Pe scurt
- Reducerea de jumătate a impozitului pentru hotelurile de pe litoral mergea, între 2012 și 2015, numai la cele ținute deschise cel puțin șase luni pe an, iar Curtea Constituțională a confirmat că regula este constituțională. Decizia nr. 648 din 25 noiembrie 2025 a fost publicată la 22 septembrie 2026 și este general obligatorie de la această dată.
- Câștigă primăriile de pe litoral, pierde hotelierul care a lucrat doar un sezon scurt. Excepția a fost ridicată de o firmă din Mamaia care cerea exact contrariul: ca ușurarea să meargă la cei care exploatează imobilul câteva luni pe an, tocmai fiindcă doar atunci încasează. Curtea a răspuns că legiuitorul hotărăște singur cui dă o facilitate fiscală și în ce condiții, așa că argumentul de neconstituționalitate nu mai poate fi folosit în dosarele rămase pe rol.
- Pentru cine plătește impozite locale astăzi, decizia nu schimbă nimic, fiindcă textul nu mai există nicăieri. Regula a trecut, din 2016, în art. 456 alin. (4) și art. 464 alin. (4) din Codul fiscal nou, cu condiția întoarsă pe dos, iar de la 1 ianuarie 2026 Legea nr. 239/2025 a scos și acele texte. Nicio clădire și niciun teren folosit pentru turism nu mai primește acum reducerea de 50%.
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 22 septembrie 2026
Intră în vigoare: decizia este general obligatorie de la data publicării, 22 septembrie 2026
Curtea Constituțională a respins, cu unanimitate de voturi, excepția ridicată de Societatea MG Tour S.R.L. din Mamaia, județul Constanța, împotriva art. 285 alin. (2) din vechiul Cod fiscal, în forma aplicabilă între 2012 și 2015. Este încă una dintre deciziile prin care instanța constituțională lasă în seama Parlamentului și a Guvernului răspunsul la întrebarea cine primește o ușurare fiscală și cine rămâne pe dinafară, după cea în care a stabilit că firmele nu pot fi scutite de taxa judiciară de timbru. Textul pus sub semnul întrebării este reprodus chiar în decizie și suna astfel: „Impozitul pe clădiri și impozitul pe terenurile acestora se reduc cu 50% pentru acele imobile situate pe litoralul Mării Negre deținute de persoane juridice și care sunt utilizate pentru prestarea de servicii turistice pe o durată de minimum 6 luni în cursul unui an calendaristic.”
Ca să primească reducerea, un proprietar trebuia să bifeze trei condiții deodată. Imobilul trebuia să fie situat pe litoralul Mării Negre, deci un hotel din Sinaia sau o pensiune din Maramureș nu intra sub text, oricât de sezonieră i-ar fi fost activitatea. Proprietarul trebuia să fie persoană juridică, deci cine deținea imobilul ca persoană fizică nu avea ce cere. Iar imobilul trebuia folosit pentru servicii turistice cel puțin șase luni într-un an calendaristic, adică jumătate de an sau mai mult. Reducerea de 50% se aplica atât impozitului pe clădire, cât și impozitului pe terenul de sub ea, iar cine nu strângea cele șase luni plătea impozitul întreg pe amândouă.
Firma din Mamaia a spus că pragul acesta răstoarnă rostul facilității. Ajutorul ar fi trebuit să meargă, în logica ei, la proprietarii care exploatează imobilul doar câteva luni pe an și încasează numai în acele luni, nu la cei care lucrează tot anul și au venituri constante. Argumentul a fost construit pe două articole din Constituție: art. 56 alin. (2), care cere ca sistemul de impuneri să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale, și art. 1 alin. (5), care impune ca legea să fie clară, precisă și previzibilă. În plus, autoarea excepției a arătat că regula devenise, în perioada 2012-2015, practic fără destinatar: cine lucra sub șase luni nu se încadra, iar cine lucra tot anul nu avea de ce să fie ajutat.
Drumul până la Curte a fost lung și ocolit. Cauza de fond era o cerere de anulare a unor acte administrative fiscale privind impozitul pe clădiri și terenuri, aflată pe rolul Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 1.232/118/2017. Instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul și a trimis excepția mai departe prin Decizia nr. 6.841 din 16 decembrie 2020. La Curtea Constituțională, cauza a primit numărul de dosar 1.355D/2021. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au trimis niciun punct de vedere.
Răspunsul Curții se sprijină pe o linie de jurisprudență veche și constantă. Prin Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012 stabilise deja că legiuitorul „are dreptul de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor și de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp”, în funcție de conjunctură și de starea economică a țării. În Decizia nr. 760 din 5 noiembrie 2015 arătase că nicio normă constituțională nu interzice acordarea de facilități fiscale unor categorii de contribuabili și nici stabilirea condițiilor în care ele se acordă sau se retrag. Pe latura de claritate a legii, Curtea a trimis la Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 și a conchis că textul criticat era destul de limpede pentru ca destinatarii lui să își poată potrivi purtarea după el.
Un amănunt de procedură explică de ce Curtea s-a pronunțat asupra unui text scos din legislație de zece ani. Încă din Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 ea a statuat că pot fi controlate și dispozițiile ale căror efecte juridice continuă să se producă după ieșirea din vigoare. Impozitele stabilite între 2012 și 2015 se judecă și astăzi după legea de atunci, deci textul abrogat era încă viu în dosarul de la Constanța.
Efectele pe care le produce
Decizia este definitivă și general obligatorie de la publicare, adică de la 22 septembrie 2026. Actul nu prevede nicio altă dată, iar art. 147 alin. (4) din Constituție leagă forța obligatorie a deciziilor Curții tocmai de momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Primul efect îl simte dosarul care a produs excepția. Recursul de la Curtea de Apel Constanța se judecă mai departe pe fond, cu textul rămas în picioare așa cum a fost scris. Firma din Mamaia își poate susține în continuare orice altă apărare, de pildă că a atins efectiv cele șase luni de utilizare, dar nu mai poate susține că pragul însuși ar fi neconstituțional.
Al doilea efect privește pe oricine mai are, în 2026, un litigiu deschis pe impozite locale din anii 2012-2015 pentru un imobil turistic de pe litoral. Nu se deschide nicio cale de restituire și nu se redeschide niciun termen. Cine a plătit impozitul întreg fiindcă a ținut hotelul deschis mai puțin de șase luni rămâne cu plata făcută, iar primăriile de pe litoral nu au de refăcut niciun calcul.
Al treilea efect este cel care lipsește. Pentru un proprietar care plătește impozite locale astăzi, decizia nu schimbă absolut nimic, fiindcă nici textul criticat, nici urmașul lui nu mai sunt în vigoare. Cine caută în Codul fiscal de astăzi o reducere pentru clădirile folosite sezonier în turism nu va găsi niciuna.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
Regula a fost întoarsă pe dos de două ori, iar apoi a dispărut cu totul. În Codul fiscal din 2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, art. 285 alin. (2) avea următorul conținut: „Impozitul pe clădiri și impozitul pe teren se reduc cu 50% pentru acele clădiri și terenul aferent deținute de persoane juridice, care sunt utilizate exclusiv pentru prestarea de servicii turistice pe o perioadă de maximum 5 luni pe durata unui an calendaristic.” Ajutorul mergea deci la activitatea scurtă, nu la cea lungă, și se acorda oriunde în țară, nu doar la mare. Termenul a fost apoi extins la șase luni, tot ca plafon maxim.
Răsturnarea a venit prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 2 septembrie 2011. Punctul 88 din art. I a rescris alineatul, iar art. II alin. (1) din aceeași ordonanță a stabilit că modificarea se aplică de la 1 ianuarie 2012, fiindcă punctul 88 nu se află pe nicio listă de excepții. Din acea zi, maximul a devenit minim, iar aria s-a restrâns la litoralul Mării Negre. Autoarea excepției a arătat că schimbarea nu este explicată nici în nota de fundamentare a ordonanței, nici în expunerea de motive a legii de aprobare, iar Curtea nu a contrazis această observație.
Corespondentul actual al textului este, de fapt, o absență, iar drumul până acolo are trei trepte. Prima: Legea nr. 227/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, a abrogat vechiul Cod fiscal și a readus, de la 1 ianuarie 2016, logica dinainte de 2011. Art. 456 alin. (4) și art. 464 alin. (4) acordau reducerea de 50% pentru clădirile și terenurile persoanelor fizice și juridice folosite pentru servicii turistice cu caracter sezonier, „pe o durată de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic”, oriunde în țară, cu reducerea aplicată în anul fiscal următor.
A doua treaptă: Legea nr. 230/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 4 noiembrie 2020 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2021, a scos cuvântul „sezonier” din ambele texte și a înlocuit cele șase luni cu „cel mult 180 de zile consecutive sau cumulate”. Modificarea a fost cerută de operatorii din turism în plină pandemie, iar litigiile de după ea au ajuns până la Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 41 din 22 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 7 iulie 2023, a respins ca inadmisibilă cererea de lămurire a celor două alineate.
A treia treaptă închide povestea. Legea nr. 239/2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1160 din 15 decembrie 2025, a rescris prin art. XII pct. 26 alineatul (4) al art. 456, dându-i un cu totul alt conținut, și a abrogat prin pct. 37 alineatul (4) al art. 464. Ambele schimbări se aplică de la 1 ianuarie 2026. Rezultatul, verificabil în textul consolidat al Codului fiscal, este că în titlul despre impozite și taxe locale nu mai apare nicio reducere legată de folosirea unui imobil pentru servicii turistice. Singura portiță rămasă este cea generală: consiliile locale pot hotărî scutiri sau reduceri, dar numai pentru categoriile enumerate limitativ la art. 456 alin. (2) și art. 464 alin. (2), iar turismul nu se află printre ele.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Închide o incertitudine veche de aproape șase ani. Între sesizarea din 16 decembrie 2020 și publicarea deciziei au trecut 2.106 zile în care dosarul de la Constanța nu putea fi judecat pe deplin, iar rezultatul era necunoscut și pentru primărie, și pentru firmă.
- Bugetele locale de pe litoral scapă de riscul unei serii de restituiri. Dacă textul ar fi căzut, orice proprietar de imobil turistic care a plătit impozit întreg în perioada 2012-2015 ar fi avut un temei de reexaminare a obligației.
- Confirmă o regulă utilă dincolo de acest caz: o facilitate fiscală se acordă și se retrage de legiuitor, în funcție de condițiile economice, iar instanța constituțională nu rescrie criteriile de acordare, oricât de discutabile ar fi ele.
- Reproduce integral textul criticat, cu condițiile lui cumulative, ceea ce face decizia utilizabilă direct în dosarele vechi, fără să fie nevoie de o reconstituire a formei istorice a Codului fiscal.
Ce rămâne o problemă
- Nu spune nicăieri ce se aplică astăzi. Decizia constată doar că Legea nr. 571/2003 a fost abrogată prin Legea nr. 227/2015, fără să arate că reducerea a reapărut în art. 456 alin. (4) și art. 464 alin. (4) și fără să spună că a dispărut de la 1 ianuarie 2026. Cititorul rămâne cu impresia că regula ar putea fi încă în vigoare, într-o formă sau alta.
- Lasă neatinsă întrebarea care doare cu adevărat. Curtea răspunde că legiuitorul poate alege criteriile, dar nu examinează dacă limitarea la litoralul Mării Negre are vreo justificare, deși aceasta era jumătate din critică. Cine deținea un hotel sezonier în altă parte a țării nu află de ce era tratat diferit.
- Publicarea a venit la 301 zile de la pronunțare, adică aproape zece luni. În acest răstimp, soluția exista, dar nu producea efecte, iar instanța de fond nu o putea aplica.
- Argumentul de claritate este respins printr-o trimitere la paragrafe dintr-o decizie despre evaziune fiscală, fără ca pasajul invocat să fie reprodus. Cine vrea să verifice trebuie să deschidă o ediție din 2015 a Monitorului Oficial.
Sfaturi utile
- Dacă aveți un litigiu deschis pe impozite locale din anii 2012-2015 pentru un imobil turistic de pe litoral, mutați apărarea de pe teren constituțional pe teren de fapt. Singura discuție care mai are rost este dacă imobilul a fost efectiv folosit pentru servicii turistice cel puțin șase luni în anul respectiv.
- Proba celor șase luni se face cu acte, nu cu declarații: certificatul de clasificare, registrul de evidență a turiștilor, facturile de utilități pe lunile de sezon, statele de plată ale personalului. Organul fiscal local se uită la utilizarea efectivă, nu la perioada în care unitatea ar fi putut funcționa.
- Nu cereți astăzi reducerea de 50% pentru un imobil folosit în turism, indiferent unde se află. Începând cu 1 ianuarie 2026, textul nu mai există nici pentru clădiri, nici pentru terenuri, iar o cerere depusă acum va fi respinsă ca lipsită de temei.
- Verificați, în schimb, hotărârea consiliului local din localitatea dumneavoastră. Scutirile și reducerile facultative de la art. 456 alin. (2) și art. 464 alin. (2) din Codul fiscal se acordă doar dacă un consiliu local le-a votat, cu documentele justificative depuse în termenul din hotărâre și cu impozitul pe anul anterior plătit la timp.
- Când citiți o decizie a Curții Constituționale pe un text fiscal, uitați-vă întâi la perioada indicată în titlu sau în primul paragraf. Aici, „în forma în vigoare în perioada 2012-2015” restrânge tot ce urmează la patru ani fiscali închiși, chiar dacă decizia apare în 2026.
- Pentru impozitele pe anii în litigiu, reconstituiți forma legii de la acea dată, nu forma de astăzi. Textul consolidat pe care îl găsiți pe portalul legislativ arată situația curentă, iar pentru anii vechi aveți nevoie de ediția Monitorului Oficial în care a fost publicată modificarea aplicabilă atunci.
Întrebări frecvente
Ce a decis, pe scurt, Curtea Constituțională?
Mai pot cere astăzi reducerea de 50% pentru un hotel folosit doar vara?
De ce a analizat Curtea un text abrogat de zece ani?
Din ce zi produce efecte decizia?
Cât a durat procedura?
Înseamnă că pot cere înapoi impozitul plătit între 2012 și 2015?
Un hotel de munte primea aceeași reducere în perioada 2012-2015?
Analiza redacției
Cea mai grăitoare cifră din acest dosar nu se vede citind decizia de la cap la coadă, fiindcă nimeni nu o scrie acolo. Textul criticat a fost în vigoare 1.461 de zile, de la 1 ianuarie 2012 la 31 decembrie 2015, adică exact patru ani. Controlul lui de constituționalitate a durat mai mult decât viața lui: 1.805 zile de la sesizarea Înaltei Curți, din 16 decembrie 2020, până la pronunțarea din 25 noiembrie 2025, și 2.106 zile până la publicare. Cu alte cuvinte, de la sesizare până la publicare au trecut cu 645 de zile mai mult decât a durat aplicarea normei. Iar dosarul de fond poartă număr din 2017, ceea ce mută începutul poveștii cu încă trei ani mai devreme.
A doua observație iese din suprapunerea a două calendare care nu se întâlnesc în text. Decizia a fost pronunțată la 25 noiembrie 2025 și explică pe larg că legiuitorul este singurul în măsură să acorde și să retragă facilități fiscale. La douăzeci de zile după aceea, la 15 decembrie 2025, legiuitorul a făcut exact asta: prin art. XII pct. 26 și 37 din Legea nr. 239/2025 a golit de conținut art. 456 alin. (4) și a abrogat art. 464 alin. (4), adică urmașii direcți ai textului examinat. La 1 ianuarie 2026, deci la 37 de zile de la pronunțare, reducerea pentru servicii turistice dispăruse din Codul fiscal. Decizia publicată în septembrie 2026 explică un mecanism care, în momentul publicării, nu mai avea niciun obiect în legislația vie. Nimic din toate acestea nu apare în text, deși ar fi fost de ajuns o frază.
A treia observație ține de criticile de claritate. Răspunsul a fost că textul din 2012 era suficient de limpede, și pe bună dreptate: cele trei condiții cumulative se citesc dintr-o singură frază. Numai că textul care i-a urmat, cel din Legea nr. 227/2015 modificată prin Legea nr. 230/2020, s-a dovedit atât de neclar încât o curte de apel a cerut Înaltei Curți o hotărâre prealabilă despre înțelesul lui. Sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 41 din 22 mai 2023, dar existența ei arată unde s-a mutat problema: nu la pragul de șase luni, ci la întrebarea dacă durata scurtă trebuie să fie naturală ori poate fi și impusă de împrejurări. Aici s-ar fi cuvenit o comparație, fiindcă cele două texte reglementează aceeași facilitate.
În fine, o imprecizie de redactare pe care nu am trecut-o în erată, fiindcă nu schimbă soluția și nu atinge considerentele Curții. La paragraful 3, concluziile procurorului sunt rezumate ca privind „art. 52 alin. (2) din Constituție”, deși art. 52 alin. (2) spune că limitele dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică se stabilesc prin lege organică și nu are nicio legătură cu sarcinile fiscale. Din context reiese că este vorba de art. 56 alin. (2), textul invocat de autoarea excepției și analizat mai departe de Curte, la paragrafele 16 și 18.
Ce ar trebui schimbat
- Decizia pe un text abrogat ar trebui să spună, într-o frază, ce se aplică astăzi în locul lui. Abrogarea e oricum constatată, la paragraful 13; un rând în plus care să arate corespondentul din legea nouă și starea lui la data publicării ar scuti fiecare cititor de o reconstituire a istoricului articolului, cu tot cu riscul de a greși.
- Intervalul dintre pronunțare și publicare ar trebui plafonat printr-o normă expresă. Aici au fost 301 zile în care soluția exista, dar nu producea efecte, iar instanța de fond nu o putea aplica. Un termen de 30 sau 60 de zile de la pronunțare, scris în Legea nr. 47/1992, ar face previzibil momentul în care dosarele suspendate în fapt pot merge mai departe.
- Trimiterea din paragraful 3 la art. 52 alin. (2) din Constituție ar trebui corectată prin rectificare. Procedura există și se publică în același Monitor Oficial, iar costul ei este o jumătate de coloană. Altfel, textul rămâne în bazele de date și în citări cu o trimitere care nu duce nicăieri.
- Când o decizie își sprijină soluția pe paragrafe dintr-o decizie anterioară, pasajul ar trebui reprodus, nu doar numerotat. Aici se trimite la paragrafele 16-20 și 26 din Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, o decizie despre infracțiunea de reținere și nevărsare a impozitelor, deci un cu totul alt domeniu. Un citat de două rânduri ar arăta pe loc ce anume se preia.
- Actul care elimină o facilitate fiscală ar trebui să spună și ce se întâmplă cu cei care îndepliniseră deja condiția. Legea nr. 239/2025 a golit art. 456 alin. (4) și a abrogat art. 464 alin. (4) printre alte zeci de puncte, fără nicio frază despre ce se întâmplă cu proprietarii care îndepliniseră condiția în anul 2025 și așteptau reducerea în anul fiscal următor, așa cum prevedea chiar textul abrogat.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 22 septembrie 2026, paginile 2-3 16 pagini PDF, 111 KB actul începe la pagina 2
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Decizia nr. 648 din 25 noiembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal
EMITENT: Curtea Constituțională
Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 22 septembrie 2026
D E C I Z I I A L E C U R Ț I I C O N S T I T U Ț I O N A L E CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 648 din 25 noiembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Cosmin Boncu — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada 2012-2015, excepție ridicată de Societatea MG Tour — S.R.L. din Mamaia, județul Constanța, în Dosarul nr. 1.232/118/2017* al Curții de Apel Constanța — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.355D/2021.
2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată. În acest sens, arată, în ceea ce privește nerespectarea art. 1 din Constituție, că legea este suficient de clară privind facilitatea acordată și condițiile de aplicare. Referitor la încălcarea art. 52 alin. (2) din Constituție, apreciază că reducerea sarcinilor fiscale prin dispozițiile criticate nu reprezintă o nesocotire a dispozițiilor constituționale.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Decizia nr. 6.841 din 16 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.232/118/2017*, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal — în urma admiterii recursului formulat de autor împotriva încheierii prin care Curtea de Apel Constanța — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional — a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada 2012-2015. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea MG Tour — S.R.L. din Mamaia, județul Constanța, într-o cauză privind recursul formulat împotriva hotărârii instanței de fond prin care s-a respins cererea autoarei excepției de anulare a unor acte administrative fiscale privind stabilirea impozitului datorat pe clădiri și terenuri.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia arată, în esență, că prevederile legale criticate încalcă art. 56 alin. (2) din Constituție deoarece facilitatea fiscală acordată de textul criticat pentru activele turistice utilizate pe tot parcursul anului în detrimentul celor care utilizează activele turistice mai puțin de 6 luni/an este injustă și în egală măsură discriminatorie, având în vedere că se aplică doar activelor turistice situate pe litoralul Mării Negre. Totodată, se arată că norma criticată nu întrunește exigențele de claritate, precizie și previzibilitate, contravenind astfel dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
6. Se afirmă că, analizând evoluția în timp a normei ce prevede reducerea cu 50% a impozitului pe activele (clădiri și terenul aferent) utilizate pentru prestarea de servicii turistice, de la momentul reglementării acestei facilități prin Ordonanța Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele și taxele locale până la data adoptării prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiarfiscale, rezultă în mod evident că intenția legiuitorului a fost să acorde această facilitate în ceea ce privește activele turistice utilizate sezonier pentru prestarea de servicii turistice, în considerarea faptului că acestea sunt exploatate și produc venituri doar câteva luni dintr-un an calendaristic.
7. Se arată că, inițial, reducerea de impozit se acorda pentru clădirile folosite maximum 5 luni pe an, apoi termenul a fost extins la 6 luni. Prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2011, norma a fost modificată complet, stabilindu-se că reducerea se aplică imobilelor folosite minimum 6 luni pe an, iar sfera de aplicare s-a restrâns la imobilele situate pe litoralul Mării Negre. Această schimbare nu a fost justificată în nota de fundamentare a Ordonanței Guvernului nr. 30/2011 sau în expunerea de motive a legii de aprobare a ordonanței Guvernului și contrazice scopul inițial al legii, și anume sprijinirea activității sezoniere. Mai mult, se afirmă că prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal s-a revenit la reglementarea anterioară Ordonanței Guvernului nr. 30/2011.
8. În final, se susține că, în perioada 2012-2015, prevederea legală criticată a fost inaplicabilă: cei care desfășurau activitate turistică mai puțin de 6 luni nu se încadrau pentru acordarea reducerii, iar cei care desfășurau activitate turistică tot anul nu aveau justificare pentru a primi această reducere, deoarece ei obțineau venituri constante din exploatarea activelor turistice.
9. Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că textul criticat nu este de natură să încalce prevederile art. 56 alin. (2) din Constituție, întrucât nu conține norme discriminatorii, aplicându-se în mod egal tuturor celor vizați de ipoteza textului. De asemenea, se afirmă că norma atacată pe calea excepției respectă și componenta constituțională referitoare la claritatea, precizia și previzibilitatea legii, întrucât legiuitorul este singurul în măsură să stabilească atât posibilitatea de acordare a acestor facilități anumitor contribuabili pentru obligațiile fiscale, precum și condițiile în care se realizează această măsură fiscală.
10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorulraportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
13. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost menționat în actul de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, în forma în vigoare în perioada 2012-2015. Curtea observă că Legea nr. 571/2003, în forma criticată, a fost abrogată prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015.
14. Analizând actele dosarului, inclusiv notele scrise ale autorului excepției, Curtea observă că acesta critică dispozițiile art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, în redactarea anterioară abrogării prin Legea nr. 227/2015.
15. Având în vedere aceste aspecte, precum și cele stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a statuat că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate dispozițiile art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, care aveau următorul conținut: „Impozitul pe clădiri și impozitul pe terenurile acestora se reduc cu 50% pentru acele imobile situate pe litoralul Mării Negre deținute de persoane juridice și care sunt utilizate pentru prestarea de servicii turistice pe o durată de minimum 6 luni în cursul unui an calendaristic.”
16. Normele constituționale invocate în motivarea excepției sunt dispozițiile art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii și ale art. 56 alin. (2) referitor la așezarea justă a sarcinilor fiscale.
17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin Decizia nr. 669 din 28 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 28 martie 2024, paragraful 17, a constatat că, potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 139, impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat se stabilesc numai prin lege, în sensul că este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească impozitele datorate bugetului de stat, precum și cuantumul acestora.
18. În ceea ce privește criticile aduse de autorul excepției referitor la modificările ce vizează acordarea facilităților fiscale în funcție de perioada de utilizare a activelor turistice sezoniere, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 760 din 5 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 23 februarie 2016, paragraful 14, că nicio normă constituțională nu interzice acordarea de facilități fiscale unor categorii de contribuabili, în scopul bunei înfăptuiri a politicii economice, fiscale și sociale a statului. Tot astfel, nicio normă constituțională nu interzice stabilirea condițiilor de acordare sau de retragere a facilităților fiscale prevăzute în beneficiul unor contribuabili în funcție de necesitățile perioadei de referință. Rezultă din cele de mai sus că este dreptul exclusiv al legiuitorului să acorde scutiri/facilități/eșalonări în legătură cu plata unor creanțe fiscale (a se vedea și Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, paragraful 33). Din examinarea dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Constituție reiese că legiuitorul are dreptul de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor și de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective (a se vedea Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 23 iulie 2012), fără ca prin aceasta să fie instituită o discriminare prin prisma așezării juste a sarcinilor fiscale.
19. În legătură cu criticile aduse prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea a reținut că cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează, respectiv se referă la faptul că actul normativ trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20 și 26).
20. Aplicând considerentele de principiu la normele deduse controlului de constituționalitate, se observă că dispozițiile criticate sunt suficient de clare, precise și previzibile pentru ca destinatarii normelor să își adapteze conduita în funcție de cerințele legii, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, în componentele anterior menționate, nefiind afectate.
21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea MG Tour — S.R.L. din Mamaia, județul Constanța, în Dosarul nr. 1.232/118/2017* al Curții de Apel Constanța — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 285 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 25 noiembrie 2025. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Cosmin Boncu
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.