Pe scurt
- Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă, cu unanimitate de voturi, excepția prin care un fost ministru susținea că Senatul nu mai putea fi sesizat a doua oară pentru aceleași fapte. Decizia nr. 336 din 16 aprilie 2026 a apărut în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 28 septembrie 2026. Textul atacat, art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, rămâne exact cum era.
- Respingerea nu spune nimic despre fondul criticii. Art. 12 reia cuvânt cu cuvânt prima teză a art. 109 alin. (2) din Constituție, deci nu are cum să o încalce. Curtea a constatat că nemulțumirea autorului privește felul în care textul a fost folosit în dosarul lui, iar interpretarea și aplicarea legii într-o cauză concretă țin de instanțele judecătorești.
- Vizați sunt membrii și foștii membri ai Guvernului cercetați penal pentru fapte din exercițiul funcției, împreună cu procurorii și cu judecătorii care lucrează pe astfel de dosare. Pentru restul lumii nu se schimbă nimic de la 28 septembrie 2026. Întrebarea de fond, dacă dreptul de a cere urmărirea penală se consumă la prima hotărâre a autorității sesizate, rămâne fără un răspuns obligatoriu pentru toată lumea.
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 28 septembrie 2026, paginile 2-3
Pronunțată: 16 aprilie 2026, cu unanimitate de voturi
Definitivă și general obligatorie: 28 septembrie 2026, data publicării
Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția prin care era atacat art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, adică textul care stabilește cine are dreptul să ceară urmărirea penală a unui ministru pentru ce a făcut în funcție. Decizia nr. 336 din 16 aprilie 2026, publicată pe 28 septembrie 2026, lasă textul neschimbat și nu răspunde la întrebarea pusă de autorul excepției. Motivul este cel pe care Curtea l-a folosit și în dosarul despre definiția infracțiunii grave din legea protecției martorilor: critica viza felul în care textul a fost aplicat, nu textul însuși, iar asta ține de instanțe.
Art. 12 încape într-o frază: „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.” Legea a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 23 martie 2007, iar articolul acesta a rămas de atunci în aceeași formă. Fraza este o copie a primei teze din art. 109 alin. (2) al Constituției, preluată de legiuitorul din 1999 fără nicio schimbare. Exact acest amănunt decide soarta excepției, iar Curtea îl spune la paragraful 15 al deciziei.
Ce se întâmplă, practic, atunci când un fost ministru ajunge cercetat penal pentru fapte din exercițiul funcției. Procurorul nu poate porni singur urmărirea penală, așa cum ar face într-un dosar obișnuit. Are nevoie de o cerere venită de la una dintre cele trei autorități enumerate în text: Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României. Camera competentă este cea din care persoana face parte, dacă e parlamentar, iar Președintele intervine pentru foștii membri ai Guvernului care nu mai au mandat parlamentar. Autoritatea sesizată votează și poate să ceară urmărirea penală sau să refuze. Fără acel vot favorabil, procurorul nu are cum să meargă mai departe, iar dosarul se oprește înainte să înceapă.
În cauza din care a pornit excepția, Direcția Națională Anticorupție, structură a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a sesizat Senatul de două ori: prima dată pe 4 iulie 2019, a doua oară pe 8 aprilie 2021. Persoana vizată, Florian Dorel Bodog, fusese ministru al sănătății între ianuarie 2017 și februarie 2018 și era senator în legislaturile 2016-2020 și 2020-2024. Potrivit deciziei, autorul excepției a susținut că starea de fapt reținută în cele două sesizări este identică. Dosarul penal se afla, la data sesizării Curții, în procedura camerei preliminare, faza în care judecătorul verifică legalitatea trimiterii în judecată și a probelor, fără să se pronunțe asupra vinovăției.
Critica de neconstituționalitate avea o construcție simplă. Autorul nu cerea să dispară art. 12, ci să fie declarat neconstituțional în măsura în care s-ar citi altfel decât într-un singur fel: dreptul de a cere urmărirea penală se epuizează la data la care autoritatea competentă adoptă prima hotărâre, indiferent dacă prin ea cere sau refuză să ceară urmărirea. Argumentul se sprijinea pe Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008 și pe Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, potrivit cărora cererea de urmărire penală este o garanție constituțională de procedură, menită să protejeze mandatul membrilor Guvernului. Dacă cererea s-ar putea relua ori de câte ori se schimbă majoritatea politică din Parlament, spune motivarea autorului, garanția s-ar goli de conținut și ar apărea tocmai riscul pe care Constituția vrea să îl prevină.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, a trimis excepția mai departe cu o apreciere favorabilă: la paragraful 9 al deciziei se arată că instanța considera că pot exista aspecte de neconstituționalitate care fac necesară examinarea pe fond. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis niciun punct de vedere. Reprezentanta Ministerului Public a cerut respingerea ca inadmisibilă.
Curtea a mers pe linia procurorului. Paragraful 17 constată că susținerile autorului nu vizează textul de lege, care este identic în conținut cu norma constituțională, ci modul în care organele judiciare îl interpretează și îl aplică în speța concretă. Paragraful 18 adaugă temeiul: art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede că instanța constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, nu și asupra felului în care legea se aplică într-o cauză anume. Concluzia, la paragraful 19, este că excepția este inadmisibilă.
Efectele pe care le produce
Primul efect este cel care lipsește. Textul art. 12 din Legea nr. 115/1999 rămâne în vigoare, neatins, în forma pe care o are din 2007. Nicio autoritate nu pierde și nu câștigă vreo atribuție, iar procedura prin care se cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului funcționează mai departe la fel.
Al doilea efect privește dosarul din care a pornit totul. Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte rămâne singurul care poate spune dacă a doua sesizare a Senatului era sau nu valabilă și ce consecințe are asupra actelor de urmărire penală. Curtea Constituțională nu i-a dat niciun reper, fiindcă nu a intrat în discuție. De reținut și că ridicarea excepției nu a blocat procesul: din 2010, când Legea nr. 177/2010 a scos suspendarea de drept din art. 29 al Legii nr. 47/1992, judecata merge înainte cât timp Curtea deliberează.
Al treilea efect este unul de precedent practic. O critică formulată la fel, oricât de solid ar fi argumentată, va primi același răspuns. Cine vrea totuși un răspuns de la Curte pe această chestiune trebuie să atace altceva decât art. 12, de pildă o normă de procedură penală care reglementează efectul cererii, sau să caute o dezlegare de la Înalta Curte prin mecanismele de unificare a practicii judiciare.
Al patrulea efect este de transparență. Până la 28 septembrie 2026, poziția Curții pe acest text nu era publică. Acum există, datată și motivată, iar oricine poate citi la paragrafele 15, 17 și 18 raționamentul pe care se va sprijini orice respingere viitoare a unei critici asemănătoare.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
În dreptul pozitiv nu s-a schimbat nimic. Legea nr. 115/1999 are același cuprins ca pe 27 septembrie 2026, iar art. 12 are aceeași formă ca la republicarea din 23 martie 2007. O decizie de inadmisibilitate nu modifică, nu abrogă și nu suspendă nimic.
S-a schimbat însă ce știm despre limitele controlului de constituționalitate pe acest text. Înainte de decizie, faptul că art. 12 reproduce art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituție era o observație pe care o putea face oricine punea cele două texte alături. Acum este argumentul pe care Curtea l-a folosit explicit ca să arate că textul nu poate fi confruntat cu norma pe care o copiază.
Poziția întrebării de fond s-a mutat și ea. Până acum, ea putea fi ținută în așteptare, cu speranța că o va tranșa contenciosul constituțional. După 28 septembrie 2026 este limpede că răspunsul nu vine de acolo. Dacă dreptul autorității sesizate se consumă la prima hotărâre sau poate fi exercitat din nou pentru aceleași fapte rămâne o chestiune de interpretare, pe care fiecare complet o poate rezolva în felul lui până când apare o soluție de unificare a practicii sau o intervenție a legiuitorului.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Granița dintre competențe este trasată limpede și cu un exemplu ușor de verificat: o lege care repetă Constituția nu poate fi măsurată cu Constituția. Cine citește paragraful 15 înțelege în zece rânduri de ce.
- Soluția a fost dată cu unanimitate de voturi, fără opinie separată și fără opinie concurentă. Nu rămâne niciun semnal că în interiorul Curții ar exista o altă citire a competenței.
- Procesul penal nu a fost oprit. Excepția nu mai suspendă judecata din 2010, deci cei aproape patru ani și jumătate de așteptare la Curte nu s-au scăzut, formal, din viața dosarului.
- Decizia pune la dispoziția publicului textul integral al art. 12 și confirmarea că el este identic cu prima teză a art. 109 alin. (2) din Constituție. Sunt două lucruri pe care un cititor fără abonament la o bază de date juridice le găsea greu.
- Motivarea trimite la un precedent verificabil, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, deci criteriul aplicat nu este inventat pentru acest dosar.
Ce rămâne o problemă
- Întrebarea care contează pentru public nu primește răspuns. Dacă Senatul, Camera Deputaților sau Președintele pot reveni asupra unei hotărâri de a refuza urmărirea penală rămâne la aprecierea fiecărei instanțe.
- Curtea nu spune cine ar trebui să răspundă în locul ei. Motivarea se oprește la „ține de atribuțiile instanțelor judecătorești”, fără să indice vreun mecanism de unificare a practicii pentru o chestiune care nu apare des, dar apare cu miză mare.
- Instanța care a sesizat Curtea rămâne fără ajutor. La paragraful 9, Înalta Curte spusese că pot exista aspecte care cer examinare pe fond, iar răspunsul primit nu se ocupă de ele.
- Între încheierea de sesizare, din 23 noiembrie 2021, și pronunțare, pe 16 aprilie 2026, au trecut 1.605 zile. Un motiv de inadmisibilitate care se vede din chiar formularea criticii nu are nevoie de patru ani și jumătate.
- De la pronunțare până la publicare au mai trecut 165 de zile, iar decizia produce efecte abia de la publicare. Precedentul citat în chiar motivarea ei, Decizia nr. 276/2016, ajunsese în Monitorul Oficial în 79 de zile.
Sfaturi utile
- Nu citiți „inadmisibilă” ca pe un verdict de constituționalitate. Curtea nu a spus că art. 12 este în regulă după ce a cântărit argumentele, ci că argumentele nu erau despre text. Sunt două lucruri diferite, iar al doilea lasă textul expus unei critici mai bine țintite.
- Dacă vă interesează dosarul penal din care a pornit excepția, urmăriți hotărârile judecătorului de cameră preliminară de la Înalta Curte. Acolo se decide ce efect are a doua sesizare a Senatului, nu la Curtea Constituțională.
- Când construiți o excepție de neconstituționalitate, verificați întâi dacă textul atacat nu cumva reproduce o normă constituțională. Dacă o reproduce, critica trebuie îndreptată spre altceva, altfel se oprește la admisibilitate.
- Rețineți că data care contează pentru o decizie a Curții Constituționale este data publicării în Monitorul Oficial al României, nu data ședinței. Aici, 28 septembrie 2026, nu 16 aprilie 2026.
- Pentru forma la zi a art. 12 folosiți portalul legislativ al Ministerului Justiției. Textul e neschimbat de la republicarea din 23 martie 2007, dar verificarea costă un minut și vă scutește de citarea unei forme vechi.
- Nu confundați cererea de urmărire penală cu o decizie asupra vinovăției. Votul unei Camere sau actul Președintelui deschid sau închid doar posibilitatea anchetei, iar vinovăția o stabilește instanța, la capătul procesului.
Întrebări frecvente
Ce spune, de fapt, art. 12 din Legea nr. 115/1999?
Ce înseamnă că excepția a fost respinsă ca inadmisibilă?
Prin ce se deosebește de o respingere pe fond?
S-a schimbat ceva în dosarul penal aflat pe rol?
Poate fi atacat art. 12 din nou la Curtea Constituțională?
Senatul poate fi sesizat de două ori pentru aceleași fapte?
De când produce efecte decizia?
Analiza redacției
Soluția este corectă și se putea scrie pe o pagină. Un text infraconstituțional care preia ad litteram norma constituțională nu poate fi confruntat cu ea, iar criticile care privesc felul în care autoritățile îl folosesc într-un caz anume nu sunt de competența instanței constituționale. Problema nu este raționamentul, ci timpul în care a fost livrat și ceea ce lasă nerezolvat în urmă.
Primul lucru care nu se vede citind decizia de la cap la coadă iese din două date puse una lângă alta. Încheierea prin care Înalta Curte a sesizat Curtea Constituțională este din 23 noiembrie 2021, iar pronunțarea a avut loc pe 16 aprilie 2026: 1.605 zile, adică patru ani și aproape cinci luni. Au urmat alte 165 de zile până la publicare, deci de la sesizare până la momentul în care decizia a început să producă efecte au trecut 1.770 de zile. Comparația cea mai dură vine din chiar motivarea ei: precedentul invocat la paragraful 17, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, a ajuns în Monitorul Oficial pe 28 iulie 2016, la 79 de zile după ședință. Aceeași instituție, același tip de act, mai puțin de jumătate din întârziere.
A doua observație iese din combinarea paragrafului 9 cu paragraful 17. Înalta Curte a spus că pot exista aspecte de neconstituționalitate care fac necesară examinarea pe fond a cererii de sesizare, iar Curtea Constituțională a răspuns că problema ține de atribuțiile instanțelor judecătorești. Fiecare instituție arată către cealaltă, iar între ele rămâne o întrebare cu efect direct asupra unui dosar penal: poate autoritatea care a refuzat o dată urmărirea penală a unui ministru să revină, ani mai târziu, asupra deciziei. Motivarea nu indică nici măcar direcția în care ar trebui căutat răspunsul, deși mecanismele de unificare a practicii judiciare există și sunt tot la Înalta Curte.
A treia observație ține de calendarul din afara Curții. Cele două sesizări ale Senatului sunt despărțite de 644 de zile, 4 iulie 2019 și 8 aprilie 2021, iar de la prima dintre ele până la publicarea deciziei au trecut 2.643 de zile, peste șapte ani. Ambele sesizări au venit după încheierea mandatului de ministru, în februarie 2018. Rezultatul practic este că o garanție de procedură gândită ca să protejeze exercițiul mandatului guvernamental a ajuns să fie discutată la mai bine de opt ani după ce mandatul se încheiase, iar discuția nu s-a terminat nici acum. Merită spus și că lista din capul deciziei cuprinde șapte judecători, deși Curtea are nouă membri potrivit art. 142 alin. (2) din Constituție; unanimitatea de voturi la care se referă paragraful 20 este, deci, unanimitatea completului care a judecat.
Ce ar trebui schimbat
- Un termen legal pentru publicarea deciziilor. Legea nr. 47/1992 nu prevede în cât timp de la pronunțare ajunge decizia în Monitorul Oficial. Un termen de 30 de zile ar tăia cele 165 de zile de aici la o cincime, iar efectele unei decizii care oricum se produc doar de la publicare nu ar mai depinde de ritmul redactării motivării.
- Un filtru de admisibilitate care să lucreze la începutul dosarului. Motivul respingerii se citea din chiar formularea criticii, încă din încheierea de sesizare. O procedură scurtă, cu soluționare în câteva luni, ar scuti instanța care a sesizat de o așteptare de patru ani și jumătate pentru un răspuns care nu atinge fondul.
- Obligația de a indica autoritatea competentă atunci când Curtea se declară necompetentă. Un paragraf final care să spună că întrebarea poate fi dezlegată prin recurs în interesul legii sau prin hotărâre prealabilă ar transforma un răspuns steril într-un reper util instanței care a trimis dosarul.
- Completarea art. 12 din Legea nr. 115/1999 cu regula pe care textul o ocolește. O frază care să spună dacă dreptul de a cere urmărirea penală se epuizează la prima hotărâre a autorității sesizate, și în ce condiții s-ar putea reveni asupra ei, ar închide chestiunea acolo unde îi este locul, în lege, nu în deliberarea fiecărui complet.
- Publicarea motivului pentru care un judecător lipsește din complet. Atunci când o decizie este luată de șapte judecători din nouă, cititorul ar trebui să afle din act de ce, nu să numere numele din capul ei.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 28 septembrie 2026, paginile 2-3 16 pagini PDF, 159 KB actul începe la pagina 2
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Decizia Curții Constituționale nr. 336 din 16 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială
EMITENT: Curtea Constituțională
Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 28 septembrie 2026, paginile 2-3
D E C I Z I I A L E C U R Ț I I C O N S T I T U Ț I O N A L E CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 336 din 16 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Gheorghe Stan — judecător Alina Oprișan — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, excepție ridicată de Florian Dorel Bodog în Dosarul nr. 2.340/1/2021/a1.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.840D/2021.
2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere că motivele invocate țin de interpretarea și aplicarea textului de lege criticat. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
4. Prin Încheierea din 23 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.340/1/2021/a1.1, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Excepția a fost ridicată de Florian Dorel Bodog într-o cauză penală aflată în procedura camerei preliminare, ce a vizat trimiterea în judecată a autorului și eventuala nelegalitate a efectuării urmăririi penale.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 115/1999 sunt neconstituționale în măsura în care ar putea fi interpretate ca permițând titularului dreptului de sesizare să revină asupra hotărârii adoptate, după ce a fost exercitat și epuizat dreptul de a solicita urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele comise în exercitarea funcției lor. Arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție, raportate la art. 12 din Legea nr. 115/1999, cererea de urmărire penală formulată de Senatul României constituie un act indispensabil pentru efectuarea urmăririi penale, întrucât prevederile art. 109 din Legea fundamentală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008, instituie o măsură de protecție cu valoare de garanție constituțională în ceea ce privește declanșarea urmăririi penale împotriva membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției, reprezentând totodată o condiție de procedibilitate, conform art. 16 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală.
6. Totodată, autorul excepției de neconstituționalitate invocă și considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, potrivit cărora art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituție instituie o măsură de protecție a mandatului membrilor Guvernului, având natura unei garanții constituționale de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, și anume realizarea actului de guvernare prin exercițiul mandatului membrilor Guvernului. Menționează că, odată exercitat dreptul Senatului României de a cere sau, după caz, de a refuza să ceară începerea urmăririi penale, pentru anumite fapte determinate săvârșite în exercițiul funcției de ministru, dreptul reglementat de Constituție a fost epuizat, autoritatea legislativă asumându-și răspunderea politică pentru decizia adoptată, fără a se mai putea pune problema formulării unei noi sesizări cu același obiect. În caz contrar, dacă s-ar recunoaște posibilitatea de reiterare a cererii ori de câte ori Parlamentul ar înregistra o altă majoritate politică, s-ar ajunge tocmai la invalidarea garanției constituționale, generându-se tocmai riscul abuzului de proceduri motivat politic pe care Constituția caută să îl prevină.
7. În consecință, apreciază că o hotărâre a Senatului României nu poate fi invalidată printr-o nouă hotărâre a Senatului României, ci numai printr-o decizie pronunțată de Curtea Constituțională. Consideră că existența simultană a două hotărâri succesive, contrare, ale Senatului României, având același obiect, afectează principiul legalității, fiind invalidate garanțiile de procedură reglementate de art. 109 alin. (2) din Constituție.
8. În final, solicită să se constate că textul criticat este neconstituțional în măsura în care este interpretat altfel decât în sensul epuizării dreptului de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor la data adoptării, de către autoritatea competentă, a primei hotărâri de a cere, sau, după caz, de a refuza să ceară urmărirea penală a unor membri ai Guvernului pentru aceleași fapte.
9. Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală apreciază că pot exista aspecte de neconstituționalitate care fac necesară examinarea pe fond a cererii de sesizare de către autoritatea competentă și face referire la faptul că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, iar claritatea și previzibilitatea sunt condiții esențiale ale calității și constituționalității normei juridice.
10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 23 martie 2007, cu următorul conținut: „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.”
14. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) referitoare la separația puterilor în stat și la principiul legalității, ale art. 21 — Accesul la justiție, astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 67 — Actele juridice și cvorumul legal, ale art. 76 alin. (2) referitoare la adoptarea legilor ordinare și a hotărârilor cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră, precum și ale art. 109 alin. (2) privind răspunderea membrilor Guvernului.
15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că textul criticat este o dispoziție infraconstituțională care preia ad litteram norma prevăzută de art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituție, potrivit căreia: „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.”
16. Curtea reține că motivele de neconstituționalitate vizează faptul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — Direcția Națională Anticorupție a sesizat Senatul României la data de 4 iulie 2019, precum și la data de 8 aprilie 2021 cu privire la săvârșirea unor presupuse fapte de către autorul excepției (care în perioada ianuarie 2017-februarie 2018 a deținut calitatea de ministru al sănătății, precum și pe cea de parlamentar, fiind membru al Senatului României în legislaturile din anii 2016-2020, respectiv 2020-2024), în vederea exercitării prerogativei constituționale de a solicita sau nu începerea urmăririi penale împotriva sa. Referitor la cele două sesizări autorul apreciază că starea de fapt reținută este identică. În plus, susține că textul criticat este neconstituțional dacă se interpretează în alt mod decât acela că dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în timpul exercitării funcției lor se epuizează la data la care autoritatea competentă adoptă prima hotărâre prin care fie solicită, fie refuză să solicite urmărirea penală a acelor membri ai Guvernului pentru faptele respective.
17. Față de cele menționate, Curtea constată că susținerile autorului nu vizează neconstituționalitatea textului de lege criticat, care este identic prin conținutul său normativ cu cel constituțional, ci modul de interpretare și aplicare a acestui text de către organele judiciare. Or, criticile aduse în susținerea excepției vizează, în realitate, modul în care textul legal contestat este interpretat și aplicat în speța concretă aflată pe rolul instanței, aspect care ține de atribuțiile instanțelor judecătorești, și nu de competența Curții Constituționale (în acest sens a se vedea Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragrafele 19 și 20).
18. Având în vedere că susținerile formulate de autorul excepției vizează modul de interpretare și aplicare a legii, soluționarea acesteia excedează competenței Curții Constituționale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”, iar nu cu privire la modul de interpretare și aplicare a legii în concret la o cauză.
19. Prin urmare, excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă prin prisma art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992.
20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, excepție ridicată de Florian Dorel Bodog în Dosarul nr. 2.340/1/2021/a1.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 16 aprilie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Alina Oprișan
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.