Constituțională. Nu se depune ca o cerere separată, nu există un formular și nu se adresează direct Curții. Se ridică în interiorul unui proces aflat pe rol, iar instanța în fața căreia a fost ridicată decide dacă trimite dosarul la Curte sau nu. Regula după care decide e art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar textul ei e scurt: Curtea se pronunță asupra excepțiilor privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea, aflată în vigoare, „care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.
Autorul excepției a atacat tocmai această formulare. Argumentul lui, redat la paragrafele 5 și 6 ale deciziei, pornește de la o observație exactă: Curtea Constituțională nu e parte a puterii judecătorești, fiind reglementată în titlul V al Constituției, iar nu în titlul III, unde stă autoritatea judecătorească. De aici trage concluzia că aprecierea asupra legăturii cu soluționarea cauzei și asupra categoriei de acte care pot fi atacate e atributul suveran al instanțelor și al legiuitorului. Mai departe, susține că atunci când o instanță a stabilit printr-o încheiere definitivă că excepția e admisibilă, iar Curtea o respinge totuși ca inadmisibilă, Curtea își depășește competența fixată de art. 142 din Constituție și încalcă echilibrul puterilor.
Al doilea capăt al criticii e mai concret, și de aceea mai ușor de recunoscut de cineva aflat într-un proces. Potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, la Curte nu ajunge dosarul cauzei, ci doar încheierea de sesizare, cu punctele de vedere ale părților, opinia instanței și dovezile depuse. Autorul excepției a spus că, fără dosar, verificarea legăturii cu soluționarea cauzei devine iluzorie și arbitrară. Reprezentantul Ministerului Public a cerut respingerea ca neîntemeiată, arătând că aprecierea instanței care sesizează Curtea nu are autoritate de lucru judecat față de Curte.
Tribunalul Bistrița-Năsăud a apreciat că textul e constituțional. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului, cărora încheierea le-a fost comunicată potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, nu au transmis nimic. Completul, format din șapte judecători din cei nouă, a respins excepția ca neîntemeiată, cu unanimitate de voturi.
Efectele pe care le produce
Decizia nu modifică nicio virgulă din lege. Ce produce e certitudine asupra unei reguli de procedură pe care o întâlnește oricine ridică o excepție, iar certitudinea aceea se traduce în patru lucruri verificabile înainte să formulezi cererea.
Primul: obiectul. Pe calea excepției de neconstituționalitate se pot ataca numai legi și ordonanțe, simple sau de urgență, ori dispoziții din ele. Nu hotărâri de Guvern, nu ordine de ministru, nu regulamente, norme metodologice, instrucțiuni sau decizii ale autorităților. Chiar aici, autorul ridicase mai multe excepții, iar una i-a fost respinsă ca inadmisibilă de instanță, pentru că privea un text dintr-un ordin al ministrului sănătății. Pentru actele administrative există o altă cale, în fața instanței de contencios administrativ, iar Legea nr. 554/2004 le împarte în două: un act individual poate fi cercetat oricând, pe cale de excepție de nelegalitate, potrivit art. 4 alin. (1), în timp ce un act cu caracter normativ, cum e de regulă un ordin de ministru, nu poate forma obiect al excepției de nelegalitate și se atacă numai printr-o acțiune în anulare, potrivit art. 4 alin. (4).
Al doilea: legătura cu soluționarea cauzei se descompune în două condiții, care trebuie îndeplinite împreună. Curtea le reia la paragraful 14, din Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014: textul criticat trebuie să fie aplicabil în cauza dedusă judecății, iar invocarea excepției trebuie să fie necesară pentru restabilirea stării de legalitate. Cumulativ. În plus, incidența textului nu se judecă în abstract: se verifică mai întâi interesul procesual al invocării, și anume ce s-ar schimba în dosar în ipoteza constatării neconstituționalității. Această din urmă cerință vine din Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20.
Al treilea, și miezul deciziei: cele două verificări nu se exclud. Curtea reține, reluând Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, că verificarea condițiilor de admisibilitate e o competență partajată între instanțele judecătorești și instanța constituțională. Instanța de la care pleacă dosarul, numită în decizie instanța a quo, verifică dacă sunt întrunite condițiile legale pentru a sesiza Curtea. Instanța la care ajunge dosarul, instanța a quem, verifică dacă sunt întrunite condițiile pentru declanșarea controlului de constituționalitate propriu-zis, adică pentru cercetarea prezumției de constituționalitate a textului. Două proceduri distincte, cu două finalități distincte, pe aceeași întrebare. Filtrul instanței e doar primul.
Al patrulea: ce se întâmplă când nu treci primul filtru. Dacă instanța consideră excepția inadmisibilă, o respinge printr-o încheiere motivată și nu mai sesizează Curtea, potrivit art. 29 alin. (5). Împotriva încheierii se poate face numai recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, iar recursul se judecă în 3 zile. Sunt cele mai scurte termene din tot acest mecanism, și singurele pe care legea le scrie în cifre.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
În litera legii, nimic. Curtea însăși spune, la paragraful 17, că nu au intervenit elemente noi care să ceară reconsiderarea jurisprudenței, astfel că soluția și considerentele din Decizia nr. 713/2017 își păstrează valabilitatea. În practică, s-a schimbat greutatea argumentului contrar: o critică adusă de două ori, de doi autori diferiți, și respinsă de două ori, devine greu de reluat cu șanse.
Merită reținut că art. 29 alin. (1) a mai fost atacat și cu o critică de sens opus, care a avut succes. În 2011, cineva a susținut că sintagma „în vigoare” din același alineat e prea îngustă, fiindcă îi închide drumul la Curte celui în dosarul căruia se aplică o lege ieșită deja din vigoare. Curtea a stabilit atunci, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, că textul e constituțional numai în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului și legile ori ordonanțele ale căror efecte juridice continuă să se producă după ieșirea lor din vigoare. Același alineat a fost deci lărgit pe o latură în 2011 și apărat pe altă latură în 2017 și în 2026.
S-a schimbat, de asemenea, ceva ce decizia nu discută, dar care schimbă socoteala practică a oricărei excepții: timpul de așteptare nu mai oprește procesul. Până în 2010, art. 29 avea un alineat care suspenda judecarea cauzei pe perioada soluționării excepției. Textul în vigoare, republicat la 3 decembrie 2010, nu mai cuprinde nicio suspendare de drept. Procesul merge înainte, iar dacă se termină înainte de răspunsul Curții, răspunsul vine peste o hotărâre deja definitivă.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Regula de acces la Curtea Constituțională rămâne previzibilă. Nimeni care are o excepție pe drum nu trebuie să își reconsidere strategia după 1 octombrie 2026, iar criteriile de admisibilitate sunt aceleași de la 2010 încoace.
- Decizia adună într-un singur loc, la paragrafele 13-16, criteriile pe care Curtea le aplică efectiv: aplicabilitatea textului, necesitatea invocării, interesul procesual și efectele unei eventuale constatări. E o listă de verificare utilă înainte de a formula cererea.
- Al doilea filtru protejează și partea adversă. Fără el, o excepție formulată doar ca să tragă de timp ar putea ajunge la Curte doar pentru că instanța nu a cântărit atent legătura cu cauza.
- Soluția respinge, dar nu închide ușa pentru alte critici. Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, interdicția se aplică numai textelor deja constatate neconstituționale, nu celor confirmate, astfel că art. 29 alin. (1) poate fi atacat din nou, cu altă motivare.
- Curtea confirmă explicit, la paragraful 15, că instanțele au rol de partener, nu de poartă închisă, și că rostul filtrului lor e selectarea excepțiilor care pot face obiectul controlului, nu descurajarea lor.
Ce rămâne o problemă
- Un dosar poate parcurge tot drumul până la Curte și se poate întoarce fără răspuns pe fond. Pentru parte, asta înseamnă ani de așteptare, pentru un rezultat care nu spune nimic despre textul criticat.
- Critica legată de lipsa dosarului la Curte rămâne fără răspuns punctual. Decizia explică de ce verificarea e partajată, dar nu arată cum se măsoară interesul procesual din încheierea de sesizare, atunci când încheierea e sumară.
- Asimetria de termene rămâne nescrisă și neexplicată. Partea are 48 de ore ca să conteste respingerea, Curtea nu are niciun termen nici pentru soluționare, nici pentru publicare.
- Decizia reproduce la paragraful 11 textul literal al art. 29 alin. (1), fără să amintească faptul că din 2011 sintagma „în vigoare” are un sens mai larg decât cel scris. Cine citește numai această decizie poate crede că o lege abrogată nu se mai atacă niciodată.
- Toate cele patru autorități consultate au tăcut, inclusiv Avocatul Poporului, într-un dosar despre accesul cetățeanului la justiția constituțională.
Sfaturi utile
- Verificați întâi natura actului pe care vreți să îl atacați. Lege sau ordonanță, inclusiv de urgență, se atacă pe calea excepției de neconstituționalitate. Hotărâre de Guvern, ordin de ministru, normă metodologică sau regulament nu intră sub art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, oricât de direct v-ar afecta.
- Dacă actul care vă nemulțumește e administrativ, mutați critica pe traseul corect. Pentru un act individual, excepția de nelegalitate prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se invocă direct în procesul în curs. Când actul e normativ, cum e de regulă un ordin de ministru, art. 4 alin. (4) din aceeași lege lasă numai acțiunea în anulare la instanța de contencios administrativ.
- Scrieți în cerere de ce textul criticat se aplică în dosar și ce s-ar schimba în soluția procesului dacă el ar cădea. Sunt exact cele două lucruri pe care le cântăresc, pe rând, instanța și Curtea. O cerere care se oprește la „textul e neconstituțional” le lipsește pe amândouă.
- Indicați texte concrete din Constituție, nu principii generale. Excepția are nevoie de trei elemente: textul de lege criticat, textul constituțional pretins încălcat și motivarea contrarietății dintre cele două. Lipsa oricăruia duce la respingere fără cercetarea fondului.
- Dacă instanța vă respinge cererea de sesizare, reacționați imediat. Termenul de recurs e de 48 de ore de la pronunțare, nu de la comunicare, iar recursul se judecă în 3 zile. E cel mai scurt termen din tot acest mecanism.
- Nu contați pe suspendarea procesului. Legea nu mai suspendă judecata pe perioada în care Curtea decide, așa că pregătiți-vă să duceți procesul mai departe în paralel, cu toate consecințele pe probe și pe termene.
- Nu așteptați o cale de atac nouă din această decizie. Revizuirea prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă se deschide numai când Curtea a constatat neconstituționalitatea unui text, iar termenul ei e de 3 luni de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, potrivit art. 511 alin. (3). O decizie de respingere nu pornește acest termen și nu pune în discuție nicio hotărâre definitivă.
- Verificați dacă textul pe care vreți să îl atacați nu a fost deja declarat neconstituțional. O a doua excepție pe aceeași prevedere e interzisă de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, iar o asemenea cerere se respinge fără discuție.
Întrebări frecvente
Ce înseamnă că excepția a fost respinsă „ca neîntemeiată”?
Deci instanța poate să trimită dosarul la Curte, iar Curtea poate să îl refuze?
Pot ataca un ordin de ministru pe calea excepției de neconstituționalitate?
Ce se întâmplă cu procesul meu în timpul în care Curtea decide?
Cât durează, în medie, până primesc un răspuns?
De când se aplică decizia?
Mai pot ridica o excepție pe art. 29 alin. (1)?
Ce pot face dacă nici instanța, nici Curtea nu îmi primesc excepția?
Analiza redacției
Soluția e corectă și greu de contestat pe fond. Dacă admisibilitatea ar fi fost lăsată exclusiv instanțelor, Curtea Constituțională ar fi ajuns obligată să se pronunțe pe texte care nu au nimic de-a face cu dosarul din care au plecat, iar controlul concret de constituționalitate s-ar fi transformat într-un control abstract declanșat de oricine, în orice proces. Ce rămâne nelămurit nu e dreptul Curții de a verifica, ci instrumentul cu care verifică.
Prima observație iese din apropierea a două alineate ale aceluiași articol, și nu se vede citind decizia de la cap la coadă. Art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 îi dă părții care pierde la primul filtru 48 de ore pentru a face recurs și cere ca recursul să fie judecat în 3 zile. Art. 29 alin. (4) spune ce ajunge la Curte, iar art. 11 alin. (3) din aceeași lege spune doar că deciziile se publică, fără niciun termen. În dosarul de față, Curtea a avut nevoie de 2.110 zile ca să decidă și de încă 168 ca decizia să ajungă în Monitorul Oficial. Raportat la cele 48 de ore pe care legea i le dă părții, intervalul de soluționare e de 1.055 de ori mai lung. Nu e o abatere, fiindcă nu există termen de încălcat, și tocmai asta e problema: asimetria nu e un accident de calendar, e scrisă în lege prin absență.
A doua observație privește ce lipsește din decizie, nu ce scrie în ea. La paragraful 11, Curtea reproduce textul art. 29 alin. (1) în forma literală din 2010, inclusiv sintagma „în vigoare”, și construiește apoi tot raționamentul pe el. Nicăieri în cele 18 paragrafe nu apare Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, deși aceasta a stabilit că exact acest alineat e constituțional numai în măsura în care se citește ca acoperind și legile ale căror efecte continuă după ieșirea din vigoare. Pentru cineva care deschide o decizie din 2026 tocmai ca să afle ce poate ataca, omisiunea are consecință practică: textul citat îl trimite la o regulă mai îngustă decât cea pe care Curtea o aplică. Diferența se vede chiar în aceeași zi de Monitor Oficial, fiindcă Decizia nr. 184 din 26 februarie 2026, publicată în numărul 834 din 1 octombrie 2026, se sprijină pe Decizia nr. 766/2011 ca să examineze o lege abrogată.
A treia observație ține de ce nu a fost discutat deși fusese ridicat. Autorul excepției a formulat o critică punctuală și verificabilă: Curtea cântărește interesul procesual și efectele unei eventuale constatări de neconstituționalitate fără să aibă dosarul, pe baza unei încheieri de sesizare care, potrivit art. 29 alin. (4), cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței și dovezile depuse. Decizia răspunde la întrebarea „cine are dreptul să verifice”, nu la întrebarea „cu ce verifică”. Diferența contează: dacă încheierea de sesizare e sumară, iar instanța nu a motivat de ce textul e aplicabil, al doilea filtru funcționează pe mai puține informații decât primul, deși aplică un criteriu mai exigent. Legea nu îi interzice Curții să cere dosarul, dar nici nu îi dă instrumentul, iar decizia nu atinge subiectul.
A patra observație e de calendar și arată că publicarea nu e un detaliu administrativ. Decizia nr. 359 și Decizia nr. 335, ambele pronunțate pe 16 aprilie 2026, au apărut în Monitorul Oficial la o zi distanță, 30 septembrie și 1 octombrie 2026, adică la 167 și la 168 de zile de la pronunțare. Fiind general obligatorii de la publicare, două decizii luate în aceeași ședință au devenit obligatorii în zile diferite. Pentru un dosar aflat la limita unui termen procedural, ziua de diferență e singura care contează, iar ea nu depinde de nimic din ce face partea.
Ultima observație privește tăcerea. Încheierea de sesizare a fost comunicată, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului. Niciunul nu a răspuns, într-un dosar care punea în discuție legea proprie a Curții Constituționale și accesul cetățeanului la ea. Absența Parlamentului e cea mai greu de explicat, fiindcă el a scris art. 29 alin. (1), l-a modificat în 2010 și ar fi fost singurul care putea spune ce a urmărit prin formularea atacată.
Ce ar trebui schimbat
- Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 să prevadă un termen de publicare a deciziilor în Monitorul Oficial. Treizeci de zile de la pronunțare ar fi un prag rezonabil și ar elimina situația în care decizii din aceeași ședință devin obligatorii în zile diferite, în funcție de ordinea în care sunt redactate.
- Art. 29 alin. (4) să fie completat cu obligația instanței de a motiva, în încheierea de sesizare, de ce textul criticat e aplicabil în cauză. Două fraze în încheiere ar da Curții exact informația pe care o caută la al doilea filtru și ar scurta drumul dosarelor care se întorc fără răspuns pe fond.
- Legea să prevadă expres dreptul Curții de a cere dosarul cauzei atunci când verificarea legăturii cu soluționarea cauzei nu se poate face din încheiere. Ar răspunde direct criticii din acest dosar și ar înlocui o practică nescrisă cu o regulă verificabilă.
- Deciziile de respingere pe motive de admisibilitate să arate ce cale rămâne deschisă. În dosarul de față, o singură frază despre contenciosul administrativ și despre deosebirea dintre art. 4 alin. (1) și art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 i-ar fi fost mai utilă autorului decât tot raționamentul despre competența partajată.
- Punctele de vedere prevăzute de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 să devină obligatorii atunci când obiectul excepției e însăși legea de organizare a Curții. Într-un asemenea dosar, Curtea decide despre propria competență fără niciun contraargument instituțional, iar tăcerea celor patru autorități consultate transformă o garanție de procedură într-o formalitate.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2026, paginile 6-7 16 pagini PDF, 116 KB actul începe la pagina 6
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Decizia nr. 359 din 16 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
EMITENT: Curtea Constituțională a României
Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2026, paginile 6-7
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 359 din 16 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Gheorghe Stan — judecător Cristina Cătălina Turcu — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepție ridicată de Liviu- Nicolae Nedelea în Dosarul nr. 1.085/112/2019 al Tribunalului Bistrița-Năsăud — Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 983D/2020.
2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, arătând că este adevărat că aprecierea instanței care sesizează Curtea Constituțională privește, în primul rând, admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, dar aceasta nu poate avea autoritate de lucru judecat, astfel că instanța de contencios constituțional poate, la rândul său, să aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 6 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.085/112/2019, Tribunalul Bistrița-Năsăud — Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Excepția a fost ridicată de Liviu-Nicolae Nedelea într-o cauză având ca obiect o acțiune în anulare în care autorul a ridicat mai multe excepții de neconstituționalitate, una dintre acestea fiind respinsă ca inadmisibilă de instanța judecătorească, întrucât avea ca obiect un text dintr-un ordin al ministrului sănătății.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că titlul III din Constituție reglementează cu privire la autoritățile publice, inclusiv cu privire la autoritatea judecătorească, în timp ce Curtea Constituțională este menționată distinct în titlul V al Legii fundamentale, astfel că nu se poate vorbi despre Curtea Constituțională ca parte a puterii judecătorești. Potrivit art. 142 din Constituție, Curtea Constituțională este „garantul supremației Constituției”, având în competență controlul constituționalității legilor. Pentru aceste motive, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este neconstituțional în măsura în care dă în competența acesteia evaluarea admisibilității cererii de sesizare a Curții din perspectiva criteriului „legăturii cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului” și a limitării actelor normative supuse controlului.
Aceasta întrucât evaluarea criteriilor de admisibilitate, în special cel al legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului, și a limitării actelor normative supuse verificării este atributul suveran al puterii judecătorești și al celei legislative.
6. Autorul excepției arată că după examinarea întregului dosar al litigiului, judecătorul se pronunță asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale printr-o încheiere interlocutorie motivată, supusă căii de atac a recursului potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Hotărârea dată în recurs este definitivă și poate împiedica sesizarea Curții, încălcând accesul la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție. În situația în care, în pofida unei hotărâri judecătorești definitive intrate în puterea lucrului judecat, pronunțată de o instanță aflată în structura puterii judecătorești, prin care se constată îndeplinirea criteriilor de admisibilitate, Curtea Constituțională respinge o excepție de neconstituționalitate ca „inadmisibilă”, pentru motivul că nu are „legătură cu soluționarea cauzei” sau nu intră în sfera limitată a actelor normative supuse controlului potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceasta comite un exces de putere prin depășirea competenței sale materiale stabilite de art. 142 din Constituție, încălcând principiul echilibrului și separației puterilor în stat. De asemenea, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, la Curtea Constituțională nu se înaintează întregul dosar al cauzei, ci doar încheierea de sesizare, care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, însoțită de dovezile depuse de părți. Or, în absența dosarului, așa-zisul control de admisibilitate efectuat de Curtea Constituțională în această privință este unul iluzoriu și arbitrar.
7. Tribunalul Bistrița-Năsăud — Secția I civilă apreciază că dispozițiile legale contestate sunt constituționale.
8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
11. Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010. În realitate, autorul excepției critică dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, asupra cărora Curtea se va pronunța prin prezenta decizie și care au următorul cuprins: „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.”
12. În opinia autorului excepției, dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul echilibrului și separației puterilor în stat, art. 21 — Accesul liber la justiție, art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiției și art. 146 privind atribuțiile Curții Constituționale.
13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragrafele 22, 23 și 27-29, s-a mai pronunțat asupra unei excepții de neconstituționalitate motivate în mod similar, prin raportare la aceleași texte din Constituție, reținând, în esență, că prima teză a art. 146 lit. d) din Legea fundamentală, privind excepția de neconstituționalitate ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, reglementează un control a posteriori, concret, de constituționalitate, ce presupune sine qua non existența unui litigiu pendinte, în cadrul căruia să se invoce excepția de neconstituționalitate a unor acte normative de reglementare primară care să aibă legătură cu soluționarea acestuia (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013, și Decizia nr. 108 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 8 iunie 2017, paragraful 21).
14. De asemenea, în decizia antereferită, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența sa și a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „legătura cu soluționarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20).
15. Totodată, Curtea a mai reținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt norme de procedură pe care instanța judecătorească sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională. Instanțele judecătorești au rolul de partener al Curții, în sensul că verifică, în vederea sesizării instanței constituționale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate. În situația în care instanța judecătorească apreciază că excepția este admisibilă, va dispune sesizarea Curții Constituționale și își va exprima opinia cu privire la contrarietatea dintre textul contestat din punctul de vedere al constituționalității și textul de referință pretins încălcat. Atunci când excepția este inadmisibilă, instanța o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională, partea având, în această situație, posibilitatea formulării recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
16. De asemenea, Curtea a observat că acceptarea criticilor de neconstituționalitate ar echivala cu stabilirea unei competențe exclusive în sarcina instanței judecătorești de a verifica admisibilitatea excepției de neconstituționalitate prin prisma legăturii cu soluționarea cauzelor a textelor legale criticate. Or, excepția de neconstituționalitate este expresia, în sistemul normativ din România, a controlului concret de constituționalitate, astfel încât, atât instanței a quo, cât și celei a quem le revine competența de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituționalitate. Dacă, în privința instanței a quo, verificarea condițiilor de admisibilitate ține de îndeplinirea condițiilor legale necesare pentru sesizarea Curții Constituționale, pentru instanța a quem această verificare are semnificația întrunirii condițiilor necesare declanșării controlului de constituționalitate, respectiv a cercetării prezumției de constituționalitate a textului legal criticat.
Prin urmare, realizând această verificare, Curtea se asigură că exercitarea controlului de constituționalitate cu privire la textul criticat prin formularea unei excepții de neconstituționalitate prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, ceea ce este de natură să valideze faptul că examenul de verificare a conformității normei legale cu Constituția se plasează în cadrul controlului concret de constituționalitate. În consecință, sub aspectul verificării condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, cu privire specială asupra tezei referitoare la legătura cu soluționarea cauzei, este vorba despre o competență partajată între instanțele judecătorești și instanța constituțională, astfel că exercitarea de către instanțele judecătorești a unui prim filtru cu privire la aceasta nu exclude competența Curții Constituționale de a verifica, la rândul ei, aceste condiții.
17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează în mod corespunzător valabilitatea și în cauza de față.
18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Liviu-Nicolae Nedelea în Dosarul nr. 1.085/112/2019 al Tribunalului Bistrița-Năsăud — Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bistrița-Năsăud — Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 16 aprilie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Pentru magistrat-asistent Cristina Cătălina Turcu, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează prim-magistrat-asistent, Benke Károly
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.