Pe scurt

  • Datele obținute prin interceptare într-un dosar penal pot fi folosite ca probă în alt dosar, iar regula rămâne neschimbată. Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția ridicată împotriva art. 142 alin. (5) și a art. 475 din Codul de procedură penală. Decizia nr. 194 din 5 martie 2026 a fost publicată la 21 septembrie 2026 și este general obligatorie de la această dată.
  • Cine are în dosar interceptări aduse din altă cauză le poate contesta, dar într-un singur loc: în camera preliminară a propriului dosar. Curtea confirmă că judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea autorizării și a efectuării actelor de urmărire penală și atunci când probele vin din alt dosar, la cererea inculpatului sau din oficiu, iar proba nelegală se exclude. Transferul este permis numai dacă noua cauză privește una dintre infracțiunile enumerate la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală.
  • În camera preliminară nu se poate cere sesizarea Înaltei Curți pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Titularii unei astfel de cereri sunt numai completele Înaltei Curți, ale curților de apel și ale tribunalelor învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, iar sesizarea se face doar în cursul judecății. Judecătoriile nu pot sesiza deloc.
Act: Decizia nr. 194 din 5 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 21 septembrie 2026
Intră în vigoare: decizia este general obligatorie de la data publicării, 21 septembrie 2026

Un inculpat din dosarul nr. 619/86/2021/a1.3 al Tribunalului Suceava, Secția penală, aflat în etapa camerei preliminare, a contestat două texte din Codul de procedură penală: cel care îngăduie ca rezultatul unei interceptări autorizate într-un dosar să fie folosit în altul și cel care descrie procedura prin care Înalta Curte de Casație și Justiție este întrebată cum se interpretează o normă. Curtea Constituțională a respins ambele critici, cu unanimitate de voturi, și a constatat că textele sunt constituționale. Decizia se adaugă unei serii în care instanța constituțională a lăsat neatinse regulile care organizează faza dintre rechizitoriu și proces, printre care și cea prin care s-a stabilit că ancheta rămâne la DIICOT când fapta are legătură cu un dosar de criminalitate organizată.

Primul text criticat, art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, are o singură frază: „Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2)”. Pe scurt, o convorbire ascultată într-un dosar de corupție poate ajunge probă într-un dosar de trafic de droguri, dacă din ea rezultă indicii despre a doua faptă. Trimiterea la art. 139 alin. (2) nu este decorativă: acolo se află lista infracțiunilor pentru care supravegherea tehnică poate fi dispusă în general, de la infracțiuni contra securității naționale, trafic de droguri, trafic de arme și de persoane, terorism, spălare de bani, corupție și evaziune fiscală până la categoria deschisă a altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Autorul excepției a susținut că textul nu descrie niciun mecanism prin care rezultatele să fie preluate dintr-un dosar în altul și supuse controlului de legalitate, că apărarea nu are acces la dosarul-sursă și deci nu poate discuta concludența probei, și că doi judecători de cameră preliminară pot da soluții diferite asupra acelorași interceptări. A invocat art. 1 alin. (3), art. 16, art. 26 alin. (1), art. 124 alin. (3), art. 129 și art. 148 din Constituție, art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenție, adică dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

Al doilea text, art. 475 din Codul de procedură penală, descrie cine și când poate cere Înaltei Curți o dezlegare de principiu asupra unei chestiuni de drept. Critica avea două ramuri: că încheierea prin care se hotărăște asupra sesizării nu poate fi atacată și că sesizarea nu poate fi făcută în camera preliminară, acolo unde se afla chiar dosarul autorului.

Efectele pe care le produce

Primul efect este de blocare a unei căi. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii de la data publicării, iar aceasta a fost publicată la 21 septembrie 2026. De la această dată, niciun judecător nu mai poate lăsa neaplicat art. 142 alin. (5) sau art. 475 pe motiv că ar fi neconstituționale în raport cu criticile deja examinate. Cine are pe rol un dosar în care s-a invocat exact acest argument trebuie să se aștepte la o soluție identică.

Al doilea efect este că apărarea rămâne cu un singur instrument, dar acela funcționează. Curtea reia constatarea din jurisprudența ei: folosirea datelor în temeiul art. 142 alin. (5) „nu îl împiedică pe judecătorul de cameră preliminară din cauza în care acestea sunt transferate să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri și excepții de către inculpat, cât și din oficiu”, iar constatarea nelegalității mijlocului de probă duce la excluderea probei din proces. Traducerea practică: cererile și excepțiile se formulează în scris, în propriul dosar, în termenul camerei preliminare, și vizează inclusiv actul prin care a fost autorizată măsura în dosarul de origine.

Al treilea efect privește limita transferului. Curtea repetă că datele pot fi folosite în alte cauze „doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2)”, iar această limitare este chiar garanția care, în lectura Curții, face textul compatibil cu art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Pentru un dosar în care fapta nouă nu se regăsește în acea listă și nici nu atinge pragul de 5 ani de închisoare, argumentul apărării nu mai este că textul e neconstituțional, ci că actul concret îl încalcă. Prima cale s-a închis la 21 septembrie 2026, a doua rămâne deschisă.

Al patrulea efect ține de cine poate întreba Înalta Curte. Curtea Constituțională confirmă că mențiunea „în cursul judecății” din art. 475 scoate din sfera titularilor atât judecătorul de drepturi și libertăți, cât și judecătorul de cameră preliminară, și că judecătoriile nu pot sesiza deloc, după cum nu pot nici tribunalele, curțile de apel și Înalta Curte atunci când judecă în primă instanță. Rămân completele care soluționează cauza în ultimă instanță. În plus, titular este completul, nu partea: inculpatul poate doar să ceară instanței să sesizeze, nu se poate adresa el însuși Înaltei Curți.

Al cincilea efect este cel mai ușor de trecut cu vederea. Critica privind lipsa unei căi de atac împotriva încheierii asupra sesizării nu a fost respinsă pe fond, ci lăsată nejudecată. Curtea a observat că soluția legislativă contestată nu se află în art. 475, ci în art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, text care nu fusese criticat, și că o pronunțare asupra lui ar echivala cu o sesizare din oficiu, oprită de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Cum art. 476 alin. (1) nu a fost declarat neconstituțional, interdicția din art. 29 alin. (3) al aceleiași legi nu îl atinge, deci poate fi atacat într-un dosar viitor, cu condiția ca excepția să îl vizeze expres.

Ce s-a schimbat față de situația anterioară

În litera legii nu s-a schimbat nimic. Ambele texte rămân exact așa cum erau, iar decizia nu adaugă și nu scoate niciun cuvânt. S-a schimbat însă ceea ce se poate invoca: până la 21 septembrie 2026, un avocat putea construi o apărare pe ideea că art. 142 alin. (5) este neconstituțional pentru că nu descrie procedura de transfer al interceptărilor. De la această dată, aceeași apărare pornește de la o decizie general obligatorie care spune contrariul.

Decizia nu deschide un drum nou, ci îl confirmă pe cel bătut. Pe art. 142 alin. (5), Curtea își enumeră propriile hotărâri anterioare, Decizia nr. 256 din 5 mai 2022, Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019 și Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, la care se adaugă Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, invocată pentru raportarea la art. 8 din convenție. Pe art. 475, lista are șase poziții: deciziile nr. 498 din 30 iunie 2016, nr. 440 din 22 iunie 2017, nr. 636 din 17 octombrie 2017, nr. 854 din 26 noiembrie 2020, nr. 590 din 30 septembrie 2021 și nr. 595 din 30 septembrie 2021. Sunt, cu totul, zece pronunțări pe cele două texte, prima din 30 iunie 2016, deci într-un interval de nouă ani și opt luni până la 5 martie 2026. Motivarea o spune direct: „până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudențe”.

O nuanță merită separată, fiindcă se pierde ușor la lectură. Afirmația că încheierea judecătorului de cameră preliminară din dosarul de origine nu are autoritate de lucru judecat în dosarul în care probele au fost transferate apare în punctul de vedere al Guvernului, reprodus la paragraful 12 al deciziei, nu în considerentele Curții. Ea explică bine de ce două soluții diferite nu înseamnă automat o problemă de constituționalitate, dar nu are forța obligatorie a unui considerent al Curții și nu poate fi citată ca atare.

Avantaje și dezavantaje

Ce aduce bun

  • Fixează fără echivoc unde se contestă o interceptare adusă din alt dosar: în camera preliminară a dosarului în care a fost transferată. Cine știe asta nu pierde termenul căutând o cale de atac care nu există.
  • Confirmă că judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și din oficiu, nu doar la cererea inculpatului, deci controlul nu depinde exclusiv de calitatea apărării.
  • Reamintește limita de fond a transferului: numai pentru infracțiunile de la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, adică lista enumerată acolo plus cele pedepsite cu închisoare de 5 ani sau mai mare. Un transfer în afara acestei liste rămâne atacabil, chiar dacă textul e constituțional.
  • Leagă explicit sancțiunea de rezultat: nelegalitatea mijlocului de probă atrage nelegalitatea probei și excluderea ei din procesul penal. Nu e o garanție teoretică, e un efect procesual verificabil în dosar.
  • Clarifică cine poate cere dezlegarea unei chestiuni de drept, în condițiile în care textul art. 475 este scris într-o singură frază lungă. Enumerarea din decizie scutește partea de o cerere inadmisibilă.

Ce rămâne o problemă

  • Textul legii continuă să nu descrie procedura transferului. Cum anume se preiau datele dintr-un dosar în altul, prin ce act, cu ce mențiuni și dacă apărarea este înștiințată, nu scrie nicăieri în art. 142 alin. (5). Decizia constată că garanția vine din faza camerei preliminare, nu că textul ar fi complet.
  • Accesul apărării la dosarul-sursă rămâne nerezolvat. Critica potrivit căreia nu se poate discuta concludența și utilitatea unei probe culese în altă cauză nu primește un răspuns propriu în considerentele Curții.
  • Critica cea mai concretă, lipsa unei căi de atac împotriva încheierii asupra sesizării Înaltei Curți, nu a fost judecată. Curtea a identificat singură textul care o conține, art. 476 alin. (1), și tot ea a explicat de ce nu se poate pronunța asupra lui. Problema rămâne unde era, iar rezolvarea ei cere încă un dosar și încă o excepție.
  • De la încheierea de sesizare, pronunțată la 3 iunie 2021, până la publicarea deciziei, la 21 septembrie 2026, au trecut 1.936 de zile, adică peste cinci ani și trei luni. Dintre ele, 200 de zile au trecut numai între pronunțare, la 5 martie 2026, și publicare.
  • Judecătorul de cameră preliminară rămâne în afara mecanismului de unificare a practicii. Tocmai el decide asupra legalității probelor, adică exact asupra genului de chestiune care generează soluții diferite de la un tribunal la altul, dar nu poate cere Înaltei Curți o dezlegare de principiu.

Sfaturi utile

  1. Dacă în rechizitoriul din dosarul dumneavoastră apar procese-verbale de redare a unor convorbiri interceptate, verificați în ce dosar a fost autorizată măsura. Dacă numărul nu este al dosarului în care sunteți inculpat, sunteți într-o situație de transfer în temeiul art. 142 alin. (5) și se aplică exact ce spune această decizie.
  2. Formulați cererile și excepțiile în scris, în termenul fixat de judecătorul de cameră preliminară, și cereți expres verificarea legalității autorizării măsurii în dosarul de origine, nu doar a felului în care a fost pusă în executare. Curtea confirmă că judecătorul poate verifica ambele.
  3. Comparați fapta pentru care sunteți cercetat cu lista din art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Dacă infracțiunea nu se regăsește acolo și nici nu este pedepsită cu închisoare de 5 ani sau mai mare, condiția de la art. 142 alin. (5) nu este îndeplinită, iar acesta este un argument de legalitate a probei, nu de neconstituționalitate a textului.
  4. Nu mai construiți apărarea pe neconstituționalitatea art. 142 alin. (5) sau a art. 475 în raport cu criticile din această decizie. Legea nu interzice ridicarea unei noi excepții, fiindcă art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 oprește doar excepțiile pe texte deja declarate neconstituționale, dar rezultatul previzibil este o nouă respingere, cu trimitere la Decizia nr. 194/2026.
  5. Dacă vreți o dezlegare de principiu de la Înalta Curte, momentul nu este camera preliminară, ci judecata în ultimă instanță, și nu o cereți dumneavoastră, ci completul, la solicitarea dumneavoastră. Verificați întâi dacă Înalta Curte nu s-a pronunțat deja printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, fiindcă atunci cererea este inadmisibilă.
  6. Dacă vreți să atacați lipsa căii de atac împotriva încheierii asupra sesizării, formulați excepția pe art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu pe art. 475. Această decizie arată limpede că cele două texte nu se confundă și că numai o excepție îndreptată expres împotriva art. 476 alin. (1) poate fi examinată.

Întrebări frecvente

O interceptare făcută în dosarul altcuiva poate fi folosită împotriva mea?
Da, dacă din conținutul ei rezultă date concludente și utile despre pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea Constituțională a confirmat la 21 septembrie 2026 că regula este constituțională. Condiția nu este formală: dacă infracțiunea nouă nu se află în acea listă și nu este pedepsită cu închisoare de 5 ani sau mai mare, transferul nu îndeplinește cerința legii.
Unde pot contesta o astfel de probă?
În camera preliminară a dosarului în care proba a fost adusă, prin cereri și excepții formulate în scris. Judecătorul verifică legalitatea autorizării măsurii și a actelor de urmărire penală, inclusiv din oficiu. Dacă mijlocul de probă este nelegal, proba se exclude din proces.
Faptul că în dosarul de origine un judecător a spus deja că interceptarea e legală îmi închide discuția?
Nu, iar decizia explică de ce: judecătorul din al doilea dosar evaluează necesitatea, proporționalitatea și caracterul subsidiar al măsurii raportat la altă faptă decât cea care a justificat autorizarea inițială. Atenție însă la sursă, dacă vreți să citați argumentul: el apare în punctul de vedere al Guvernului, reprodus în decizie, nu în considerentele Curții.
Pot cere în camera preliminară ca Înalta Curte să lămurească o chestiune de drept?
Nu. Art. 475 din Codul de procedură penală permite sesizarea numai în cursul judecății, iar Curtea Constituțională confirmă că judecătorul de cameră preliminară și judecătorul de drepturi și libertăți sunt în afara sferei titularilor. Nici judecătoriile nu pot sesiza, indiferent de etapă, și nici instanțele care judecă în primă instanță.
De ce nu s-a pronunțat Curtea asupra lipsei căii de atac?
Pentru că acea regulă nu se află în art. 475, ci în art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, text pe care autorul excepției nu îl criticase. O analiză a lui ar fi însemnat o sesizare din oficiu a Curții, pe care art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu o permite. Critica rămâne, deci, nejudecată.
Mai pot ridica aceeași excepție în dosarul meu?
Din punct de vedere formal, da. Art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 interzice excepțiile pe texte deja constatate neconstituționale, ceea ce nu este cazul aici. Practic însă, Curtea a scris explicit că nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenței, deci o nouă excepție pe aceleași motive va fi respinsă.
Au existat opinii separate sau concurente?
Nu. Decizia a fost luată cu unanimitate de voturi de un complet de șapte judecători și nu conține nicio opinie separată sau concurentă. Pe cele două texte nu există, deci, o linie de fractură în interiorul Curții.
De când se aplică decizia?
De la 21 septembrie 2026, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii de la data publicării și au putere numai pentru viitor.

Analiza redacției

Decizia este corectă în raport cu ce i s-a cerut Curții și, tocmai de aceea, arată bine unde se oprește controlul de constituționalitate. Autorul excepției a reclamat un lucru foarte concret, lipsa unei proceduri scrise prin care interceptările trec dintr-un dosar în altul, iar Curtea îi răspunde că garanția există, dar în altă parte a codului: în camera preliminară, unde judecătorul verifică legalitatea, inclusiv din oficiu, și exclude proba nelegală. Răspunsul e valid. Ce nu spune decizia, fiindcă nu i se cere, este că o garanție procesuală exercitată după ce proba a intrat deja în dosar nu are aceeași valoare cu o regulă care ar descrie transferul în momentul în care se produce.

A doua observație cere numărate zilele, fiindcă din citirea actului nu iese. Încheierea de sesizare este din 3 iunie 2021, decizia a fost pronunțată la 5 martie 2026 și publicată la 21 septembrie 2026. Sunt 1.736 de zile de la sesizare la pronunțare și încă 200 de la pronunțare la publicare, în total 1.936 de zile, adică peste cinci ani și trei luni pentru o cauză soluționată prin trimitere la jurisprudență existentă, cu unanimitate de voturi și fără opinii separate. Aici se vede și o asimetrie: decizia îi cere inculpatului să își formuleze cererile și excepțiile într-un termen fixat de judecător, de regulă de câteva zile, în timp ce răspunsul instanței constituționale la o întrebare din 2021 a venit în 2026. Un detaliu întărește impresia: dosarul poartă numărul 214D/2022, deși încheierea de sesizare este din iunie 2021, deci între trimiterea instanței și înregistrarea la Curte a mai trecut o bucată de timp care nu se vede în act.

A treia observație iese din combinarea a două paragrafe. Pe art. 475, Curtea își sprijină motivarea în principal pe Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, pronunțată la 119 zile după încheierea de sesizare din acest dosar. Cu alte cuvinte, reperul care face astăzi critica neîntemeiată nu exista în ziua în care ea a fost formulată. Nu e o eroare a Curții, care judecă în raport cu jurisprudența de la data deciziei, dar explică de ce o excepție poate părea rezonabilă când se ridică și inutilă când se soluționează, iar efortul procesual dintre cele două momente este suportat integral de parte.

Cea mai serioasă rămânere în urmă este însă alta. Curtea identifică singură, la paragraful 28, textul care conține problema reclamată, art. 476 alin. (1), și tot ea explică, la paragraful 29, de ce nu îl poate examina. Rezultatul este că o critică reală, lipsa oricărei căi de atac împotriva unei încheieri, se întoarce în sistem neatinsă, iar rezolvarea ei depinde de șansa ca alt inculpat, în alt dosar, să nimerească exact articolul potrivit. Pentru cititorul care are un proces pe rol, asta înseamnă că o eroare de încadrare a excepției costă ani, nu zile.

Ce ar trebui schimbat

  • Art. 142 alin. (5) să descrie actul prin care se face transferul. O mențiune despre dosarul de origine, despre numărul mandatului de supraveghere și despre încheierea prin care a fost autorizat ar permite apărării să verifice legalitatea din propriul dosar, fără să depindă de ce a ales procurorul să atașeze.
  • Apărarea să aibă acces, în camera preliminară, la suportul integral al convorbirii transferate, nu doar la procesul-verbal de redare. Curtea trimite controlul în camera preliminară, dar controlul are nevoie de materialul pe care îl verifică; altfel judecătorul compară o transcriere cu ea însăși.
  • Art. 476 alin. (1) să prevadă cel puțin o motivare obligatorie a încheierii prin care se respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți. Dacă nu se acceptă o cale de atac, o motivare verificabilă ar permite instanței de apel să cenzureze refuzul odată cu fondul, în loc ca decizia să rămână complet în afara oricărui control.
  • Judecătorul de cameră preliminară să poată sesiza Înalta Curte pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Legalitatea probelor este exact materia în care practica se rupe de la un tribunal la altul, iar mecanismul de unificare ocolește tocmai etapa în care problema apare. Efectul practic ar fi mai puține soluții contradictorii asupra acelorași interceptări.
  • Legea nr. 47/1992 să fixeze un termen pentru publicarea deciziei după pronunțare. Cele 200 de zile dintre 5 martie 2026 și 21 septembrie 2026 sunt zile în care decizia exista, dar nu producea efecte, iar instanțele continuau să judece cauze identice fără să o poată invoca. Un termen de 30 sau 60 de zile ar închide acest interval.

Textul original al actului normativ

Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 21 septembrie 2026, paginile 2-5 16 pagini PDF, 123 KB actul începe la pagina 2

Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul

Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.

Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului

Decizia nr. 194 din 5 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 21 septembrie 2026

D E C I Z I I A L E C U R Ț I I C O N S T I T U Ț I O N A L E CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 194 din 5 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Gheorghe Stan — judecător Daniela Ramona Marițiu — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Radu Ionuț Obreja în Dosarul nr. 619/86/2021/a1.3 al Tribunalului Suceava — Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 214D/2022.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că dispozițiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală nu îl împiedică pe judecătorul de cameră preliminară să verifice legalitatea actelor transferate în cauză, a dispunerii și autorizării măsurilor și a efectuării cercetării penale de către organele de urmărire penală.

Nelegalitatea mijlocului de probă determină și nelegalitatea probei, judecătorul de cameră preliminară având posibilitatea să le înlăture. Referitor la dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, arată că sesizarea instanței supreme potrivit acestui articol reprezintă un mecanism de unificare a practicii judiciare ce intervine înainte de soluționarea definitivă a cauzei prin care se stabilește modul de interpretare a unui text de lege.

Lipsa unei căi de atac este stabilită de legiuitor în temeiul prevederilor art. 129 și 126 din Constituție. În ceea ce privește invocarea art. 148 din Legea fundamentală, susține că acesta nu este incident în cadrul controlului de constituționalitate din prezenta cauză. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 3 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 619/86/2021/a1.3, Tribunalul Suceava — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Radu Ionuț Obreja într-o cauză penală aflată în etapa camerei preliminare, în care autorul excepției a formulat cereri și excepții referitoare la „nelegala folosire în dosar a rezultatelor măsurilor de supraveghere tehnică” încuviințate în alt dosar penal și la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra unei chestiuni de drept.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, autorul acesteia arată că acest text de lege nu prevede o procedură clară, previzibilă, coerentă privind mecanismul/ modalitatea prin care se preiau rezultatele măsurilor de supraveghere dispuse în alte cauze penale pentru a putea fi supuse controlului de legalitate. Folosirea rezultatelor măsurilor de supraveghere tehnică efectuate în altă cauză aduce atingere drepturilor cuprinse în art. 26 alin. (1) din Constituție prin aceea că se permite stocarea unor informații care nu pot fi verificate de judecător decât în cazul sesizării instanței cu rechizitoriul ce privește exclusiv cauza în care măsura de supraveghere a fost dispusă. Așa fiind, dispozițiile criticate nu oferă suficiente garanții referitoare la verificarea competenței materiale sau după calitatea persoanei, a procedurii de emitere a autorizației etc., astfel că principiul legalității și cel al respectării drepturilor și libertăților cetățenilor prevăzute de art. 1 alin. (3) din Constituție sunt încălcate.

Dispozițiile legale criticate produc o vătămare în interesele inculpatului întrucât apărarea nu are acces și nu poate critica modul de apreciere a concludenței și utilității probei dintr-o altă cauză.

6. În continuare apreciază că se încalcă principiul independenței judecătorului în situația în care aceleași probe administrate în cursul urmăririi penale, preluate, conform art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, din/în alte cauze penale, primesc soluții diferite din partea judecătorilor de cameră preliminară învestiți cu soluționarea dosarelor. Face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârea din 7 noiembrie 2017, pronunțată în Cauza Zubkov și alții împotriva Rusiei, și Hotărârea din 7 iunie 2016, pronunțată în Cauza Karabeyoğlu împotriva Turciei.

7. În ceea ce privește dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt neconstituționale, încălcând dublul grad de jurisdicție, deoarece încheierea prin care se statuează asupra sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este supusă niciunei căi de atac. De asemenea, susține că art. 475 din Codul de procedură penală este neconstituțional deoarece sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a pronunța o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată nu poate fi realizată în etapa camerei preliminare.

8. Tribunalul Suceava — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că dispozițiile criticate sunt foarte clare, iar procedura camerei preliminare oferă suficiente garanții pentru verificarea legalității administrării probelor în situația transferului acestora. Chiar dacă datele rezultate din măsurile de supraveghere autorizate într-o cauză sunt folosite într-o altă cauză, judecătorul de cameră preliminară analizează legalitatea actelor de urmărire penală și a administrării probelor raportat la cauza cu care este învestit.

În cazul în care se apreciază că probele au fost administrate cu încălcarea dispozițiilor legale, judecătorul din cauza în care au fost transferate datele exclude probele rezultate, fără a aduce atingere în vreun fel modului de soluționare a camerei preliminare din dosarul din care acestea provin.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, invocă jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 sau Decizia nr. 372 din 28 mai 2019. În esență, susține că prevederile criticate nu scutesc organul de urmărire penală de obligația de a justifica necesitatea ingerinței și proporționalitatea acesteia cu scopul urmărit, ci creează numai posibilitatea valorificării, ca mijloace de probă într-o cauză penală, a proceselor-verbale de consemnare a activității de supraveghere tehnică autorizate de judecător într-o altă cauză penală, dacă și numai dacă procedeul probator a fost încuviințat, potrivit legii, în cea dintâi.

11. Legalitatea folosirii probelor administrate în condițiile textului de lege criticat se verifică de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală. Eventuala neîndeplinire a condițiilor prevăzute de art. 139 din acest act normativ se sancționează, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative și atrage, totodată, excluderea probelor respective, potrivit art. 102 alin. (2) din același cod.

12. Faptul că în cauza în care s-a dispus măsura de supraveghere tehnică judecătorul de cameră preliminară a constatat (prin încheiere) legalitatea acesteia nu îl obligă în niciun fel pe judecătorul de cameră preliminară din cauza în care probele au fost transferate, deoarece acesta verifică îndeplinirea cerințelor sus-menționate (necesitatea măsurii, proporționalitatea și caracterul subsidiar) prin raportare la o altă faptă decât cea care a justificat încuviințarea măsurii; prin urmare, încheierea celui dintâi judecător de cameră preliminară nu are autoritate de lucru judecat în cauza în care probele sunt transferate. Așadar, câtă vreme legea oferă inculpatului mijloace adecvate și eficiente de a contesta în instanță probele administrate în condițiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală și de a obține înlăturarea acestora atunci când nu sunt îndeplinite condițiile pentru legala lor administrare, nu poate fi reținută o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

13. În ceea ce privește dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, se arată că această procedură supune judecății Înaltei Curți de Casație și Justiție o chestiune de drept cu caracter de noutate, pentru a primi o dezlegare obligatorie pentru toate instanțele. Așa fiind, întrucât obiectul judecății nu îl reprezintă fondul cauzei, o acuzație în materie penală, principiul dublului grad de jurisdicție nu este incident în această procedură. De asemenea, faptul că cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție se poate formula numai în fața instanței de apel învestite cu soluționarea fondului nu constituie o îngrădire a accesului la justiție, ci se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: — Art. 142 alin. (5): „Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).”; — Art. 475: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

17. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) potrivit căruia România este stat de drept, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 26 alin. (1) referitor la viața intimă, familială și privată, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, art. 129 referitor la folosirea căilor de atac și art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană. Totodată, în temeiul art. 20 din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 referitor la dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la convenție.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestora, de exemplu, prin Decizia nr. 256 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 24 august 2022, Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 28 mai 2021, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 octombrie 2019, sau Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 16 februarie 2018.

19. Curtea a reținut că dispozițiile procesual penale criticate fac parte din capitolul IV, cu denumirea marginală „Metode speciale de supraveghere sau cercetare”, din titlul IV „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii” al părții generale din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea a reținut că primele două alineate ale art. 142 din Codul de procedură penală reglementează cu privire la punerea în executare a supravegherii tehnice, precum și la folosirea nemijlocită a sistemelor tehnice și a unor proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate, în realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Potrivit art. 138 alin. (13) din Codul de procedură penală, prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Din interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor anterior menționate rezultă că dispoziția de lege criticată are în vedere datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, privite ca procedee probatorii permise și reglementate de Codul de procedură penală.

20. În continuare, Curtea a reținut că datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică se pot folosi și în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Reglementarea prin textul legal menționat a infracțiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă una dintre garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare, precizarea în cuprinsul textului criticat a naturii cauzei în care pot fi folosite datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, precum și limitarea folosirii acestora la acele cauze care privesc infracțiunile prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală reprezintă o transpunere la nivel legislativ a garanției anterior menționate (a se vedea și Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 5 decembrie 2017, paragraful 19, precum și Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, precitată, paragraful 40).

21. Mai mult, Curtea a observat că rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului constituie, potrivit art. 329 alin. (1) și art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, actul de sesizare a instanței de judecată. Potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

22. Astfel, așa cum instanța constituțională a evidențiat în aceeași jurisprudență, măsurile dispuse de procuror, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală fac obiectul examinării judecătorului în procedura de cameră preliminară. Potrivit jurisprudenței precitate, folosirea, în temeiul art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu îl împiedică pe judecătorul de cameră preliminară din cauza în care acestea sunt transferate să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri și excepții de către inculpat, cât și din oficiu. Or, constatarea nelegalității mijlocului de probă și/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecința excluderii acesteia din procesul penal.

23. În continuare, în ceea ce privește criteriile în funcție de care se evaluează legalitatea măsurii de supraveghere și remediile pe care legea trebuie să le pună la dispoziția persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsurile de supraveghere tehnică, instanța de control constituțional a constatat că, în analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig împotriva Franței, paragraful 34, Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunțată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, paragraful 30, Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunțată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 231).

24. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

25. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate în mai multe cauze, soluționate prin Decizia nr. 498 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 27 octombrie 2016, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017, Decizia nr. 636 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 17 ianuarie 2018, Decizia nr. 854 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 26 februarie 2021, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1109 din 22 noiembrie 2021, și Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1217 din 22 decembrie 2021.

26. Astfel, prin Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, precitată, paragrafele 14-18, Curtea a reținut că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudențe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunțate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunțate înaintea soluționării definitive a cauzelor, pentru a evita situația imposibilității producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluționate definitiv. Prin urmare, prevederile art. 475-4771 din Codul de procedură penală preîntâmpină apariția unei practici neunitare în interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești. Curtea a constatat că, astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci a unui incident procedural prin care se soluționează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfășurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a mențiunii „în cursul judecății” în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală denotă intenția acestuia de a exclude judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile. Condițiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 din Codul de procedură penală, următoarele: de lămurirea chestiunii de drept vizate să depindă soluționarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Referitor la obiectul sesizării, textul criticat prevede că acesta constă într-o problemă de drept de care depinde soluționarea fondului unei cauze penale. Totodată, Curtea a constatat că, asupra cererilor formulate conform dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție se pronunță, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin decizii care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și sunt obligatorii pentru instanțe de la data publicării. Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului de lege criticat, Curtea a reținut că aceștia sunt completele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale curților de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluționarea cauzelor în ultimă instanță.

Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia soluționării unor cauze în primă instanță.

27. Prin Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, precitată, Curtea a constatat că textul criticat reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuțiilor constituționale reglementate la art. 61 din Legea fundamentală și în marja de apreciere prevăzută de acestea. Acesta este și sensul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, conform cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Referitor la accesul liber la justiție, Curtea Constituțională a reținut, în repetate rânduri, în jurisprudența sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin o singură dată, unei instanțe naționale (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Însă prin aceeași jurisprudență s-a arătat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești (Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009) și, totodată, că dreptul de acces liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, legiuitorul putând stabili reguli diferite, în considerarea unor situații diferite (Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996).

28. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea dublului grad de jurisdicție, deoarece încheierea prin care se statuează asupra sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este supusă niciunei căi de atac, Curtea observă că această soluție legislativă nu este reglementată de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, ci de cele ale art. 476 alin. (1) din același act normativ. Astfel, Curtea constată că această critică de neconstituționalitate nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, ci de modul de reglementare a dispozițiilor art. 476 alin. (1) din același act normativ, care însă nu au fost criticate în prezenta cauză.

29. Or, o eventuală pronunțare asupra constituționalității dispozițiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală ar avea semnificația unei sesizări din oficiu a Curții, care însă nu este posibilă, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată (…)”, iar, potrivit art. 29 alin. (1) din același act normativ, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia” (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragraful 35).

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Radu Ionuț Obreja în Dosarul nr. 619/86/2021/a1.3 al Tribunalului Suceava — Secția penală și constată că dispozițiile art. 142 alin. (5) și ale art. 475 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Suceava — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 5 martie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Marițiu

Sursă: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 21 septembrie 2026, paginile 2-5.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.