Pe scurt
- Un regulament european ia locul directivei pe care s-a construit toată legislația românească de returnare. Regulamentul (UE) 2026/2280 a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, din 15 octombrie 2026, intră în vigoare pe 16 octombrie 2026, iar de la acea dată se aplică numai o listă scurtă de articole. Procedura de returnare propriu-zisă se aplică abia din 17 octombrie 2027.
- Pe 16 octombrie 2026 nu se schimbă nimic pentru o persoană depistată cu ședere ilegală în România. Din acea zi pornește doar schelăria: desemnarea autorităților competente, acordurile cu țări terțe, interesul superior al copilului și evaluarea vârstei, readmisia, sprijinul Agenției Europene pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă (Frontex). Până pe 17 octombrie 2027 rămân în vigoare Directiva 2008/115/CE și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
- Din 17 octombrie 2027 se schimbă cifrele care decid cât ține o privare de libertate. Luarea în custodie publică poate ajunge la 24 de luni, plus încă cel mult șase luni în anumite condiții, deci 30 de luni în total, față de 18 luni în directiva înlocuită și în legea română. Interdicția de intrare urcă la 10 ani, iar în cazuri justificate la 20 de ani, față de regula celor cinci ani din directivă. Termenul în care decizia de returnare poate fi atacată în instanță nu mai poate depăși 14 zile.
- România are de rescris ordonanța străinilor. Articolul 82 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, care interzice returnarea persoanelor trecute de 65 de ani, a soțului unui cetățean român și a părintelui unui copil cu cetățenie română, rămâne fără sprijin în dreptul Uniunii: regulamentul nu preia nici clauza dispozițiilor naționale mai favorabile, nici permisul de ședere acordat din motive umanitare.
- Fereastra de pregătire este de 367 de zile, de la publicare până la aplicarea integrală. Pentru formularul „ordinului european de returnare” Comisia Europeană are termen 17 aprilie 2027. Pe el se sprijină recunoașterea reciprocă, adică piesa prin care o decizie emisă la Timișoara devine citibilă și executabilă la Lisabona sau la Tallinn.
Publicat: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, din 15 octombrie 2026
Intră în vigoare: 16 octombrie 2026, ziua următoare publicării, potrivit articolului 50 alineatul (1)
Se aplică: 16 octombrie 2026 pentru dispozițiile enumerate la articolul 50 alineatul (2), 17 octombrie 2027 pentru toate celelalte
Timp de 18 ani, orice decizie prin care un străin a fost obligat să plece din România s-a sprijinit, în ultimă instanță, pe Directiva 2008/115/CE. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România a transpus-o, iar instanțele române au citit-o prin filtrul ei. Directiva aceea se abrogă.
În locul ei vine Regulamentul (UE) 2026/2280, adoptat la Strasbourg pe 7 octombrie 2026 și publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, din 15 octombrie 2026. Diferența nu este de conținut, ci de natură: o directivă se transpune în legea națională, iar un regulament se aplică direct. Ultimul paragraf al actului o spune fără ocolișuri: regulamentul „este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în statele membre”. Autoritățile române vor aplica direct regula europeană, iar textul românesc care o repeta își pierde rostul. Ordonanța străinilor rămâne în joc numai pentru ce regulamentul lasă dreptului intern.
Al doilea lucru care se vede din citirea articolului 50 este că nimic nu se întâmplă deodată. Regulamentul intră în vigoare pe 16 octombrie 2026, dar din acea zi se aplică numai articolul 1, articolul 2 alineatele (1), (2) și (3), articolul 3 punctul 3, articolul 4, articolul 5 alineatele (13) și (15), plus articolele 14, 15, 16, 34, 35, 41, 43, 47, 48 și 49. Toate celelalte dispoziții, adică procedura de returnare, interdicția de intrare, custodia publică, obligațiile persoanei, garanțiile și căile de atac, se aplică de la 17 octombrie 2027. Aceeași dată este și cea la care se sting cele trei acte abrogate, potrivit articolului 49 alineatul (1).
Efectele pe care le produce
Pentru cineva depistat cu ședere ilegală în România pe 16 sau pe 17 octombrie 2026, procedura rămâne cea de acum: Inspectoratul General pentru Imigrări emite decizia de returnare în temeiul articolului 83 alineatul (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, decizia se poate contesta în 10 zile la curtea de apel potrivit articolului 85 alineatul (1), iar custodia publică se dispune pe 30 de zile de procurorul desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu prelungiri hotărâte de curtea de apel. Pe aceeași temă, Decizia de punere în aplicare (UE) 2026/2284, care activează un tip nou de semnalare în Sistemul de informații Schengen privind resortisanți ai țărilor terțe.
Ce pornește totuși din 16 octombrie 2026 are efecte reale, doar că asupra statului, nu asupra persoanei. Articolul 41 obligă România să desemneze autoritățile competente pentru obligațiile care decurg din regulament, ceea ce înseamnă o decizie internă cu privire la cine face ce: emiterea deciziei, stabilirea țării de returnare, evaluarea riscului de încălcare a principiului nereturnării, dispunerea custodiei. Articolul 43 deschide calea cererilor de sprijin către Frontex, iar articolele 34 și 35 așază readmisia și presiunea asupra țărilor terțe care nu cooperează, inclusiv prin condiționarea politicii de vize, a comerțului și a dezvoltării.
Articolul 14, aplicabil tot din 16 octombrie 2026, este probabil cel mai discutat. El permite returnarea într-o țară terță care nu este nici țara de origine, nici cea de reședință anterioară, nici vreuna în care persoana are drept de intrare, cu condiția încheierii unui acord cu acea țară. Acordul trebuie să prevadă procedurile, condițiile de ședere acolo, obligațiile țării terțe și consecințele încălcării lui, iar dacă acordul include returnarea ulterioară spre țara de origine, mai cere un organism independent de monitorizare. Alineatul (5) interzice trimiterea minorilor neînsoțiți pe această cale. România are de pe 16 octombrie 2026 temeiul legal pentru a negocia astfel de acorduri, cu obligația de a informa Comisia Europeană și celelalte state membre înainte ca ele să intre în vigoare.
Tot din prima zi curge și termenul cel mai important pentru administrație: până la 17 aprilie 2027, Comisia Europeană trebuie să adopte actul de punere în aplicare prin care se stabilește formularul „ordinului european de returnare”. Fără acel formular, recunoașterea reciprocă a deciziilor nu are suport tehnic, pentru că articolul 7 alineatul (1) spune că executarea unei decizii emise de alt stat membru „se bazează pe informațiile cuprinse în ordinul european de returnare”.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
Comparația cu Directiva 2008/115/CE, în forma publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L 348 din 24 decembrie 2008, arată unde se mută echilibrul.
Termenul de plecare voluntară. Articolul 7 alineatul (1) din directivă cerea „un termen adecvat între șapte și treizeci de zile”, iar alineatul (4) permitea coborârea sub șapte zile sau refuzul termenului numai în trei situații numite: risc de sustragere, cerere de ședere respinsă ca vădit neîntemeiată ori fraudulos formulată, risc pentru ordinea publică. Articolul 5 alineatul (2) din regulament păstrează plafonul de 30 de zile, dar șterge pragul minim de șapte zile și pune, ca a doua variantă de principiu, obligația de a părăsi imediat teritoriul. Al treilea paragraf al aceluiași alineat lasă dreptului intern stabilirea situațiilor în care se acordă un termen și a celor în care plecarea trebuie să fie imediată. Marja de apreciere se mută, practic integral, la statul membru.
Interdicția de intrare. Directiva spunea, la articolul 11 alineatul (2), că durata „nu ar trebui să depășească, în principiu, cinci ani”, cu posibilitatea depășirii doar la amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică ori securitatea națională. Articolul 8 alineatul (8) din regulament fixează plafonul la 10 ani și adaugă posibilitatea unei interdicții de până la 20 de ani „din motive justificate în mod corespunzător”, oricând acest lucru este considerat necesar pentru a împiedica intrarea. Pentru persoanele care intră sub articolul 13, cel despre riscurile pentru securitate, articolul 13 alineatul (5) litera (a) permite chiar o interdicție pe durată nedeterminată, cu drept de a cere reexaminarea după 10 ani de la plecare. Lista cazurilor în care interdicția este obligatorie se lărgește și ea: pe lângă nerespectarea obligației de plecare, intră și simplul fapt că persoana este supusă îndepărtării în temeiul articolului 10, iar acel articol cuprinde și o literă (e) deschisă, care acoperă motive în afara celor enumerate.
Custodia publică. Aici diferența este cea mai mare. Directiva fixa, la articolul 15 alineatul (5), o perioadă care „nu poate depăși șase luni”, prelungibilă potrivit alineatului (6) cu cel mult 12 luni, deci 18 luni în total. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 a preluat exact aceste cifre, la articolul 101 alineatele (6) și (7). Articolul 30 alineatul (3) din regulament pornește de la 12 luni și urcă la 24 de luni când procedura durează mai mult din lipsa de cooperare a persoanei, din întârzieri în obținerea documentelor sau în alte împrejurări excepționale prevăzute de dreptul intern. Alineatul (4) adaugă, după cele 24 de luni, perioade suplimentare de cel mult șase luni în total, dacă există risc de sustragere și o schimbare de circumstanțe care face îndepărtarea din nou posibilă. Totalul urcă de la 18 la 30 de luni, o creștere de 12 luni, adică de două treimi. Pentru persoanele care prezintă un risc pentru securitate, articolul 13 alineatul (5) litera (d) nu mai pune niciun plafon: perioadele suplimentare sunt stabilite de o instanță și revizuite cel puțin o dată la trei luni.
Noutăți care nu existau în directivă. Articolul 18 transformă cooperarea persoanei dintr-o așteptare într-o obligație juridică detaliată, cu 15 litere, de la predarea documentelor și a datelor biometrice până la participarea la consiliere în materie de returnare și la prezentarea, personal sau prin videoconferință, în fața autorităților unei țări terțe. Articolul 19 stabilește patru situații în care riscul de sustragere se prezumă în lipsa unor dovezi contrare și opt criterii pentru evaluarea de ansamblu. Articolul 21 permite percheziția persoanei și a locuinței, confiscarea dispozitivelor electronice și folosirea constrângerii, în ultimă instanță, pentru prelevarea amprentelor. Articolul 22 enumeră consecințele necooperării: reducerea unor beneficii, refuzul permisului de muncă, sancțiuni financiare, sancțiuni penale inclusiv închisoarea, prelungirea interdicției de intrare până la maximul aplicabil.
Ce se întărește în favoarea persoanei. Calea de atac nu mai poate fi dată unei autorități administrative, cum permitea articolul 13 alineatul (1) din directivă, ci merge la o instanță, iar articolul 26 alineatul (2) cere „o examinare deplină atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept”. Articolul 25 alineatul (1) face asistența și reprezentarea juridice gratuite obligatorii la cerere, în procedura judiciară, cu excepțiile din alineatul (4). Articolul 31 alineatul (2) impune reexaminarea din oficiu a custodiei minorilor neînsoțiți cel puțin o dată la trei luni.
Ce dispare din text. Tabelul de corespondență din anexă este cea mai sinceră parte a actului, fiindcă lasă coloana regulamentului necompletată acolo unde o dispoziție a directivei nu are succesor. Trei absențe contează. Articolul 4 alineatele (1)-(3), clauza care permitea statelor să păstreze dispoziții naționale mai favorabile, nu are echivalent. Articolul 6 alineatul (4), permisul de ședere acordat din motive de compasiune sau umanitare, în locul deciziei de returnare, nu are echivalent. Iar articolul 5, cel care cerea statelor să acorde atenția cuvenită interesului superior al copilului, vieții de familie și stării de sănătate, este trimis la articolul 4, o clauză generală despre drepturi fundamentale, și la articolul 15, care acoperă numai interesul copilului. Viața de familie și starea de sănătate rămân scrise explicit doar în articolul 11 alineatul (6), adică doar pentru perioada în care îndepărtarea este amânată.
Aici se naște contradicția cu legea română. Articolul 82 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 interzice dispunerea măsurii returnării împotriva minorului al cărui părinte are drept de ședere în România, a părintelui unui copil cu cetățenie română aflat în întreținerea sa, a soțului unui cetățean român sau al unui străin cu ședere pe termen lung și a persoanei care a depășit 65 de ani. Articolul 5 alineatul (1) din regulament cere autorităților să emită decizie de returnare pentru „orice resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală”, cu excepțiile limitate din articolul 6, iar clauza dispozițiilor mai favorabile nu mai există. Din 17 octombrie 2027, regulamentul prevalează, pentru că se aplică direct și în toate elementele sale. Articolul 82 nu va putea fi menținut ca interdicție de a emite decizia; ca să producă același rezultat, ocrotirea trebuie mutată mai sus, în regulile care acordă drept de ședere, pentru că o persoană cu drept de ședere nu se mai află în situație de ședere ilegală și nu intră în domeniul regulamentului.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Calea de atac împotriva deciziei de returnare, a interdicției de intrare și a deciziei prin care se dispune îndepărtarea ajunge obligatoriu la o instanță, cu examinarea deplină a faptelor și a dreptului, nu la o autoritate administrativă, cum permitea directiva.
- Asistența și reprezentarea juridice devin gratuite la cerere în procedura judiciară, iar refuzul motivat de lipsa perspectivelor de succes poate fi atacat separat în instanță.
- Custodia minorilor neînsoțiți se reexaminează din oficiu cel puțin o dată la trei luni, iar minorii neînsoțiți nu pot fi trimiși în țări terțe cu care există doar un acord de preluare.
- Efectul suspensiv automat prevăzut de legea română la articolul 85 alineatul (3) din ordonanța străinilor rămâne neatins: articolul 28 alineatul (1) spune explicit că regulamentul nu aduce atingere dispozițiilor interne care îl prevăd.
- Un stat membru nu mai trebuie să reia de la zero procedura pentru cineva care are deja o decizie de returnare în alt stat, ceea ce scurtează timpul în care o persoană rămâne în incertitudine.
Ce rămâne o problemă
- Durata maximă a privării de libertate urcă de la 18 la 30 de luni, iar pentru persoanele considerate risc pentru securitate dispare orice plafon, rămânând doar revizuirea judiciară trimestrială.
- Reexaminarea custodiei se face, ca regulă, o dată la șase luni, în locul „intervalelor rezonabile” din directivă. Un interval scris cu cifra se apără mai greu în instanță decât un standard elastic.
- Separarea de deținuții de drept comun, atunci când custodia se face în penitenciar, era necondiționată în directivă și devine „în măsura posibilului” la articolul 32 alineatul (1).
- Articolul 45 permite unui stat membru să decidă singur că se află în situație de urgență și să deroge, printre altele, de la condițiile de cazare a minorilor neînsoțiți și a familiilor cu minori, cu simpla obligație de a informa Comisia Europeană.
- Noțiunea de persoană vulnerabilă declanșează obligații ale statului în cinci locuri din regulament, dar nu mai este definită nicăieri, iar definiția din directivă nu are succesor.
- Recunoașterea reciprocă rămâne facultativă, însă nu vine cu nicio compensare financiară între statele membre, pentru că decizia care o reglementa se abrogă fără înlocuitor.
Sfaturi utile
- Dacă primiți o decizie de returnare în România în 2026 sau în prima jumătate a anului 2027, termenul de contestare este cel din legea română, 10 zile de la comunicare, la curtea de apel. Nu vă orientați după cele 14 zile din regulament: articolul 27 se aplică abia din 17 octombrie 2027.
- Cereți în scris traducerea elementelor principale ale deciziei. Atât articolul 83 alineatul (5) din ordonanța străinilor, cât și articolul 5 alineatul (11) din regulament leagă acest drept de o cerere, deci el nu se activează singur.
- Păstrați dovada fiecărui pas de cooperare, de la cererea de pașaport la prezența la consiliere. Din 17 octombrie 2027, articolul 5 alineatul (4) permite prelungirea termenului de plecare pentru cine respectă obligația de cooperare, iar articolul 22 litera (d) permite urcarea interdicției de intrare la maximul aplicabil pentru cine nu o respectă.
- Dacă ați plecat voluntar, cereți retragerea sau reducerea interdicției de intrare și păstrați dovada ieșirii. Articolul 9 alineatul (1) leagă această posibilitate de demonstrarea întoarcerii voluntare, iar alineatul (5) permite statelor să condiționeze retragerea de rambursarea cheltuielilor de îndepărtare.
- Angajatorilor și avocaților care lucrează cu străini: verificați până la 17 octombrie 2027 dacă situația clientului intră sub articolul 82 din ordonanța străinilor. Protecția de acolo nu are corespondent în regulament și va trebui reconstruită pe alt temei.
- Autorităților: desemnarea prevăzută la articolul 41 nu poate aștepta 2027. Evaluarea Comisiei Europene asupra recunoașterii reciproce are termen 17 octombrie 2029 și se uită, printre altele, la sarcina produsă sistemelor judiciare și administrative naționale, deci la cât de bine a fost pregătită trecerea.
Întrebări frecvente
Se schimbă ceva pentru mine din 16 octombrie 2026?
Înseamnă că România va ține oamenii în custodie 30 de luni?
Un stat poate refuza să execute o decizie de returnare emisă în România?
Ce este ordinul european de returnare?
Regulamentul se aplică în toată Uniunea Europeană?
Ce se întâmplă cu cererile de azil?
Erori și neconcordanțe în textul publicat
- Articolul 3, lista de definiții. Noțiunea de „persoană vulnerabilă” produce obligații ale statului în cinci locuri din regulament, la articolul 11 alineatul (6) litera (e), articolul 20 alineatul (2), articolul 29 alineatul (5), articolul 32 alineatul (4) și articolul 44 alineatul (5) litera (e), inclusiv obligația de a examina vulnerabilitatea înainte de a dispune custodia. Articolul 3 definește 11 noțiuni, de la „resortisant al unei țări terțe” până la „operațiune de returnare”, dar nu o definește pe aceasta, iar tabelul de corespondență din anexă arată articolul 3 punctul 9 din Directiva 2008/115/CE, cel care enumera minorii, persoanele cu handicap, persoanele în vârstă, femeile gravide, părinții singuri cu copii minori și victimele torturii sau ale violenței grave, fără nimic în coloana regulamentului, adică fără succesor. Fără definiție și fără trimitere la un alt act al Uniunii, două autorități pot aplica liste diferite aceleiași persoane, iar o femeie gravidă sau un vârstnic poate fi tratat ca vulnerabil într-un stat membru și nu în altul.
- Articolul 50 alineatul (2), raportat la articolul 2. Lista dispozițiilor aplicabile de la 16 octombrie 2026 cuprinde articolul 2 alineatele (1), (2) și (3), dar nu alineatele (4)-(8). Alineatul (1) stabilește că regulamentul se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, iar alineatul (4) este tocmai cel care îi scoate din domeniu pe cei cărora li s-a refuzat intrarea la frontieră, pe cei interceptați la o trecere ilegală a frontierei externe, pe cei returnați ca sancțiune penală și pe cei supuși extrădării. Rezultatul literal este că, între 16 octombrie 2026 și 17 octombrie 2027, articolele deja aplicabile 14, 15 și 16 se aplică și persoanelor care, din 17 octombrie 2027, vor fi în afara regulamentului. În aceeași perioadă rămân neaplicabile alineatul (7), garanția de tratament minim pentru categoriile excluse, și alineatul (5), prin care un stat ar putea opta formal să le includă.
- Articolul 7 alineatul (8), raportat la articolul 50 alineatele (2) și (3). Textul obligă statele membre să înceapă punerea în aplicare a măsurilor pregătitoare pentru recunoașterea reciprocă „până la data adoptării actului de punere în aplicare menționat la articolul 5 alineatul (13)”, adică cel târziu până la 17 aprilie 2027. Articolul 7 nu se află însă în lista de la articolul 50 alineatul (2), deci se aplică de la 17 octombrie 2027, cu șase luni după expirarea propriului termen. Aceeași construcție apare la articolul 5 alineatele (16) și (17), care fixează obligații „până la 17 octombrie 2027”, dar devin aplicabile exact pe 17 octombrie 2027. Că nu este o alegere deliberată se vede din articolul 5 alineatul (15), care are același tip de termen și care a fost pus în lista dispozițiilor aplicabile din 16 octombrie 2026.
- Articolul 7 alineatul (9) litera (b), raportat la articolul 5 alineatul (16). Potrivit lui, Comisia Europeană trebuie să evalueze „dacă măsurile juridice și tehnice destinate asigurării gestionării automate a ordinului european de returnare menționate la articolul 5 alineatul (16) sunt instituite de statele membre”. Articolul 5 alineatul (16) pune însă această obligație în sarcina Comisiei și a agențiilor relevante ale Uniunii, nu a statelor membre, iar considerentul 26 vorbește despre sprijin acordat statelor, nu despre o obligație a lor. Contrastul cu litera (a) din același alineat, care trimite la articolul 5 alineatul (15), unde statele membre sunt numite explicit, arată că trimiterea nu este interschimbabilă. Evaluarea nu este un exercițiu formal: pe ea se sprijină, potrivit alineatului (10), propunerea legislativă de trecere la recunoaștere reciprocă obligatorie.
Analiza redacției
Regulamentul rezolvă o problemă reală și o rezolvă prin instrumentul potrivit. O directivă transpusă în 27 de feluri a produs 27 de proceduri de returnare care nu se recunoșteau între ele, iar o decizie emisă în România nu însemna nimic în Belgia. Formularul standard din articolul 5 alineatul (13), pus la dispoziție prin Sistemul de informații Schengen, și recunoașterea din articolul 7 atacă exact acest punct. La fel de util este că articolul 26 scoate calea de atac din zona administrativă și o duce la o instanță, cu examinare deplină a faptelor și a dreptului, iar articolul 25 face asistența juridică gratuită o obligație, nu o posibilitate lăsată legii naționale.
Prețul se vede în proporții. Persoanei i se dau cel mult 14 zile ca să ajungă la o instanță, potrivit articolului 27 alineatul (1). Administrației i se dau până la 913 zile de custodie, dacă se cumulează cele 24 de luni din articolul 30 alineatul (3) cu cele șase luni din alineatul (4). Raportul dintre cele două termene este de aproximativ 65 la 1. Pentru persoanele care intră sub articolul 13, custodia nu mai are plafon. Între ele, reexaminarea obligatorie vine o dată la șase luni, potrivit articolului 31 alineatul (1), adică de cel mult cinci ori pe parcursul celor 30 de luni. Directiva nu dădea o cifră aici, cerea „intervale rezonabile”, iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a putut citi acel standard mai exigent decât o va putea face cu un interval scris cu cifra.
Pentru România, cea mai consistentă consecință nu stă în cifrele mari, ci într-o ușă care se închide chiar pe 16 octombrie 2026. Articolul 27 alineatul (1) al doilea paragraf permite păstrarea unui termen de contestare de până la 30 de zile, dar numai statelor membre care, până la 16 octombrie 2026, prevedeau în dreptul intern termene de 30 de zile sau mai mult. Articolul 85 alineatul (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, în forma consolidată la 27 aprilie 2026, dă 10 zile. Prin urmare România nu intră în derogare și nu va mai putea, niciodată, să urce termenul peste 14 zile, nici dacă ar vrea. Cele 10 zile de acum rămân legale, fiindcă plafonul european este un maxim, dar marja de îmbunătățire se oprește la 14 zile, iar fereastra pentru a o lărgi se închide în ziua intrării în vigoare, cu un an înainte ca articolul să devină aplicabil.
A doua consecință românească este contradicția cu articolul 82 din ordonanța străinilor, descrisă mai sus, și ea vine din două absențe din tabelul de corespondență, nu dintr-un text nou: dispar atât clauza dispozițiilor naționale mai favorabile, cât și permisul de ședere acordat din motive umanitare în locul deciziei de returnare. A treia ține de bani. Decizia 2004/191/CE, abrogată de același articol 49, stabilea criteriile de compensare a dezechilibrelor financiare produse de recunoașterea reciprocă a deciziilor de îndepărtare, iar anexa îi lasă coloana regulamentului goală. Statul care execută decizia altuia suportă, deci, costul operațiunii fără mecanism de recuperare, iar singura cale de recuperare pe care regulamentul o lasă deschisă, articolul 9 alineatul (5), se îndreaptă spre persoana returnată, nu spre statul emitent. Pentru un stat de la frontiera externă, cu trafic de tranzit, asta nu este un detaliu contabil.
Ce ar trebui schimbat
- Definiția persoanei vulnerabile, reintrodusă în articolul 3. Fie preluarea listei din articolul 3 punctul 9 al directivei abrogate, fie o trimitere expresă la Directiva (UE) 2024/1346, pe care regulamentul o citează deja la articolul 17 alineatul (2). Efectul practic: autoritatea care decide custodia ar ști pe cine trebuie să examineze suplimentar, iar instanța ar avea un reper pe care să verifice decizia.
- Completarea listei din articolul 50 alineatul (2) cu articolul 2 alineatele (4)-(8). Domeniul de aplicare trebuie să intre în vigoare întreg sau să nu intre deloc. În practică: în anul de tranziție, autoritățile ar ști exact cui se aplică articolele 14, 15 și 16, în loc să aleagă între interpretarea literală și cea sistematică.
- Mutarea articolului 7 alineatul (8) și a articolului 5 alineatele (16) și (17) în lista dispozițiilor aplicabile de la 16 octombrie 2026. Efectul practic: cele 12 luni de pregătire tehnică ar fi acoperite de o obligație în vigoare, nu de un termen care expiră înainte sau în ziua în care obligația se naște.
- Reintroducerea vieții de familie și a stării de sănătate în articolul 4. Directiva le enumera, la articolul 5, printre elementele cărora statele trebuie să acorde atenția cuvenită la fiecare pas al procedurii. În regulament, ele apar doar la articolul 11 alineatul (6), deci doar pe durata amânării îndepărtării. Consecința: ar reveni obligația de a le cântări la momentul deciziei de returnare, nu abia după ce îndepărtarea a fost amânată.
- Un interval de reexaminare a custodiei mai scurt de șase luni în articolul 31 alineatul (1), cel puțin după primul an. Legea română ajunge deja la acest rezultat, prin blocuri de 30 de zile prelungite de curtea de apel potrivit articolului 101 alineatul (4) din ordonanța străinilor. Ce s-ar schimba: un control real asupra duratei, în locul a cel mult cinci verificări în 30 de luni.
- Condiționarea derogărilor din articolul 45 de un termen și de un aviz. Măsurile de urgență se pot lua acum „atât timp cât durează situația excepțională”, cu simpla informare a Comisiei Europene, și pot atinge cazarea separată a minorilor neînsoțiți și a familiilor cu minori. În practică: un termen maxim și un aviz al Comisiei Europene ar păstra instrumentul pentru situațiile pentru care a fost gândit, fără să îl transforme într-un regim paralel.
- Un mecanism de compensare între statele membre, în locul Deciziei 2004/191/CE. Ce s-ar schimba: statul care execută decizia altui stat ar recupera costul operațiunii, iar recunoașterea reciprocă din articolul 7, facultativă acum, ar fi folosită pentru că e eficientă, nu evitată pentru că e scumpă.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, din 15 octombrie 2026 49 de pagini PDF, 1,1 MB
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Se încarcă textul actului…
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.


