Pe scurt
- Curtea Constituțională a respins, cu unanimitate de voturi, ca neîntemeiată, excepția ridicată de o fabrică de ciment împotriva art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013. Textul acela are o singură frază: redevențele instituite prin ordonanță se aplică, de la data intrării ei în vigoare, tuturor licențelor și permiselor, deci și celor semnate cu ani înainte. Neîntemeiată înseamnă că de data aceasta Curtea a intrat în fond, a cântărit critica și a constatat că textul respectă Constituția.
- Miza era prețul plătit statului pentru o carieră sau o mină care funcționa deja. Legea minelor nr. 85/2003 promite, la art. 21 alin. (2), că regimul juridic al licenței rămâne neschimbat pe toată durata ei, cu excepția regulilor mai favorabile titularului. Firma a spus că statul a schimbat prețul în timpul contractului. Curtea a răspuns că licența minieră nu este un contract obișnuit, ci un contract administrativ, iar redevența nu a fost niciodată lăsată la înțelegerea părților, nici sub Legea minelor nr. 61/1998, nici sub cea din 2003.
- Regula nu este drept mort. Legea nr. 571/2003, vechiul Cod fiscal, a fost abrogată de la 1 ianuarie 2016, dar art. VII din ordonanță nu a fost atins de acea abrogare: el privește redevențele din Legea minelor, care este și azi în vigoare. Textul rămâne temeiul sumelor datorate din noiembrie 2013 încoace și decide în continuare dosare fiscale pe rol. De la sesizarea Curții până la pronunțare au trecut 1.713 zile, iar de la pronunțare până la publicare încă 276.
Publicat: M. Of. nr. 774 din 11 septembrie 2026
Intră în vigoare: 11 septembrie 2026, data publicării
Cine a primit o licență minieră și a crezut că plătește statului același procent până la capătul ei a pierdut definitiv argumentul juridic. Prin Decizia nr. 713 din 9 decembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 774 din 11 septembrie 2026, Curtea Constituțională a constatat că art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 este constituțional: redevențele mărite în noiembrie 2013 se aplicau imediat tuturor licențelor și permiselor, fără acordul titularului. Este aceeași logică a statului care stabilește singur cât încasează din exploatarea unui bun public, logica după care s-au fixat anul acesta și redevența de 0,75% și taxele pentru perimetrele eoliene din Marea Neagră.
Excepția a fost ridicată de Societatea CRH Ciment România S.A. din București, într-un dosar în care se judeca recursul împotriva unei sentințe date pe o contestație fiscală. La mijloc erau o decizie de impunere și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente. Curtea de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a trimis întrebarea la Curtea Constituțională prin Decizia civilă nr. 815 din 1 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 44.741/3/2018. La Curte, cauza a primit numărul 1.731D/2021.
Ca să se vadă de unde vine disputa, merită urmărit ce a făcut ordonanța din 2013. Prin art. VI, ea a rescris art. 45 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, articolul care fixează redevența minieră cuvenită bugetului de stat, cotă procentuală din valoarea producției pentru minereuri și metale, sumă în euro pe unitatea de producție pentru nisip, pietriș, calcar și celelalte roci. Prin art. VII, cel ajuns în fața Curții, a spus că redevențele acestea se aplică de la intrarea în vigoare a ordonanței tuturor licențelor și permiselor. Prin art. VIII, a dat titularilor și autorității competente, Agenția Națională pentru Resurse Minerale, un termen de 90 de zile ca să semneze actele adiționale care pun noile valori în licență.
Firma a atacat această construcție pe două direcții. Prima: art. 21 alin. (2) din Legea minelor garantează că regimul juridic existent la data intrării în vigoare a licenței rămâne valabil pe toată durata ei, cu excepția unor reglementări mai favorabile titularului, iar o redevență mărită nu este o reglementare mai favorabilă. A doua: art. VII spune că noile redevențe se aplică imediat, iar art. VIII condiționează modificarea de un act adițional semnat, deci același act normativ dă două răspunsuri diferite la aceeași întrebare, când anume se schimbă suma.
Curtea nu a mai construit un raționament nou. La paragraful 16 a arătat că aceleași dispoziții au mai fost verificate, prin Decizia nr. 176 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 708 din 6 august 2020, și a reluat de acolo paragrafele 38 la 40, 45 și 46. Ideea de fond, repetată la paragraful 19, este că stabilirea redevenței miniere nu a fost niciodată lăsată la dispoziția părților, „în sensul de negociere, agreare sau stabilire de comun acord”, ci a fost întotdeauna fixată de legiuitor, ca procent din valoarea producției, pentru fiecare resursă care aparține proprietății publice a statului.
Al doilea pilon este natura contractului. La paragraful 20, Curtea reia din decizia din 2020 ideea că licența de concesiune minieră este un contract administrativ, a cărui caracteristică principală este inegalitatea de poziție dintre părți: autoritatea, ca purtătoare a prerogativelor de putere publică, poate stabili și modifica unilateral unele clauze, spre deosebire de contractele private, care se schimbă numai prin acordul părților. Un rând mai jos, la paragraful 21, se spune că dreptul concesionarului este el însuși precar, putând fi desființat sau modificat ori de câte ori interesul public o cere.
Răspunsul pe critica de neclaritate vine la paragraful 25: art. VII și art. VIII nu se exclud, ci reglementează etape succesive ale aceluiași proces. Primul stabilește când încep să se aplice noile valori, al doilea obligă părțile să le treacă în licență printr-un act adițional, în 90 de zile. Actul adițional nu creează obligația de plată, ci o consemnează. Tot acolo Curtea adaugă că art. VII are aplicabilitate exclusiv pentru viitor, deci nu afectează drepturi câștigate.
Efectele pe care le produce
Decizia este definitivă și general obligatorie de la publicare, adică de la 11 septembrie 2026, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție. Fiind o respingere, nu scoate din vigoare niciun text și nu schimbă nicio literă din vreo lege. Cine caută aici o modificare de regulă nu găsește niciuna.
Primul efect privește dosarul din care a venit întrebarea. Recursul se judecă mai departe la Curtea de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, iar decizia i se comunică. Argumentul constituțional cade, iar instanța rămâne să verifice ce a mai rămas: dacă sumele au fost calculate corect, dacă termenele de prescripție au fost respectate, dacă dobânzile și penalitățile sunt bine stabilite.
Al doilea efect se vede în orice litigiu în care un titular de licență sau de permis contestă redevența datorată pentru perioada de după 15 noiembrie 2013. Apărarea construită pe stabilitatea regimului juridic al licenței, pe lipsa actului adițional sau pe contradicția dintre art. VII și art. VIII este acum închisă. Nu este o interpretare posibilă a instanței, ci o decizie obligatorie pentru toate instanțele.
Al treilea efect este cel mai practic și ține de actul adițional. Din paragraful 25 rezultă că lipsa lui nu apără pe nimeni. Dacă autoritatea nu a chemat titularul să semneze, sau dacă titularul a refuzat, obligația de plată a existat oricum, de la data aplicării noilor redevențe. Paragraful 19 merge chiar mai departe: neimplementarea normei constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părți, deci nici autoritatea nu se poate ascunde în spatele propriei pasivități.
Al patrulea efect privește viitorul. Respingerea ca neîntemeiată nu îngheață textul pentru totdeauna, dar închide drumul bătut. La paragraful 23 se arată că nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței, deci soluția și considerentele din 2020 rămân valabile. O excepție nouă pe același text ar avea nevoie de un argument pe care Curtea nu l-a cântărit încă, nu de o reformulare a aceluiași reproș, care acum a fost respins de două ori.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
În lege nu s-a schimbat nimic, iar asta e prima precizare utilă pentru cei atinși. Art. VII din ordonanță se aplică la 11 septembrie 2026 exact în forma judecată, fără nicio modificare și fără să fie abrogat.
Confuzia posibilă vine din titlul ordonanței. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 se numește „pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale”, iar Legea nr. 571/2003 a fost abrogată de la 1 ianuarie 2016 prin Legea nr. 227/2015, actualul Cod fiscal. Cine se oprește la titlu poate crede că ordonanța a dispărut odată cu legea pe care o modifica. Nu s-a întâmplat asta. Art. VI, VII și VIII fac parte din a doua jumătate a titlului, reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, și nu ating Codul fiscal deloc: ele modifică Legea minelor nr. 85/2003 și stabilesc regimul de trecere la noile redevențe. Legea minelor este și azi în vigoare, iar art. VII nu poartă nicio mențiune de abrogare sau de modificare.
Consecința pentru un contribuabil este directă. Decizia nu vorbește despre o normă ieșită din uz, ci despre temeiul juridic al sumelor cerute de stat pentru producția minieră din ultimii aproape treisprezece ani. Între intrarea în vigoare a ordonanței, 15 noiembrie 2013, și publicarea acestei decizii au trecut 4.683 de zile, iar în tot acest interval textul a produs efecte fără întrerupere.
Ce s-a schimbat cu adevărat este poziția jurisprudențială. În 2020, prin Decizia nr. 176, aceleași dispoziții fuseseră deja declarate constituționale, într-un dosar pornit de alți producători de materiale de construcții. Acum există a doua decizie în același sens, pe o critică apropiată, iar cele două împreună lasă puțin loc unei a treia încercări.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Răspunsul este pe fond. Curtea a examinat efectiv criticile pe art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, deci cititorul află de ce rezistă textul, nu că excepția ar fi căzut pe un viciu de formă.
- Raportul dintre art. VII și art. VIII, lămurit la paragraful 25, care era chiar sursa disputei: unul spune de când se datorează suma, celălalt spune cum ajunge ea în licență. Este partea cea mai utilă pentru cine are un dosar pe rol.
- Obligația este așezată, la paragraful 19, pe ambele părți, nu doar pe titular, și numește expres autoritatea competentă, Agenția Națională pentru Resurse Minerale. Un titular care nu a fost chemat să semneze actul adițional are de unde să arate că întârzierea nu a fost numai a lui.
- Decizia este pronunțată cu unanimitate de voturi, fără opinie separată sau concurentă, deci nu lasă îndoieli despre ce a vrut Curtea să spună.
- Nimic nu se schimbă peste noapte în raporturile în derulare: textul rămâne neatins, iar licențele nu au nevoie de nicio adaptare nouă.
Ce rămâne o problemă
- Promisiunea din art. 21 alin. (2) al Legii minelor rămâne pe hârtie. Curtea nu explică la ce mai servește o garanție de stabilitate a regimului juridic al licenței dacă statul poate schimba oricând componenta care costă cel mai mult, ci arată doar că poate.
- Motivarea este aproape integral preluată din Decizia nr. 176/2020. Criticile noi, cea de contradicție internă și cea de neclaritate, primesc răspuns propriu în doar două paragrafe, 24 și 25.
- Paragraful 18 descrie norma altfel decât o citează paragraful 14, atât ca moment de la care se aplică, cât și ca destinatari. Detaliile sunt în secțiunea de erori de mai jos.
- Între pronunțare și publicare au trecut 276 de zile, iar decizia produce efecte doar de la publicare. Nicio normă nu îi impune Curții un termen pentru acest pas.
- De la sesizare la pronunțare au trecut 1.713 zile, deși răspunsul exista publicat cu 238 de zile înaintea încheierii de sesizare, iar instanța care a trimis întrebarea îl citase ea însăși.
- Decizia nu spune nimic despre art. IX din aceeași ordonanță, care fixează 1 ianuarie 2014 ca dată de aplicare a prevederilor ei, deși întreaga critică de neclaritate era despre momentul de la care se datorează suma.
Sfaturi utile
- Dacă aveți un dosar fiscal pe redevențe miniere pentru perioada de după noiembrie 2013, renunțați la apărarea constituțională și mutați efortul pe cifre. Verificați baza de calcul, valoarea producției declarate, încadrarea resursei în categoria corectă din art. 45 alin. (1) al Legii minelor și modul în care au fost calculate dobânzile și penalitățile. Acolo se mai poate câștiga, în raționamentul juridic nu.
- Nu construiți apărarea pe lipsa actului adițional. Paragraful 25 spune limpede că art. VIII stabilește doar o etapă ulterioară, iar obligația de plată se naște din art. VII. Un act adițional nesemnat nu amână scadența.
- Verificați totuși termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale. Faptul că temeiul este constituțional nu înseamnă că orice sumă mai poate fi cerută astăzi, iar perioada în discuție începe în 2013.
- Dacă sunteți titular de permis de exploatare, nu de licență, citiți art. VII cu atenție: el vorbește despre licențe și permise deopotrivă, deci vă privește la fel. Distincția dintre cele două nu vă scoate din sfera textului.
- Când ridicați o excepție de neconstituționalitate pe un text deja verificat, aduceți un temei constituțional pe care Curtea nu l-a cântărit. O decizie anterioară de respingere nu blochează sesizarea, pentru că art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 se referă doar la textele constatate neconstituționale, dar o critică identică primește același răspuns, după ani de așteptare.
- Dacă negociați sau prelungiți acum o licență de exploatare, tratați redevența ca pe o variabilă, nu ca pe o clauză fixă. Decizia confirmă că poate fi schimbată prin lege în timpul contractului, deci planul de afaceri are nevoie de un scenariu în care procentul crește.
Întrebări frecvente
Ce a decis Curtea Constituțională, pe scurt?
Ce spune, concret, art. VII din ordonanță?
Textul mai produce efecte azi sau este drept mort?
Pe cine atinge asta, concret?
Nu îmi garanta legea că regimul licenței rămâne neschimbat?
Dacă nu am semnat niciun act adițional, datorez redevența mărită?
De ce nu este o aplicare retroactivă a legii?
Ce înseamnă că licența minieră este contract administrativ?
Curtea a mai judecat acest text?
De ce a durat atât?
Unde găsesc textul integral al deciziei?
Erori și neconcordanțe în textul publicat
- Paragraful 18, momentul de la care se aplică noile redevențe. Paragraful 14 reproduce art. VII între ghilimele, cuvânt cu cuvânt: redevențele „se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență a Guvernului tuturor licențelor/permiselor”. Paragraful 18 descrie însă aceleași dispoziții altfel: „prevederile legale supuse controlului de constituționalitate prevăd că noile taxe și redevențe se aplică, de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței de urgență care a instituit noile valori, tuturor permiselor, licențelor și acordurilor petroliere”. O lege de aprobare este, prin definiție, ulterioară ordonanței pe care o aprobă, deci cele două fraze indică două momente diferite pentru aceeași obligație de plată. Paragraful 25 revine la prima variantă și spune că art. VII stabilește aplicarea imediată a noilor redevențe de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență. Momentul acesta este chiar obiectul litigiului fiscal din care a venit excepția, iar un titular care citește decizia de bună-credință poate ajunge la două date de început diferite pentru sumele datorate. Formularea provine din Decizia nr. 176 din 26 mai 2020, de unde este preluat întregul pasaj, dar în textul publicat acum apare ca descriere a normei verificate în această cauză, fără ghilimele și fără trimitere.
- Paragraful 18, cine intră sub normă. Aceeași frază extinde destinatarii la acordurile petroliere, categorie care nu apare nici în art. VII, citat la paragraful 14, nici în dispozitivul deciziei. Art. VII vorbește exclusiv despre licențe și permise, iar art. VI al aceleiași ordonanțe modifică Legea minelor nr. 85/2003, nu legislația petrolieră. Un titular de acord petrolier care citește paragraful 18 poate înțelege că decizia confirmă aplicarea noilor redevențe și în cazul lui, ceea ce textul verificat nu spune. Sfera de aplicare a normei nu se poate stabili din decizie fără a compara paragraful 18 cu paragraful 14.
Analiza redacției
Soluția pe fond este greu de contestat. Redevența minieră a fost dintotdeauna un procent stabilit prin lege, nu o cifră negociată la masă, iar cine semnează o licență de concesiune pe o resursă a statului semnează un contract în care cealaltă parte are prerogative de putere publică. Curtea spune asta corect și scurt, la paragrafele 19 și 20. Problema este ce rămâne nespus. Art. 21 alin. (2) din Legea minelor promite titularului că regimul juridic existent la data licenței rămâne valabil pe toată durata ei, iar decizia nu explică ce mai rămâne din promisiunea aceasta după ce elementul cel mai scump din contract poate fi schimbat prin lege oricând. Paragraful 22 tratează argumentul în două rânduri și îl respinge pentru aceleași motive, adică pentru motivele preluate din 2020, care nu fuseseră scrise pentru critica de față.
A doua observație nu se vede citind decizia, ci punând-o lângă ordonanța pe care o verifică. Critica de neclaritate era despre un conflict de date: art. VII spune de la intrarea în vigoare a ordonanței, art. VIII spune în 90 de zile act adițional. Curtea le împacă la paragraful 25, prezentându-le ca etape succesive, și se oprește acolo. Aceeași ordonanță are însă și un art. IX, care prevede că prevederile ei se aplică începând cu 1 ianuarie 2014. Este a treia dată din același act, cu 47 de zile mai târziu decât cea din art. VII și cu 43 de zile mai devreme decât expirarea termenului de 90 de zile din art. VIII, care cădea la 13 februarie 2014. O decizie care răspunde unei critici despre momentul aplicării, fără să pomenească articolul care fixează un al treilea moment, lasă neatinsă exact întrebarea pusă.
A treia observație ține de aritmetica dosarului și este cea mai incomodă. Decizia nr. 176 din 26 mai 2020, pe care se sprijină aproape integral motivarea de acum, fusese publicată la 6 august 2020. Încheierea prin care Curtea de Apel București a trimis această excepție la Curtea Constituțională este din 1 aprilie 2021, deci cu 238 de zile mai târziu. Mai mult, la paragraful 10 se arată că instanța însăși aprecia excepția ca neîntemeiată și invoca tocmai Decizia nr. 176/2020. Instanța cunoștea răspunsul, l-a scris în încheiere și a fost obligată să trimită oricum, pentru că art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 blochează doar textele constatate deja neconstituționale, nu și pe cele declarate deja constituționale. Rezultatul: 1.713 zile până la pronunțare și încă 276 până la publicare, 1.989 de zile în total, ca să se repete o soluție care exista publicată înainte ca dosarul să pornească.
Ultima observație privește felul în care se face preluarea din precedent. Paragrafele 17 la 22 reproduc pasaje din decizia din 2020, uneori cu marcaj, ca la paragraful 20, unde se spune expres „Curtea a reținut la paragrafele nr. 45 și 46”, alteori fără niciunul, ca la paragraful 18. Preluarea fără marcaj aduce în textul de azi și inexactitățile de context ale textului de ieri: la paragraful 17 se spune despre art. VII și art. VIII că sunt criticate în speță, deși obiectul acestei excepții, potrivit paragrafului 14 și dispozitivului, este numai art. VII. În 2020 erau criticate amândouă, în cauza de acum nu. Copierea a adus și descrierea, nu doar raționamentul.
Ce ar trebui schimbat
- Rectificarea paragrafului 18, prin înlocuirea trimiterii la legea de aprobare cu formula din art. VII, și eliminarea acordurilor petroliere din enumerarea destinatarilor. Efect: un titular de licență ar citi în toată decizia aceeași dată de început pentru sumele datorate, iar titularii de acorduri petroliere nu ar mai părea vizați de o normă care nu li se adresează.
- Marcarea vizibilă a fiecărui pasaj preluat dintr-o decizie anterioară, prin ghilimele și trimitere la paragraful de origine. Efect: cititorul ar distinge ce a fost scris pentru cauza de față de ce a fost scris acum șase ani pentru alte părți, iar descrierile depășite, cum e cea de la paragraful 17 despre articolele criticate, nu ar mai migra tăcut dintr-o decizie în alta.
- Un răspuns explicit pe raportul dintre art. VII și art. IX din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013. Efect: s-ar închide, printr-o decizie obligatorie, întrebarea dacă redevențele mărite se datorează din 15 noiembrie 2013 sau din 1 ianuarie 2014, diferență de 47 de zile de producție care în dosarele mari se traduce în sume reale.
- Un termen legal pentru publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor pronunțate pe excepții. Efect: intervale de 276 de zile între pronunțare și publicare nu ar mai fi posibile, iar instanța care judecă între timp dosarul din care a venit întrebarea ar ști de când devine decizia obligatorie.
- O procedură scurtă la Curte pentru excepțiile identice cu unele deja respinse pe fond, cu termen redus și motivare prin trimitere. Efect: un dosar ca acesta, în care instanța de trimitere citase ea însăși precedentul, s-ar închide în luni, nu în peste cinci ani, iar completul ar rămâne cu timp pentru cauzele fără răspuns.
- Clarificarea, prin lege, a ce mai acoperă garanția din art. 21 alin. (2) al Legii minelor nr. 85/2003. Efect: titularii ar ști dinainte care elemente ale licenței sunt stabile și care pot fi schimbate unilateral, iar planurile de investiții pe zece sau douăzeci de ani ar porni de la o regulă scrisă, nu de la o promisiune pe care jurisprudența o golește treptat.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
M. Of. nr. 774 din 11 septembrie 2026 16 pagini PDF, 127 KB actul începe la pagina 3
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Decizia Curții Constituționale nr. 713 din 9 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale
EMITENT: Curtea Constituțională
Publicat în: M. Of. nr. 774 din 11 septembrie 2026
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 713 din 9 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Gabriela-Lenuța Dimitriu — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, excepție ridicată de Societatea CRH Ciment România — S.A. din București în Dosarul nr. 44.741/3/2018 al Curții de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.731D/2021.
2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În sensul constituționalității dispozițiilor legale contestate, invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 176 din 26 mai 2020. Raportat la criticile formulate, menționează că redevența reprezintă plata pentru un bun sau un serviciu public concesionat, iar concesiunea constituie un contract administrativ, în care drepturile părților sunt inegale de la bun început, întrucât statul ca autoritate în urmărirea interesului public poate modifica unilateral anumite clauze, inclusiv cele referitoare la redevențe intrând în această categorie.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
4. Prin Decizia civilă nr. 815 din 1 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 44.741/3/2018, Curtea de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale. Excepția a fost ridicată de Societatea CRH Ciment România — S.A. din București, într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului împotriva unei sentințe civile prin care a fost admisă contestația împotriva deciziei de soluționare a contestației, a deciziei de impunere și a deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, ce reglementează obligația de plată a redevențelor miniere licențelor și permiselor aflate în curs de valabilitate la data intrării în vigoare a acestui act normativ sunt contrare dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, fiind astfel încălcate principiul securității juridice și principiul legalității.
6. Pe de o parte, autoarea excepției susține că dispozițiile criticate prevăd aplicarea imediată a noilor redevențe pentru toate licențele și permisele, inclusiv cele deja aflate în derulare la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2013, această reglementare derogând, în mod implicit și contrar Constituției, de la art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, normă care prevede că regimul juridic aplicabil licenței rămâne neschimbat pe întreaga durată a acesteia, cu excepția apariției unor reglementări mai favorabile titularului. În opinia sa, prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 constituie o garanție legală a stabilității regimului juridic al licențelor, instituind totodată în sarcina legiuitorului obligația de a nu aduce modificări licenței după momentul acordării acesteia.
Legiuitorul nu poate deroga de la normele privind tehnica legislativă ori de la dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, întrucât acestea impun obligații exprese în sarcina sa. Or, prin aplicarea automată a noilor redevențe, fără încheierea actului adițional, fără acordul titularului și fără a fi vorba despre o măsură favorabilă acestuia, se consideră că prevederile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 încalcă principiul legalității și securității raporturilor juridice, consacrat de art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
7. Pe de altă parte, autoarea excepției invocă faptul că redevența minieră are caracterul unei obligații contractuale de drept civil, astfel că plata acesteia decurge din convenția părților și nu poate fi impusă sau modificată unilateral prin intervenție legislativă.
8. Mai mult, dispozițiile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, care prevăd aplicarea directă a noilor redevențe, inclusiv pentru licențele aflate deja în derulare, de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, sunt în contradicție cu prevederile art. VIII din același act normativ. Art. VIII condiționează modificarea licențelor existente de încheierea unor acte adiționale. Prin urmare, se constată o contradicție legislativă internă, întrucât cele două articole prevăd soluții diferite privind data și modalitatea de modificare a redevențelor din licențele miniere aflate în vigoare la adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2013.
9. În consecință, această situație generează o lipsă de claritate și coerență normativă, care contravine cerințelor fundamentale ale principiului legalității, derivat din art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și ale exigențelor statului de drept consacrate de art. 1 alin. (3) din Constituție, care impun ca normele juridice să fie clare, precise și previzibile.
10. Curtea de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 176 din 26 mai 2020.
11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorulraportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, care au următorul cuprins: „Redevențele instituite de prezenta ordonanță de urgență a Guvernului se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență a Guvernului tuturor licențelor/permiselor.”
15. Autoarea excepției consideră că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept în componenta sa referitoare la securitatea juridică și ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității și calitatea legii.
16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare, Curtea stabilind constituționalitatea acestora, în acest sens fiind Decizia nr. 176 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 6 august 2020, paragrafele 38-40, 45 și 46.
17. La paragrafele nr. 38 și 40 ale deciziei precitate, Curtea a reținut că, prin art. VI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, legiuitorul a operat o serie de modificări și completări la Legea minelor nr. 85/2003, și anume a modificat art. 45 alin. (1) referitor la stabilirea redevenței miniere cuvenite bugetului de stat, la încheierea licenței ori la eliberarea permisului de exploatare. De asemenea, prin art. VII și art. VIII din cuprinsul aceleiași ordonanțe de urgență, criticate în speță, legiuitorul a prevăzut că redevențele instituite de această ordonanță de urgență se aplică de la data intrării în vigoare a acestui act normativ tuturor licențelor/permiselor. Legiuitorul a prevăzut, totodată, că în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2013, titularii licențelor/permiselor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor, astfel cum sunt reglementate prin acest act normativ, iar aceste acte adiționale fac parte integrantă din licență/permis și intră în vigoare prin semnarea lor de către conducătorul autorității competente.
18. Așa fiind, legiuitorul a modificat valorile redevențelor pe care titularii de licențe sau de permise pentru activități miniere trebuie să le plătească autorității competente, în speță Agenția Națională pentru Resurse Minerale, iar prevederile legale supuse controlului de constituționalitate prevăd că noile taxe și redevențe se aplică, de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței de urgență care a instituit noile valori, tuturor permiselor, licențelor și acordurilor petroliere, după caz, iar titularii licențelor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor, astfel cum sunt reglementate prin actul normativ modificator.
19. Din textele legale mai sus menționate, Curtea a remarcat caracterul imperativ al reglementării, având în vedere faptul că acestea stabilesc obligații atât în sarcina autorității competente concedente — Agenția Națională pentru Resurse Minerale —, cât și în sarcina titularului licenței, concesionar din domeniul activităților miniere, modificările aduse cuantumului redevenței miniere fiind edictate de legiuitor, în sensul de a fi aplicate de părțile contractului de concesiune minieră. Fiind o normă imperativă, aceasta dă naștere unor obligații în sarcina părților din contract, iar neimplementarea sa constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părți. Curtea a constatat, astfel, că stabilirea redevenței miniere nu a fost lăsată niciodată la dispoziția părților, în sensul de negociere, agreare sau stabilire de comun acord a acesteia, nici prin vechea Lege a minelor nr. 61/1998, abrogată, și nici prin Legea minelor nr. 85/2003, în vigoare, ci a fost stabilită întotdeauna de legiuitor în cotă procentuală din valoarea producției miniere, pentru fiecare resursă minerală aparținând proprietății publice a statului.
20. Curtea a reținut la paragrafele nr. 45 și 46 din decizia susmenționată că este vorba despre un contract administrativ, a cărui caracteristică principală o constituie inegalitatea de poziție în care se găsesc părțile acestui contract, și anume faptul că autoritatea, în calitate de purtătoare a prerogativelor de putere publică, poate stabili și modifica unilateral unele clauze contractuale, spre deosebire de contractele private, care nu pot fi modificate decât prin acordul părților. Un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul că reprezintă un act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii contenciosului administrativ, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative.
21. Așadar, dreptul concesionarului, pe lângă faptul că are o natură administrativă (deci este precar, putând fi desființat, respectiv modificat ori de câte ori interesul public o cere), are următoarele caracteristici: prerogativa de exploatare, în interes public, dar și în beneficiul său propriu, a unui bun proprietate publică; nu este o simplă facultate, fiind obligatoriu de exercitat, sub sancțiunea pierderii sale [art. 871 alin. (1) din Codul civil], altfel spus, exploatarea nu este doar un drept, ci și o obligație; se constituie întotdeauna cu titlu oneros, căci redevența pe care concesionarul o plătește concedentului este de esența acestui contract administrativ.
22. Pentru aceleași motive, critica, potrivit căreia art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 derogă de la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, iar, prin această derogare, se încalcă principiul legalității și al securității raporturilor juridice ca urmare a aplicării imediate a noilor redevențe licențelor aflate în derulare, fără acordul titularului și fără încheierea actelor adiționale, este neîntemeiată, iar susținerea autoarei referitoare la modificarea clauzelor licențelor de exploatare prin negociere nu poate fi reținută, având în vedere că una dintre caracteristicile esențiale ale contractului administrativ este tocmai posibilitatea modificării unilaterale în interes public.
23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziei anterior menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
24. În ceea ce privește critica referitoare la presupusa neclaritate a dispozițiilor art. VII, neclaritate dedusă de către autoare din așa-zisa contradicție cu art. VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, prin aceea că art. VII prevede aplicarea imediată a noilor redevențe, inclusiv licențelor aflate în derulare, iar art. VIII condiționează modificarea acestora de încheierea unor acte adiționale, ceea ce ar crea o neconcordanță legislativă ireconciliabilă, întrucât cele două texte stabilesc soluții legale diferite, Curtea reține că aceasta nu poate fi primită.
25. Sub acest aspect, Curtea constată că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. VII și VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013, textele nu se exclud, ci se completează reciproc, reglementând etape succesive ale aceluiași proces normativ. Astfel, art. VII stabilește aplicarea imediată a noilor redevențe de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, iar art. VIII prevede obligația ca, în termen de 90 de zile, titularii licențelor și autoritatea competentă să încheie actele adiționale corespunzătoare. Prin urmare, dispozițiile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 sunt suficient de clare și nu creează o antinomie intralegislativă, ci stabilesc etapele succesive ale aceleiași proceduri. Curtea mai constată că acestea au caracter imperativ și aplicabilitate exclusiv pentru viitor, fapt care nu afectează drepturile câștigate, ci mai degrabă consacră o măsură stabilită unilateral de stat în exercitarea prerogativelor sale de administrare a resurselor naturale, în considerarea interesului public, astfel că nu poate fi reținută vreo încălcare a dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind principiul legalității și securității juridice.
26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea CRH Ciment România — S.A. în Dosarul nr. 44.741/3/2018 al Curții de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 9 decembrie 2025. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Gabriela-Lenuța Dimitriu
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.