Pe scurt
- Plafonul de 30% pentru sporuri din salarizarea publică rămâne în picioare, iar un drept câștigat printr-o hotărâre judecătorească nu obligă statul să îl scrie în lege. Prin Decizia nr. 467 din 16 octombrie 2025, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția ridicată de Nicolae Maniguțiu într-un proces de drepturi salariale aflat pe rolul Tribunalului Sibiu și a constatat că art. 1 alin. (3), art. 9 și art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Nu se schimbă nimic în drept, dar se închide o linie de argumentare pe care se sprijineau procese de salarizare din toată țara.
- Cine e vizat. Toți cei plătiți din fonduri publice, fiindcă plafonul de 30% se aplică fiecărui ordonator de credite, nu doar justiției. Direct lovit este personalul din familia ocupațională „Justiție”, adică judecători, procurori, magistrați-asistenți, personal auxiliar de specialitate, grefieri, personal de probațiune, ofițeri și agenți de poliție judiciară, pentru că anexa nr. V la lege le promite sporuri de până la 45%, iar plafonul general nu lasă să treacă decât 30%. Mai departe, vizați sunt ordonatorii de credite, care rămân cu puterea de a decide cât se plătește concret din fiecare spor, și avocații care au pe rol procese de egalizare a sporurilor la nivel maxim.
- Cifrele și termenele care contează. Decizia a fost pronunțată pe 16 octombrie 2025 și publicată pe 1 octombrie 2026, deci la 350 de zile distanță, adică 11 luni și 15 zile. Devine general obligatorie abia de la publicare. Dosarul a stat la Curte de la 15 noiembrie 2021, data încheierii de sesizare, până la publicare, 1.781 de zile, adică 4 ani, 10 luni și 16 zile. Plafonul contestat este de 30% din suma salariilor de bază, calculat cumulat pe tot bugetul fiecărui ordonator de credite, iar sporurile pe care anexa nr. V le promite personalului din justiție însumează 45%, deci de o dată și jumătate cât încape. Decizia s-a luat cu unanimitate de voturi, în prezența a opt dintre cei nouă judecători.
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2026, paginile 2-5
Pronunțată: 16 octombrie 2025, cu unanimitate de voturi
Definitivă și general obligatorie: 1 octombrie 2026, data publicării
Angajați din justiție au câștigat în instanță majorarea valorii de referință sectoriale, adică a cifrei din care se calculează indemnizația lor. Apoi a venit legea unică de salarizare și a spus că, de la intrarea ei în vigoare, drepturile salariale „sunt și rămân, în mod exclusiv” cele scrise în ea. Un om dintr-un proces de drepturi salariale la Tribunalul Sibiu a dus la Curtea Constituțională întrebarea care rezultă din asta: poate o lege să șteargă, pentru viitor, un drept confirmat de o hotărâre definitivă? Răspunsul, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2026, este că poate. Curtea a respins excepția ca neîntemeiată și a constatat că cele trei texte atacate din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituționale. Cu o zi înainte, în Monitorul Oficial apăruse o decizie care merge în sens contrar pe un alt plafon din aceeași lege, admiterea privind plafonul din primării care înghițea sporul de handicap, iar diferența dintre cele două merită citită cu atenție de oricine are un proces pe salarizare.
O respingere nu e o pagină albă. Curtea spune și de ce respinge, iar considerentele unei decizii de respingere arată exact ce îi este permis legiuitorului. Pentru cineva care se gândește dacă merită să deschidă un proces de salarizare, aici se află harta terenului.
Cele trei texte atacate fac lucruri diferite, iar diferența contează, pentru că numai unul dintre ele pune o cifră. Primul este art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017: „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.” Tradus: din 1 iulie 2017, data la care legea a intrat în vigoare potrivit art. 43, nicio altă sursă nu mai poate adăuga un drept salarial pentru personalul bugetar. Nu mai contează o lege veche, o hotărâre judecătorească anterioară sau un contract colectiv de muncă; pe acesta din urmă îl exclude expres alin. (4) al aceluiași articol.
Al doilea este art. 9, un text care pare pur tehnic și de care depinde totul: salariile de bază, soldele, gradațiile, indemnizațiile de încadrare, sporurile și celelalte drepturi specifice celor 7 familii ocupaționale se află în anexele nr. I-IX la lege. Cu alte cuvinte, suma pe care o primește un om nu se deduce și nu se negociază: se citește din tabelul potrivit. Ce nu se află în anexă nu există.
Al treilea, art. 25 alin. (1), e cel care interesează cel mai mult, fiindcă e un plafon și fiindcă funcționează altfel decât și-l imaginează majoritatea celor atinși de el. Textul spune că suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor, a gradațiilor și a indemnizațiilor. Atenție la cuvintele „cumulat pe total buget”: plafonul se aplică bugetului unei instituții, nu salariului unei persoane. Un grefier poate primi sporuri de 40% dacă instituția lui rămâne, în total, sub 30%. Și poate primi 5% dacă nu rămâne.
Pentru justiție, proporțiile sunt ușor de verificat. Anexa nr. V, capitolul VIII, secțiunea 1, acordă prin art. 4 un spor de până la 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, iar prin art. 5 un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25% și unul pentru păstrarea confidențialității de până la 5%. Adunate, 45%. Plafonul care le cuprinde pe toate este 30%. Dacă fiecare om dintr-o instanță ar cere maximul la fiecare dintre cele trei, s-ar putea plăti două treimi din total, adică 66,67%, iar o treime ar rămâne pe hârtie. Nu e o speculație: exact pe această ciocnire s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, stabilind că principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor din art. 4 și 5 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30%. Decizia aceea este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Argumentul principal al autorului excepției a fost acela al lucrului judecat. Hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectoriale nu tranșează o situație particulară, susține autorul, pentru că valoarea de referință sectorială este, prin definiție, un criteriu care se aplică unui întreg sector de activitate. Interpretând o normă cu aplicabilitate generală, hotărârea capătă ea însăși o întindere generală. Prin urmare, când legiuitorul a scris că drepturile salariale „sunt și rămân, în mod exclusiv” cele din noua lege, a desfăcut hotărâri definitive și a atins separația puterilor în stat, consfințită de art. 1 alin. (4) din Constituție.
Autorul s-a sprijinit aici pe o decizie proprie a Curții, nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, paragrafele 26 și 27. Trimiterea e corectă: acolo Curtea reținuse că o hotărâre judecătorească, deși are efecte între părți, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, și că majorările de indemnizație recunoscute magistraților trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare. În completare, autorul a invocat recomandarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din ședința de 15 mai 2018, dată pe baza Notei Direcției resurse umane și organizare nr. 9.578/2018, prin care ordonatorilor de credite li se cerea să stabilească o valoare de referință sectorială unică.
Al doilea bloc de critici a vizat plafonul. Limitarea la 30% calculată pe fiecare ordonator de credite, fie el principal, secundar sau terțiar, creează, în opinia autorului, diferențe între oameni din aceeași categorie profesională, pentru că rezultatul depinde de structura personalului din subordinea fiecărui ordonator. Două instanțe cu același tip de posturi, dar cu un număr diferit de angajați în concediu medical, în concediu de odihnă sau de personal contractual care nu ia sporul de risc, ajung la o sumă diferită a salariilor de bază, deci la un plafon diferit în lei. Mai concret, autorul a arătat că drepturile devin iluzorii: un om care lucrează în condiții grele și ar trebui să primească până la 15% nu primește nimic dacă celelalte sporuri au consumat deja cele 30 de puncte, și încasează, la final, exact cât un coleg care lucrează în condiții normale. Același raționament l-a aplicat sporului de 15% pentru persoanele cu handicap. În drept, criticile au fost raportate la art. 1 alin. (3) și (4), art. 4, 15, 16, 41, 44, 124, 125 și 126 din Constituție, la art. 1 din Protocolul nr. 1 și la Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Răspunsul Curții nu e construit de la zero. Ea a observat întâi că a analizat critici similare prin Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 15 octombrie 2025, adică la o zi înainte de ședința în care s-a pronunțat decizia de acum. Considerentele pe care le preia de acolo merg pe trei direcții.
Prima direcție pornește de la paragraful 31 al deciziei precedente: statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii și adaosuri în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează, iar acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Sporurile au un cuantum variabil, stabilit prin raportare la o limită maximă, de unde și formula „spor de până la …%” din tot cuprinsul legii. Limita maximă a fiecăruia se află în lege și în anexele nr. I-VIII, potrivit art. 24, iar cuantumul concret îl stabilește fiecare ordonator de credite, astfel încât să se încadreze în bugetul propriu. Concluzia Curții: regula limitării sporurilor la un anumit cuantum e opțiunea legiuitorului, aplicabilă nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări.
A doua direcție răspunde criticii de separație a puterilor, și o face scurt. Art. 124-126 din Constituție, prin conținutul lor, privesc înfăptuirea justiției și statutul judecătorilor, deci nu au relevanță în cauză. Curtea reia aici, cuvânt cu cuvânt, paragraful 36 al Deciziei nr. 221 din 29 aprilie 2025.
A treia direcție atinge argumentul lucrului judecat, deși pe un ocol. Curtea citează Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3 din 29 ianuarie 2024, care amintise că prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 se dispusese egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază sau al indemnizației de încadrare, corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă, gradație și vechime, și nu egalizarea elementelor de salarizare suplimentare, cum sunt sporurile, compensațiile, adaosurile, primele și premiile. De aici, concluzia comună a celor două instanțe: existența unor diferențe în cuantumul sporurilor acordate aceleiași categorii de personal care lucrează în instituții diferite nu încalcă principiul nediscriminării. Iar dacă reperul de comparație ar fi nivelul sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătorești unor colegi din aceeași instanță sau parchet, răspunsul rămâne același: invocarea art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, care enunță principiul nediscriminării, nu e suficientă pentru a impune ordonatorului de credite egalizarea la nivel maxim, cu încălcarea plafonului din art. 25 alin. (1).
Cu privire la dreptul la muncă din art. 41 din Constituție, Curtea a reamintit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia statele au o largă marjă de apreciere în a determina oportunitatea și intensitatea politicilor privind sumele plătite angajaților din bugetul de stat, trimițând la Hotărârea din 8 noiembrie 2005 în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, la Hotărârea din 8 decembrie 2009 în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, și la Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. Toate trimiterile pe care decizia le face la jurisprudența proprie și la cea a instanței supreme spun, la verificare, exact ce li se atribuie.
Dosarul a avut un parcurs tăcut. Tribunalul Sibiu, Secția I civilă, care a trimis excepția prin Încheierea din 15 noiembrie 2021, a apreciat el însuși că excepția e neîntemeiată. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat niciun punct de vedere, deși art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede comunicarea încheierii tocmai în acest scop. La apelul nominal nu s-a prezentat nicio parte. Reprezentantul Ministerului Public a cerut respingerea, arătând că legea e o reglementare generală, în vreme ce hotărârile judecătorești produc efecte între părți.
Efectele pe care le produce
Primul efect ține de dată, nu de conținut. Decizia e definitivă și general obligatorie de la 1 octombrie 2026, nu de la 16 octombrie 2025. Până la publicare, soluția exista fără să poată fi invocată de nimeni: un judecător din altă cauză nu avea cum să o cunoască, iar o parte nu o putea depune la dosar. Procesele în care s-au ridicat aceleași critici au mers înainte, aproape un an, fără ea.
Al doilea efect e asupra șanselor unei excepții viitoare. Art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 interzice să se atace din nou doar textele constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară, deci cele trei articole de aici pot fi atacate oricând. Curtea își închide însă singură drumul, cu formula pe care o folosește și la paragraful 27 al acestei decizii: „întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența mai sus invocată”, soluția și considerentele își păstrează valabilitatea. Cine reia argumentele lui Nicolae Maniguțiu fără să aducă un element nou primește, previzibil, același răspuns.
Al treilea efect e cel practic, și e o repartizare de răspundere. Decizia confirmă că legea nu garantează nimănui un spor la nivel maxim, ci doar dreptul la un spor, al cărui cuantum se stabilește de ordonatorul de credite între limitele legii. Mutarea nu e neutră: ea scoate discuția din registrul constituțional și o pune în cel administrativ. Un refuz de plată nu se mai poate ataca spunând că plafonul e neconstituțional, dar se poate ataca spunând că ordonatorul de credite a repartizat cele 30 de puncte arbitrar, fără criterii, ori că nu a consultat organizațiile sindicale unde legea îi cere să o facă.
Al patrulea efect e ce nu atinge decizia. Curtea nu s-a pronunțat asupra art. 25 alin. (2), care pentru instituțiile din sistemul sanitar și de asistență socială și pentru cele din apărare, ordine publică și securitate națională calculează același procent de 30% pe fiecare ordonator principal de credite. Diferența dintre a aduna la vârf și a aduna la fiecare instanță în parte rămâne, deci, în vigoare și neexaminată, fiindcă nu a intrat în obiectul excepției.
Al cincilea efect e asupra calculelor de buget. Pentru ordonatorii de credite nimic nu se schimbă, iar asta e tot un efect: un plafon confirmat de instanța constituțională e un plafon pe care Curtea de Conturi îl poate invoca fără ezitare. Nerespectarea art. 25 e, potrivit art. 42 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, contravenție sancționată cu amendă între 5.000 de lei și 20.000 de lei, plus recuperarea prejudiciului, iar constatarea se face de organele de control ale Curții de Conturi.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
În litera legii, nimic. Cele trei texte au aceeași redactare pe care o aveau pe 15 noiembrie 2021, când dosarul a plecat de la Sibiu. S-a schimbat doar ce se poate face cu ele în instanță.
Între timp însă s-a schimbat ceva în jurul lor, iar decizia nu o spune. Una dintre situațiile pe care autorul le-a dat drept exemplu, sporul de 15% pentru persoanele cu handicap înghițit de plafon, a fost rezolvată de legiuitor la 28 de zile după încheierea de sesizare. Legea nr. 288 din 9 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.171 din 10 decembrie 2021, a adăugat la art. 22 un alineat (3) care scoate expres acest spor din calculul limitei prevăzute la art. 25 alin. (1) și (2), cu efect de la 13 decembrie 2021. Când Curtea s-a pronunțat, pe 16 octombrie 2025, exemplul nu mai era valabil de aproape patru ani.
A doua schimbare de context e jurisprudențială și explică de ce decizia era previzibilă. Când dosarul a plecat de la Sibiu, în noiembrie 2021, ciocnirea dintre cele 45 de puncte promise de anexa nr. V și cele 30 de puncte ale plafonului nu fusese tranșată. A fost tranșată pe 29 ianuarie 2024 de Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o hotărâre prealabilă obligatorie, și preluată apoi de Curtea Constituțională în Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025. Când a ajuns pe masa judecătorului-raportor, excepția avea deja două răspunsuri scrise.
A treia schimbare e de proporții și se vede numai dacă pui plafonul lângă propriile lui excepții. Formula prin care o sumă „nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25” apare de 25 de ori în forma consolidată a legii, a anexelor ei și a notelor care trimit la ordonanțe de urgență. Au scăpat de plafon indemnizația pentru titlul de doctor, sporul de noapte, sporul de handicap, sporul de ture din sănătate, sporul de izolare al personalului din Delta Dunării, indemnizația pentru localități izolate din învățământ, voucherele de vacanță acordate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009 și indemnizația de hrană a personalului din sistemul sanitar. Regula generală pe care Curtea o descrie ca aplicându-se „nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice” s-a transformat, în nouă ani, într-o regulă cu excepții acordate pe rând.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Lămurește cine decide, și asta e util chiar și pentru cel care a pierdut. Decizia spune limpede că legea dă dreptul la un spor, nu dreptul la nivelul maxim al sporului, iar cuantumul îl fixează ordonatorul de credite. Un proces construit pe arbitrariul repartizării are șanse reale; unul construit pe neconstituționalitatea plafonului nu mai are.
- Închide o cale fără ieșire înainte să mai consume ani de proces. Pe critica de lucru judecat, argumentul fusese deja respins în 2025 și tranșat de instanța supremă în 2024. O decizie de respingere pronunțată cu unanimitate scutește alte complete să parcurgă drumul acesta de la capăt.
- Confirmă un plafon pe care Curtea de Conturi îl aplica deja. Pentru un contabil-șef de instanță sau de parchet, incertitudinea costa mai mult decât plafonul: o plată făcută pe un text considerat îndoielnic devine prejudiciu la primul control.
- Trimiterile din decizie se verifică. Cele patru trimiteri de fond, la paragrafele 31 și 36 din Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025 și la paragrafele 93-96 din Decizia Înaltei Curți nr. 3 din 29 ianuarie 2024, spun exact ce li se atribuie, iar textele celor trei articole criticate sunt reproduse în decizie cuvânt cu cuvânt.
Ce rămâne o problemă
- Întârzierea de publicare a costat mai mult decât decizia. 350 de zile între pronunțare și publicare înseamnă 350 de zile în care soluția exista, dar nu putea fi invocată de nimeni. Legea nr. 47/1992 dă, la art. 60 alin. (1), cel mult 30 de zile pentru redactare, deci 320 de zile nu sunt acoperite de niciun termen.
- Nu toate criticile primesc răspuns. Decizia enumeră, la paragraful 20, art. 15 și art. 44 din Constituție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, printre temeiurile invocate, dar considerentele nu se întorc la ele. Dispozitivul declară textele constituționale „în raport cu criticile formulate”, iar câteva dintre criticile acelea rămân nediscutate.
- Firul valorii de referință sectoriale se pierde pe drum. Autorul a atacat art. 1 alin. (3) pentru că șterge un element al indemnizației, nu un spor. Considerentele îi răspund aproape exclusiv pe terenul sporurilor, deși paragraful 25 e chiar locul unde se face distincția între salariul de bază și elementele suplimentare.
- Exemplul reparat de legiuitor rămâne nesemnalat. Decizia reproduce, la paragraful 12, critica privind sporul de handicap înghițit de plafon, fără să arate că art. 22 alin. (3) scosese acest spor din plafon încă din 13 decembrie 2021. Un cititor care ia decizia drept tablou al dreptului în vigoare rămâne cu o idee greșită.
- Dezechilibrul de 45 față de 30 rămâne neatins. Curtea confirmă plafonul fără să se oprească la faptul că anexa nr. V promite jumătate mai mult decât încape în el. Oamenii vor citi în continuare în lege un spor pe care instituția nu are cum să îl plătească integral.
Sfaturi utile
- Verificați dacă sporul pe care îl cereți se află printre cele scutite de plafon. Indemnizația pentru titlul de doctor, sporul de noapte și sporul pentru handicap sunt scoase din calculul limitei de 30% prin texte exprese din lege, art. 14 alin. (1), art. 20 alin. (2) și art. 22 alin. (3). Un refuz întemeiat pe plafon, pentru una dintre acestea, e nelegal indiferent de decizia de acum.
- Cereți ordonatorului de credite calculul plafonului, nu doar decizia de refuz. Procentul de 30% se calculează cumulat pe total buget, deci trebuie să existe o bază de calcul scrisă: suma salariilor de bază și suma sporurilor plătite. Dacă instituția nu atinge plafonul, refuzul nu se mai poate sprijini pe art. 25 alin. (1).
- Reformulați cererea pe repartizare, nu pe plafon. Decizia lasă intactă discuția despre felul în care ordonatorul de credite împarte cele 30 de puncte între categorii de personal. Criteriul folosit, consultarea sindicatului acolo unde legea o cere și tratamentul egal al unor situații identice din aceeași instituție rămân verificabile în contencios.
- Nu contați pe o suspendare a procesului cât timp Curtea deliberează. Legea nr. 47/1992 nu prevede nicio oprire a judecății pe durata controlului de constituționalitate. Dosarul acesta e dovada: excepția a plecat de la Sibiu pe 15 noiembrie 2021, iar răspunsul a devenit obligatoriu pe 1 octombrie 2026, după 1.781 de zile.
- Nu construiți o nouă excepție pe aceleași argumente. Textele rămân atacabile, pentru că art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 închide drumul doar prevederilor constatate neconstituționale. Dar o excepție care repetă argumentul lucrului judecat pe art. 1 alin. (3), fără un element nou, primește același răspuns, după aceeași așteptare de ani.
- Dacă lucrați în sistemul sanitar, de asistență socială sau în apărare, ordine publică și securitate națională, reperul vă e dat de alin. (2) al art. 25, nu de alin. (1). Pentru aceste instituții plafonul de 30% se calculează pe fiecare ordonator principal de credite, deci baza de comparație e cu totul alta. Decizia de acum nu privește acest alineat.
Întrebări frecvente
Ce înseamnă, concret, respingerea excepției ca neîntemeiată?
De la ce dată produce efecte decizia?
Plafonul de 30% se aplică salariului meu sau bugetului instituției?
Mai pot cere sporurile din anexa nr. V la nivel maxim?
Dacă am câștigat un drept salarial printr-o hotărâre definitivă înainte de 2017, ce se întâmplă cu el?
Sporul de 15% pentru persoanele cu handicap intră în plafonul de 30%?
De ce o decizie din octombrie 2025 se publică în octombrie 2026?
Decizia are vreo legătură cu admiterea privind sporul de handicap publicată cu o zi înainte?
Analiza redacției
Decizia e corectă pe terenul pe care a fost purtată și nu e, totuși, un răspuns la întrebarea care a pornit dosarul. Curtea răspunde, de la paragraful 21 la paragraful 26, la o critică despre sporuri: că nimeni nu are drept la maximul unui spor, că plafonul e opțiunea legiuitorului, că diferențele între instituții nu sunt discriminare. Autorul atacase însă art. 1 alin. (3) pentru altceva, pentru că îi șterge o majorare a valorii de referință sectoriale, adică un element al indemnizației de încadrare, nu un adaos. Ironia stă chiar în considerentul folosit pentru a-l contrazice: paragraful 25 reține, citând instanța supremă, că Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a dispus egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază și al indemnizației de încadrare, iar nu al elementelor suplimentare. Distincția e trasată exact acolo unde ar fi trebuit să ducă la o discuție separată, și nu duce.
A doua observație iese la iveală numai dacă pui decizia lângă calendarul legii. Autorul a dat, la paragraful 12, un exemplu puternic: un om cu handicap grav sau accentuat are prin lege un spor de 15%, iar plafonul i-l poate lua. La 28 de zile după încheierea de sesizare din 15 noiembrie 2021, Legea nr. 288/2021 a introdus art. 22 alin. (3) și a scos acest spor din plafon, cu efect de la 13 decembrie 2021. Curtea s-a pronunțat la 16 octombrie 2025, deci la aproape patru ani de la remediere, și nu a consemnat-o. Pe 30 septembrie 2026, cu o zi înainte de publicarea deciziei de acum, în Monitorul Oficial a apărut o altă decizie a Curții, nr. 836 din 9 iulie 2026, prin care un alt plafon al aceleiași legi a fost declarat neconstituțional tocmai pentru că înghițea același spor de handicap. Cititorul Monitorului primește, în două zile consecutive, aceeași idee respinsă și admisă, pe două mecanisme diferite, fără nimic care să îi explice de ce.
A treia observație e aritmetică și arată de ce plafonul de 30% nu e un plafon ca oricare altul. Nu se calculează pe om, ci pe bugetul instituției, iar în numărătorul lui intră, prin voia expresă a art. 25 alin. (1), și indemnizația de hrană. Aceasta valorează, potrivit art. 18 alin. (1), două salarii de bază minime brute pe an, iar art. 18 alin. (2) o acordă „obligatoriu”, dar „cu încadrarea în prevederile art. 25 alin. (1)”. Lunar, aceasta înseamnă o șesime dintr-un salariu minim, adică 16,67%. Într-o unitate în care toți oamenii sunt plătiți la salariul minim, indemnizația obligatorie de hrană consumă singură 16,67 din cele 30 de puncte ale plafonului, mai mult de jumătate, 55,6%, și lasă 13,33 de puncte pentru toate sporurile la un loc. Legea impune o plată și, în același articol, pune în fața ei o limită care o poate bloca. De la 1 ianuarie 2027, data la care notele din forma consolidată fixează intrarea în vigoare a art. 26 alin. (4)-(6), după trei amânări succesive, la cele 16,67 de puncte se adaugă indemnizația de vacanță, un salariu minim pe an, adică încă 8,33, iar din plafon mai rămân 5 puncte pentru tot restul.
Ultima observație privește Curtea însăși. Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, pe care decizia de acum o urmează aproape cuvânt cu cuvânt, a fost publicată la 169 de zile de la pronunțare. Decizia nr. 467 din 16 octombrie 2025, care nu aduce nimic nou față de ea, a avut nevoie de 350 de zile, de două ori mai mult. Numerotarea agravează impresia: decizia nr. 836 a anului 2026 a apărut în Monitorul Oficial înaintea deciziei nr. 467 a anului 2025. Pentru o instanță a cărei singură pârghie de eficacitate e publicarea, ordinea în care își scoate propriile soluții nu e o chestiune administrativă.
Ce ar trebui schimbat
- Un termen de publicare pentru deciziile Curții, nu doar unul de redactare. Legea nr. 47/1992 cere, la art. 60 alin. (1), redactarea în cel mult 30 de zile, și tace apoi. Un termen de 15 zile de la certificarea deciziei, scris în același articol, ar face ca intervalul de 350 de zile din acest dosar să fie o abatere măsurabilă, nu o chestiune de ritm interior.
- Închiderea decalajului dintre cele 45 de puncte din anexa nr. V și cele 30 ale plafonului. Fie sporurile din capitolul VIII al anexei nr. V se coboară la niveluri care încap cumulat în plafon, fie plafonul se ridică pentru familia ocupațională „Justiție”. În practică, ar dispărea sursa principală de procese pe salarizare din sistemul judiciar: oameni care citesc în lege un procent pe care instituția nu îl poate plăti.
- Aducerea plafonului justiției la nivelul la care e calculat pentru sănătate și apărare. Art. 25 alin. (2) arată că legiuitorul poate muta agregarea la ordonatorul principal de credite, și a făcut-o pentru două familii ocupaționale. Pentru justiție, plafonul se calculează la fiecare instanță și la fiecare parchet, deci o judecătorie cu puțin personal contractual ajunge la o limită în lei diferită de a uneia vecine. Mutarea agregării la Ministerul Justiției și la Consiliul Superior al Magistraturii ar șterge exact diferența pe care autorul excepției a reclamat-o.
- O listă unică a sumelor scutite de plafon, în loc de 25 de scutiri risipite. Formula „nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25” apare de 25 de ori în forma consolidată a legii, a anexelor și a notelor ei. Strânse într-un alineat al art. 25, ar fi verificabile de orice contabil într-un minut, iar un ordonator de credite nu ar mai putea refuza un spor scutit invocând plafonul.
- Scoaterea indemnizației de hrană și a indemnizației de vacanță din numărătorul plafonului. Ambele sunt obligatorii prin lege, nu facultative, și ambele se acordă „cu încadrarea în prevederile art. 25 alin. (1)”. Scoase din calcul, cum s-a făcut deja pentru indemnizația de hrană a personalului din sistemul sanitar, cele 30 de puncte ar rămâne, în sfârșit, pentru ceea ce plafonul își propunea să limiteze: sporurile.
- O obligație de motivare scrisă a repartizării plafonului de către ordonatorul de credite. Decizia mută decizia de cuantum la ordonator, dar legea nu îi cere să explice cum a împărțit cele 30 de puncte. Un act administrativ motivat, publicat intern, ar transforma nemulțumirile într-o contestație verificabilă, în loc de o nouă excepție de neconstituționalitate.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2026, paginile 2-5 16 pagini PDF, 116 KB actul începe la pagina 2
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Decizia nr. 467 din 16 octombrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), ale art. 9 și ale art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice
EMITENT: Curtea Constituțională a României
Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2026, paginile 2-5
D E C I Z I I A L E C U R Ț I I C O N S T I T U Ț I O N A L E CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 467 din 16 octombrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), ale art. 9 și ale art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Cosmin-Marian Văduva — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și ale art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Excepția a fost ridicată de Nicolae Maniguțiu în Dosarul nr. 6.551/3/2021 al Tribunalului Sibiu — Secția I civilă și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.512D/2021.
2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției. Se arată, în acest sens, că legea este o reglementare generală, în vreme ce hotărârile judecătorești produc efecte între părți. Din acest motiv neincluderea drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești în dispoziții legale, precum cele criticate în cauză, nu reprezintă o încălcare a efectului obligatoriu al hotărârilor judecătorești. Cu referire la critica adusă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, invocă jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2024.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 15 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 6.551/3/2021, Tribunalul Sibiu — Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și ale art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Excepția a fost ridicată de Nicolae Maniguțiu într-o cauză având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 1 alin. (3) și ale art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt neconstituționale în măsura în care nu păstrează drepturi câștigate în mod definitiv prin hotărâri judecătorești, care se bucură de autoritate de lucru judecat. Sunt încălcate, astfel, prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (4), ale art. 124 și 126. De asemenea, art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 este în contradicție cu prevederile constituționale ale art. 41 și 44, și cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În sprijinul criticilor formulate, este invocată jurisprudența Curții Constituționale referitoare la art. 124 și 126 din Constituție și la efectele hotărârilor judecătorești, de exemplu, Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, paragraful 20. Relevantă este în cauză și Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, paragrafele 26 și 27.
6. Autorul excepției invocă și faptul că, în ședința din 15 mai 2018, analizând Nota Direcției resurse umane și organizare nr. 9.578/2018 în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, plecând de la necesitatea ca în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referință sectorială fiind o constantă, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a recomandat ordonatorilor de credite stabilirea unei valori de referință sectorială unică.
7. Autorul menționează că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectoriale — care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate — nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reținut instanța de contencios constituțional în decizia mai sus menționată. De asemenea, este invocată Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în ceea ce privește acordarea aceleiași valori de referință sectorială pentru toți angajații din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare „Justiție” de la data punerii acesteia în plată pentru salariați făcând parte din aceeași familie ocupațională, reținând că practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor naționale denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, fiind valorificate totodată deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale mai sus amintite.
8. Autorul excepției invocă și jurisprudența Curții Constituționale privind dreptul la salariu, amintind Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 și Decizia nr. 859 din 16 iunie 2009. Arată că, anulând drepturile dobândite pe calea unor hotărâri judecătorești, Parlamentul a încălcat autoritatea de lucru judecat a acestora și nu a respectat considerentele exprimate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul deciziei menționate anterior, aceasta fiind de natură să afecteze actul de justiție; astfel, puterea executivă și cea legislativă interferează și afectează în mod evident puterea judecătorească și, implicit, separația puterilor în stat, astfel cum este consfințită de art. 1 alin. (4) din Constituție.
9. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, autorul excepției arată că limitarea sumei sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, la un procent de 30% pe fiecare ordonator de credite, fie că este principal, secundar sau terțiar, este de natură să creeze discriminări în cadrul aceleiași categorii profesionale, în funcție de structura personalului avut în subordine de fiecare ordonator de credite și drepturile cuvenite acestora. Autorul invocă art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 și anexa nr. V la lege în care se prevăd pentru domeniul de activitate „Justiție” sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaționale.
Precizează că și în cadrul altor instituții bugetare, sporurile, adaosurile, primele, premiile și indemnizațiile, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite pot depăși 30% din suma salariilor de bază.
10. În susținerea criticii formulate, autorul excepției arată că, dacă în cadrul a două instanțe există un număr diferit de personal aflat în activitate, în concediu medical sau în concediu de odihnă ori există un număr diferit de personal contractual sau alte categorii care nu beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, prevăzute de art. 5 al secțiunii 1 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 doar pentru magistrați și personalul auxiliar, diferă suma salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și soldelor de comandă/salariilor de comandă, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare, raportat la care se face plafonarea de 30%. Se încalcă, astfel, principiile de echitate și coerență, vizând crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar statuate de legea unică de salarizare și de Constituție.
11. Mai mult, drepturile acordate de lege ajung să fie iluzorii în condițiile în care un salariat beneficiază, potrivit legii, de anumite sporuri, pe care în realitate nu le poate încasa. Plafonând cuantumul sporurilor acordate, persoanele care lucrează în condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și care ar trebui să beneficieze de un spor de până la 15% din salariul de bază sunt private de acest drept în cazul în care celelalte sporuri acordate de lege depășesc pragul de 30%, acestea încasând aceleași drepturi salariale cu persoanele care lucrează în condiții normale de muncă.
12. Aceeași situație se regăsește și în cazul persoanelor cu handicap care desfășoară o activitate în condiții normale de lucru și care, potrivit legii, ar trebui să beneficieze de un spor de 15%, pe care însă legiuitorul, deși i-l acordă, nu îl mai garantează. Or, în aceste condiții, deși prin lege se statuează că anumite categorii de persoane au anumite drepturi, în fapt, în condițiile aplicării art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, acestea nu le mai sunt acordate, motivat de atingerea pragului de 30% pe fiecare ordonator de credite, sau le sunt acordate diferit, în funcție de procentul cu care se depășește acest prag.
Dispozițiile de lege criticate sunt contrare art. 4, 15, 16, 41, precum și art. 124 și 125 din Constituție.
13. Este invocată Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, în care s-a reținut că un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalități. De asemenea, autorul invocă și incidența Protocolului nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
14. Autorul excepției mai arată și că încălcarea principiului egalității se reflectă prin descurajarea anumitor categorii profesionale de a urma cursurile doctorale și încurajarea unor alte categorii de salariați, în acest mod fiind subminat chiar statutul categoriei profesionale din care fac parte. De asemenea, arată că legiuitorul nu a făcut în niciun mod dovada existenței unei crize economice pentru a justifica plafonarea indemnizațiilor și reducerea sporurilor judecătorilor, în condițiile în care pentru celelalte categorii profesionale legea unică de salarizare prevede majorări substanțiale.
15. Tribunalul Sibiu — Secția I civilă apreciază că excepția este neîntemeiată.
16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
17. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
18. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
19. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, așa cum reiese din examinarea motivării sale, dispozițiile art. 1 alin. (3), ale art. 9 și ale art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, care au următorul conținut: — art. 1 alin. (3): „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.”; — art. 9: „Salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare și indemnizațiile lunare, sporurile și alte drepturi salariale specifice fiecărui domeniu de activitate corespunzător celor 7 familii ocupaționale de funcții bugetare, pentru personalul din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, precum și pentru funcțiile de demnitate publică, sunt prevăzute în anexele nr. I-IX.”; — art. 25 alin. (1): „Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.”
20. Se apreciază că dispozițiile criticate sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (4) privind statul de drept și principiul separației și echilibrului puterilor în stat, ale art. 4 privind egalitatea între cetățeni, ale art. 15 potrivit căruia cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 41 privind dreptul la muncă și protecție socială, ale art. 44 privind garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate, precum și a creanțelor asupra statului, ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, ale art. 125 referitor la statutul judecătorilor și ale art. 126 privind instanțele judecătorești. Totodată, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale dispozițiilor Protocolului nr. 12 la aceeași convenție privind interzicerea generală a discriminării.
21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că a analizat critici similare cu cele formulate în prezenta cauză prin Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 15 octombrie 2025. Cu referire la criticile aduse de autorul prezentei excepții privind modalitatea de reglementare a sporurilor prin dispozițiile din Legea-cadru nr. 153/2017 pe care le critică, sunt relevante considerentele de la paragraful 31 al Deciziei nr. 221 din 29 aprilie 2025, potrivit cărora statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. În viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilește că limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în aceeași lege-cadru și în anexele nr. I-VIII la aceasta. Ca atare, stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. Curtea a conchis că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată aplicării în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări.
22. Cu referire la critica autorului prezentei excepții raportată la prevederile art. 124-126 din Constituție, Curtea reține, la fel ca și în Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, paragraful 36, că aceste texte constituționale, prin conținutul reglementărilor pe care le cuprind, referitoare la înfăptuirea justiției și statutul judecătorilor, nu au relevanță în cauză..
23. În continuare, Curtea observă că, în Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, precitată, referitor la invocarea dispozițiilor art. 41 din Constituție, a reamintit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează să fie plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, și Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57.
24. Curtea a subliniat că la stabilirea nivelului veniturilor salariale trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigură de fiecare ordonator de credite, și ale art. 3 alin. (4) din același act normativ, potrivit cărora ordonatorii de credite au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. Totodată, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilește că limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I-VIII la aceasta. Ca atare, Curtea a constatat că stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.
25. De asemenea, în Decizia nr. 221 din 29 aprilie 2025, Curtea s-a referit la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, prin care instanța supremă a amintit că, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, Curtea Constituțională a decis egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, corespunzător fiecărei/fiecărui funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, iar nu egalizarea elementelor de salarizare suplimentare salariului de bază sau indemnizației de încadrare, cum sunt sporurile, compensațiile, adaosurile, primele, premiile și celelalte drepturi ce intră în prezent în obiectul de reglementare al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Prin urmare, atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, în mecanismele de control al constituționalității legii și, respectiv, de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii, corespunzător misiunilor trasate pentru fiecare dintre acestea prin Constituția României, au stabilit că existența unor diferențe în privința cuantumului sporurilor acordate aceleiași categorii de personal care își desfășoară activitatea în instituții diferite nu constituie o încălcare a principiului nediscriminării (paragrafele 93 și 94 din Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, pronunțată de instanța supremă).
26. Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că abordarea trebuie să fie aceeași și dacă reperul de comparație l-ar constitui nivelul sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătorești unor persoane care își desfășoară activitatea în cadrul acelorași instanțe sau parchete, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiind suficientă pentru a impune ordonatorului de credite egalizarea la nivel maxim a cuantumului procentual al sporurilor individuale, cu încălcarea limitei generale prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. Aceasta, pentru că responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu (paragrafele 95 și 96 din Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024).
27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența mai sus invocată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor citate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
28. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nicolae Maniguțiu în Dosarul nr. 6.551/3/2021 al Tribunalului Sibiu — Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 1 alin. (3), ale art. 9 și ale art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Sibiu — Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 16 octombrie 2025. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Cosmin-Marian Văduva
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.