Pe scurt
- Cine lucrează în condiții grele, dar la un loc de muncă ce nu figurează în anexele legii pensiilor, nu poate cere unei instanțe să constate ea însăși condițiile speciale, iar Curtea Constituțională a confirmat că regula este constituțională. Decizia nr. 734 din 9 decembrie 2025 a fost publicată la 23 septembrie 2026 și este definitivă și general obligatorie de la această dată. Excepția a fost respinsă cu unanimitate de voturi.
- Pierde salariatul, iar argumentul respins este tocmai lipsa unui mecanism permanent de reevaluare. Curtea a răspuns că legiuitorul a dat evaluarea condițiilor de muncă unor autorități administrative specializate, nu instanțelor, și că o interpretare contrară ar însemna substituirea judecătorului în locul legiuitorului. Excepția fusese ridicată din oficiu chiar de Tribunalul Mureș, nu de salariat.
- Ce îi rămâne de făcut salariatului trece prin procedura administrativă, nu prin acțiunea în constatare. Angajatorul cere reevaluarea locului de muncă, iar refuzul avizului se atacă mai departe. Singura poartă judecătorească recunoscută de decizie este reconstituirea perioadei lucrate în condiții speciale atunci când arhivele au fost distruse.
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 23 septembrie 2026
Intră în vigoare: decizia este general obligatorie de la data publicării, 23 septembrie 2026
Curtea Constituțională a respins, cu unanimitate de voturi, excepția prin care se contesta mecanismul după care un loc de muncă ajunge să fie încadrat în condiții speciale, adică lista de activități și de unități cuprinsă în anexele legii pensiilor. Este a doua decizie luată în ședința din 9 decembrie 2025 care închide o critică sprijinită pe o interpretare obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după cea prin care majorarea de 15% pentru complexitatea muncii a rămas neacordată pentru 2017 și 2018. Miza este una dintre cele mai concrete din dreptul pensiilor: cine lucrează în condiții speciale iese la pensie mai devreme, cu o reducere a vârstei standard care poate ajunge, cumulat, până la 13 ani, iar angajatorul datorează pentru el o contribuție de asigurări sociale mai mare cu 8 puncte procentuale.
Excepția are o particularitate care spune mult despre ea: a pornit de la judecător, nu de la salariat. A ridicat-o din oficiu Tribunalul Mureș, Secția civilă, într-un litigiu de muncă, iar partea Vasile Ioan Suceavă și-a însușit-o. Instanța a trimis-o la Curte prin Încheierea din 15 iulie 2021, în Dosarul nr. 1.964/102/2020/a1, iar la Curtea Constituțională cauza a primit numărul de dosar 2.930D/2021. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat niciun punct de vedere.
Textele atacate formează un lanț întins pe cincisprezece ani. Art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 spune că alte locuri de muncă în condiții speciale decât cele enumerate de lege pot fi stabilite numai prin lege, iar metodologia și criteriile de încadrare se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Art. 1 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 încadrează în condiții speciale, începând cu 1 aprilie 2001, activitățile din anexa nr. 1, desfășurate în unitățile din anexa nr. 2 care au obținut avizul prevăzut de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003. Art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 preia aceeași construcție, prin trimitere la anexele nr. 2 și 3, iar alineatele (2) și (3) prevăd reevaluarea periodică, din 5 în 5 ani, printr-o procedură stabilită tot prin hotărâre a Guvernului. Art. II din Legea nr. 325/2015 închide cercul: angajatorul care nu a mai obținut avizul la reevaluare datorează contribuția pentru condiții normale de muncă, fiindcă nu mai are temei legal să încadreze pe nimeni în condiții speciale.
Criticile au fost formulate în măsura în care aceste texte exclud constatarea dreptului salariaților la reîncadrarea în condiții speciale atunci când acele condiții reapar după ce avizul a expirat, pe fondul neîndeplinirii de către angajator a obligației de a normaliza condițiile de muncă. Motivarea excepției merge mai departe și descrie un comportament de evitare: pentru a nu plăti contribuția majorată, angajatorii pretind că au normalizat condițiile, nu mai cer prelungirea avizului sau înființează locuri de muncă noi, pentru care verificarea nici nu mai este posibilă. Temeiurile invocate au fost art. 1 alin. (3)-(5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (2), art. 34 alin. (1), art. 41 alin. (1) și (2), art. 47 alin. (2) și art. 53 din Constituție, plus art. 6 paragraful 1 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocolul nr. 12 la aceasta.
Curtea a constatat întâi un fapt care nu a oprit judecata: toate textele criticate sunt astăzi abrogate. Legea nr. 19/2000 și Legea nr. 226/2006 au căzut prin art. 196 lit. a) și lit. m) din Legea nr. 263/2010, iar Legea nr. 263/2010 a căzut prin art. 168 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, care se aplică de la 1 septembrie 2024. Potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, controlul se poate face și asupra dispozițiilor ale căror efecte juridice continuă să se producă după ieșirea lor din vigoare, așa că analiza a mers mai departe pe forma pe care textele o aveau la data sesizării.
Efectele pe care le produce
Decizia este definitivă și general obligatorie de la publicare, adică de la 23 septembrie 2026. Temeiul îl dă art. 147 alin. (4) din Constituție, invocat în dispozitiv alături de art. 146 lit. d). Nu este vorba de termenul de 3 zile de la publicare, care privește legile și ordonanțele.
Primul efect îl simte dosarul de la Tribunalul Mureș. Litigiul de muncă se judecă mai departe cu textele rămase în picioare și cu interpretarea dată lor de Înalta Curte, iar salariatul își poate susține în continuare orice apărare de fapt, dar nu mai poate susține că mecanismul în sine ar fi neconstituțional.
Al doilea efect privește o categorie mult mai largă decât un dosar. Oricine lucrează în condiții pe care le consideră speciale, fără ca activitatea și unitatea lui să fie trecute amândouă în anexele legii, rămâne fără acțiunea în constatare. Curtea a preluat integral interpretarea Înaltei Curți: acest tip de acțiuni nu sunt deschise când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010. Judecătorul de drept comun nu poate analiza el însuși condițiile de muncă și nu poate face el încadrarea.
Al treilea efect este o hartă a ceea ce mai rămâne de făcut, iar ea trece prin administrație. Inițiativa aparține angajatorului împreună cu sindicatul reprezentativ sau cu reprezentanții salariaților în comitetul de securitate și sănătate în muncă, verificarea locului de muncă o fac inspectoratele teritoriale de muncă ori Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, expertiza tehnică o fac institutele de specialitate, iar expertiza medicală o fac institutele și direcțiile de sănătate publică. Avizul îl dă o comisie proprie, iar dacă nu este acordat se poate face plângere la ministerul muncii, a cărui decizie se atacă în instanță. Instanțele rămân competente și atunci când perioada lucrată în condiții speciale nu mai poate fi dovedită fiindcă arhivele au fost distruse.
Al patrulea efect se vede în bani și în ani. Fără încadrare, perioada nu intră în stagiul de cotizare în condiții speciale, deci nu produce reducerea vârstei standard de pensionare, iar angajatorul nu datorează contribuția majorată. Aceasta este exact consecința pe care art. II din Legea nr. 325/2015 o scrie expres pentru angajatorii care nu au mai obținut avizul la reevaluare, iar Curtea a reținut că textul nu face decât să confirme că, în lipsa riscului constatat la reevaluare, regulile privind condițiile speciale nu mai sunt incidente. Dintr-o decizie de respingere nu se redeschide niciun termen și nu se schimbă nicio pensie deja stabilită, la fel cum s-a întâmplat și în cazul în care a doua recalculare a pensiei a rămas condiționată de vechimea redusă recunoscută până la 31 decembrie 2015.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
Pe fond nu se schimbă nimic, și tocmai asta este știrea. O decizie de respingere lasă textele acolo unde erau și confirmă interpretarea care se aplica deja. Ce se schimbă este statutul argumentului: până la 23 septembrie 2026, apărarea sprijinită pe neconstituționalitatea mecanismului era încă disponibilă în procesele pe rol, iar de la această dată nu mai este, în raport cu criticile formulate.
Ca să se vadă ce a rămas în urmă, merită parcurs drumul pe care îl descrie chiar decizia. Legea nr. 19/2000 a definit locurile de muncă în condiții deosebite și le-a enumerat pe cele în condiții speciale, lăsând deschisă nominalizarea altora prin lege, ceea ce a dus la Legea nr. 226/2006. Venită zece ani mai târziu, Legea nr. 263/2010 a preluat ambele categorii și a făcut, la art. 30 alin. (1), o enumerare pe care Curtea o numește exhaustivă. Peste lege s-au adăugat hotărâri de Guvern cu criterii cumulative, care treceau dincolo de tipul activității și cereau prezența concretă a factorilor de risc, măsurile luate pentru înlăturarea lor și efectele reale asupra securității și sănătății în muncă.
A doua schimbare, produsă cu zece ani înainte de această decizie, ține de ritmul reevaluării. În forma inițială, art. 30 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 cerea reevaluarea din 2 în 2 ani. Legea nr. 325/2015, din care provine și art. II criticat aici, a dus intervalul la 5 ani. Un loc de muncă în care condițiile se degradează rămâne, de atunci, mai mult decât dublul timpului anterior fără nicio verificare oficială.
A treia schimbare este chiar dispariția cadrului analizat. Abrogarea a venit la 1 septembrie 2024, deci cu 464 de zile înainte ca decizia să fie pronunțată. Numai că Legea nr. 360/2023, cea care a înlocuit-o, păstrează la art. 28 alin. (1) lit. e) exact aceeași formulare, activitățile și unitățile prevăzute în anexele nr. 2 și 3. Mecanismul confirmat de Curte nu a ieșit din dreptul în vigoare odată cu legea care l-a găzduit.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Închide o incertitudine deschisă de peste cinci ani. Între Încheierea din 15 iulie 2021 și publicarea deciziei au trecut 1.896 de zile, adică 5 ani, 2 luni și 8 zile, în care dosarul de la Târgu Mureș aștepta un răspuns.
- Așază într-un singur text întreg traseul administrativ al încadrării în condiții speciale, de la cine are inițiativa până la cine dă avizul și unde se atacă refuzul. Cine îl caută altfel trebuie să pună cap la cap trei legi succesive și două hotărâri de Guvern.
- Confirmă expres singura poartă judiciară rămasă deschisă, reconstituirea perioadei lucrate atunci când arhivele au fost distruse, și o leagă de un text precis, art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003.
- Spune limpede unde se duce nemulțumirea care nu are rang constituțional. Nerespectarea cadrului legal privind condițiile de lucru este o problemă de aplicare a legii, nu una pentru instanța constituțională, iar salariatul află asta din chiar textul deciziei.
- Reproduce integral normele criticate, în forma de la data sesizării, deci decizia se poate folosi direct în dosarele vechi, fără reconstituirea textelor unor legi abrogate de mai bine de zece ani.
Ce rămâne o problemă
- Întrebarea pusă nu primește un răspuns direct. Critica viza situația în care condițiile grele reapar după ce avizul a expirat, iar motivarea răspunde despre repartizarea competențelor între instanțe și administrație, fără să atingă ipoteza reapariției.
- Soluția se sprijină pe o procedură care depinde integral de angajator. Cel care ar trebui să ceară reevaluarea este chiar cel care plătește o contribuție mai mare dacă reevaluarea iese pozitiv, iar decizia nu discută acest conflict de interese, deși motivarea excepției îl descrie pe larg.
- Publicarea a venit la 288 de zile de la pronunțare, adică la nouă luni și paisprezece zile. Soluția exista din 9 decembrie 2025, dar nu producea efecte, iar instanțele nu o puteau aplica.
- Motivarea este, în cea mai mare parte, un citat din decizii proprii din 2017 și 2018. Paragrafele 20-28 reiau considerente deja pronunțate, iar paragraful 29 constată că nu au apărut elemente noi, fără să verifice dacă mărirea intervalului de reevaluare de la 2 la 5 ani, hotărâtă în 2015, este un asemenea element.
- Legea nouă nu este pomenită niciodată. Curtea constată că Legea nr. 263/2010 a fost abrogată de Legea nr. 360/2023, dar nu observă că legea nouă păstrează aceeași trimitere la anexe, deci nu spune cititorului dacă soluția ei se transferă sau nu asupra cadrului aflat în vigoare.
- Textul reprodus în paragraful 20 conține o repetiție de circa douăzeci de cuvinte, în enumerarea criteriilor de încadrare. Sensul rămâne unul singur, dar fraza care descrie criteriile se citește greu tocmai acolo unde ar trebui să fie cea mai clară.
Sfaturi utile
- Verificați întâi dacă sunt îndeplinite amândouă condițiile, nu doar una. Nu este de ajuns ca activitatea să figureze în anexă; trebuie ca unitatea angajatoare să fie și ea trecută acolo, cu avizul obținut. Interpretarea confirmată de Curte vorbește despre condiții cumulative, iar o verificare făcută pe jumătate duce la o acțiune respinsă.
- Nu porniți o acțiune în constatare a condițiilor speciale. Este exact calea închisă de Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 a Înaltei Curți, confirmată acum și constituțional. Cheltuielile de judecată și timpul pierdut sunt previzibile din prima zi.
- Cereți în scris angajatorului să declanșeze procedura de reevaluare și păstrați dovada cererii. Inițiativa aparține angajatorului împreună cu sindicatul reprezentativ sau cu reprezentanții salariaților în comitetul de securitate și sănătate în muncă, iar un refuz consemnat în scris este util mai târziu, în orice alt demers.
- Folosiți canalul de control, nu pe cel de judecată, atunci când condițiile de muncă s-au înrăutățit. Sesizarea inspectoratului teritorial de muncă privind factorii de risc este mecanismul pe care îl descrie chiar decizia, iar rezultatul ei poate deveni punctul de plecare al unei reevaluări.
- Dacă avizul a fost cerut și refuzat, atacați refuzul, nu legea. Plângerea la ministerul muncii, iar apoi acțiunea împotriva deciziei acestuia, rămân deschise și sunt singurele care ating direct actul care vă lipsește.
- Dacă arhivele angajatorului au fost distruse, spuneți asta expres în cerere și cereți reconstituirea perioadei. Este singura situație în care instanța de drept comun se poate pronunța asupra perioadei lucrate în condiții speciale, iar temeiul este art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003.
- Dacă pregătiți o excepție nouă pe același mecanism, construiți-o pe textul aflat în vigoare, art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2023, și pe absența unei proceduri de actualizare a anexelor. Decizia de acum acoperă numai criticile formulate în acel dosar și numai textele abrogate.
Întrebări frecvente
Ce a decis, pe scurt, Curtea Constituțională?
Pot cere în instanță să mi se constate condițiile speciale de muncă?
Ce pierde concret un salariat care nu are încadrarea?
Din ce zi produce efecte decizia?
Legile criticate mai sunt în vigoare?
Cine a ridicat excepția și de ce contează?
Cât a durat procedura?
Cât de des se reevaluează locurile de muncă în condiții speciale?
Analiza redacției
Prima observație nu se vede citind decizia, fiindcă cere deschiderea legii care a înlocuit cadrul analizat. La paragraful 15, Curtea constată că toate textele criticate sunt abrogate și că Legea nr. 263/2010 a căzut prin art. 168 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2023. De acolo mai departe, legea nouă nu mai apare niciun rând. Numai că art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2023 reproduce cuvânt cu cuvânt formula criticată, activitățile și unitățile prevăzute în anexele nr. 2 și 3, iar legea se aplică de la 1 septembrie 2024, adică de 464 de zile la data pronunțării. Diferența practică este mare: cititorul rămâne cu impresia că s-a judecat o problemă istorică, dintr-un cadru dispărut, când de fapt s-a confirmat un mecanism care funcționează și în 2026, cu aceleași cuvinte, într-o lege pe care decizia nu o citează.
A doua observație iese din alăturarea a două texte pe care decizia le citează separat, fără să le pună față în față. Art. 30 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 este reprodus la paragraful 15 în forma cu reevaluare din 5 în 5 ani, iar art. II din Legea nr. 325/2015 este reprodus imediat după. Nu se spune nicăieri că intervalul de 5 ani vine tot din Legea nr. 325/2015, care l-a dublat față de cei 2 ani din forma inițială a legii. Or, critica din dosar era exact aceasta: că nu există o reevaluare destul de deasă ca să prindă condițiile grele care reapar. Legea al cărei art. II a fost atacat este și cea care a rărit verificarea, iar decizia tratează cele două dispoziții ca și cum ar veni din locuri diferite.
A treia observație ține de calendarul administrației, nu de cel al părților, și se obține prin calcul. Art. 30 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, reprodus în decizie, cerea Guvernului să stabilească procedura de reevaluare în 9 luni de la intrarea în vigoare a legii, adică până la 1 octombrie 2011. Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, pe care se sprijină Decizia nr. 14/2016 a Înaltei Curți și, prin ea, motivarea de față, a fost publicată la 29 decembrie 2011, cu 89 de zile după termen. Procedura care i-a urmat, Hotărârea Guvernului nr. 924/2017, a intrat în vigoare la 29 decembrie 2017, adică la exact 6 ani distanță, peste ciclul de 5 ani pe care legea îl impunea. Raționamentul care îi spune salariatului că evaluarea aparține unor autorități administrative specializate se sprijină, așadar, pe o periodicitate pe care administrația nu a ținut-o nici ea.
A patra observație privește ce lipsește din motivare. Cele opt paragrafe de critică descriu un conflict de interese, nu o nemulțumire: cel care trebuie să ceară reevaluarea, angajatorul, este chiar cel care ar plăti mai mult dacă reevaluarea confirmă condițiile speciale, cu 8 puncte procentuale peste contribuția obișnuită. Răspunsul Curții rămâne la nivelul repartizării competențelor între judecător și administrație, temă pe care o tratează convingător, și nu atinge niciodată întrebarea ce se întâmplă când mecanismul administrativ nu pornește, fiindcă singurul care îl poate porni nu are niciun motiv să o facă. Paragraful 27 trimite problema la aplicarea legii, dar aici nu este vorba de o aplicare greșită, ci de o procedură care, prin construcție, atârnă de voința celui obligat să plătească.
În fine, două detalii care nu schimbă soluția, dar merită spuse pentru cine citează decizia. Textul reprodus la paragraful 20 repetă circa douăzeci de cuvinte din enumerarea criteriilor, o duplicare vizibilă și în ediția tipărită, nu o pierdere la conversie; sensul rămâne unul singur, așa că nu am trecut observația la erată. Iar cele două decizii ale Înaltei Curți pe care se sprijină totul au fost pronunțate în aceeași zi, 23 mai 2016, dar publicate la opt zile distanță, Decizia nr. 14 la 2 noiembrie și Decizia nr. 12 la 10 noiembrie, deci cea cu numărul mai mare a devenit obligatorie prima.
Ce ar trebui schimbat
- Legea nr. 360/2023 ar trebui să prevadă o procedură de actualizare a anexelor nr. 2 și 3. Astăzi lista se poate doar restrânge, prin reevaluare, nu și lărgi, pentru un loc de muncă apărut sau degradat după încheierea procedurii din 2003. O cale de intrare în anexă, cu aceleași expertize tehnice și medicale, ar rezolva chiar problema pe care Curtea a spus că nu o poate rezolva instanța.
- Salariatul și sindicatul ar trebui să poată declanșa singuri reevaluarea. Atât timp cât inițiativa rămâne la angajator, procedura depinde de cel care plătește contribuția majorată. Un drept de sesizare directă, cu obligația comisiei de a răspunde motivat, ar scoate mecanismul din acest cerc fără să schimbe cine face expertiza.
- Ciclul de reevaluare ar trebui să pornească automat, nu printr-o hotărâre nouă de fiecare dată. Prima procedură a venit cu 89 de zile peste termenul legal, iar a doua la 6 ani după prima, deși legea cerea 5. Dacă termenul ar curge din lege, cu o procedură permanentă, întârzierea unui act secundar nu ar mai opri în fapt verificarea.
- Intervalul dintre pronunțare și publicare ar trebui plafonat printr-o normă expresă. Aici au fost 288 de zile în care soluția exista, dar nu producea efecte. Un termen scris în Legea nr. 47/1992 ar face previzibil momentul în care dosarele care așteaptă răspunsul pot merge mai departe.
- Refuzul angajatorului de a cere reevaluarea ar trebui să fie un act contestabil, nu o tăcere. Astăzi, un răspuns negativ nu produce niciun efect juridic, deci nu se atacă nicăieri. Obligația de a răspunde în scris, într-un termen fix, ar da salariatului un act pe care să îl poată supune controlului, în locul acțiunii în constatare care i-a fost închisă.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 23 septembrie 2026, paginile 3-7 8 pagini PDF, 83 KB actul începe la pagina 3
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Decizia nr. 734 din 9 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e), alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, ale art. II din Legea nr. 325/2015 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum și a acelorași dispoziții în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 și prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție
EMITENT: Curtea Constituțională
Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 23 septembrie 2026
D E C I Z I I A L E C U R Ț I I C O N S T I T U Ț I O N A L E CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 734 din 9 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e), alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, ale art. II din Legea nr. 325/2015 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 și ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, și prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Patricia-Marilena Ionea — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e), alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, ale art. II din Legea nr. 325/2015 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 și ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, și prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească și însușită de partea Vasile Ioan Suceavă în Dosarul nr. 1.964/102/2020/a1 al Tribunalului Mureș — Secția civilă și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.930D/2021.
2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Astfel, cu privire la critica raportată la art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, arată că reglementarea încadrării în condiții de muncă speciale sau deosebite s-a făcut pe cale legislativă, însă complexitatea problematicii referitoare la încadrare a făcut necesară adoptarea unor reglementări de ordin secundar, prin hotărâri ale Guvernului. Prin acestea s-a stabilit că inițiativa pentru încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale sau deosebite a revenit angajatorilor și sindicatelor reprezentative. În concluzie, consideră că nu există o problemă de neclaritate a legii. În ceea ce privește critica raportată la art. 21 din Constituție invocă cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 667 din 29 octombrie 2019, paragraful 25.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 15 iulie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.964/102/2020/a1, Tribunalul Mureș — Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e), alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010 și ale art. II din Legea nr. 325/2015 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 și ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, și prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească și însușită de partea Vasile Ioan Suceavă într-o cauză având ca obiect soluționarea unui litigiu de muncă.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate sunt contrare Constituției în măsura în care exclud constatarea existenței dreptului salariaților la reîncadrarea în condiții speciale de muncă, atunci când aceste condiții reapar ulterior datei încetării avizării încadrării anterioare, pe fondul neîndeplinirii sau încetării îndeplinirii de către angajator a obligației sale legale continue de normalizare a condițiilor de muncă ale salariaților.
6. De asemenea, se apreciază că dispozițiile criticate sunt neconstituționale, întrucât fac trimitere la criterii și o metodologie de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale care nu au aplicabilitate permanentă, pentru a permite reevaluarea anuală a noilor cazuri de condiții speciale apărute sau reapărute, ulterior primei evaluări a existenței condițiilor speciale preluate în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006 și în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010.
7. Se arată că aceleași prevederi de lege apreciate ca fiind neconstituționale mențin încadrarea în condiții speciale doar a cazurilor existente anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, excluzând situațiile apărute sau reapărute ulterior acestei date. Se exclude acțiunea în constatare a salariaților care au câștigat definitiv procesele privind reconstituirea vechimii în grupa I de muncă până la data de 31 martie 2001 (după data evaluării inițiale a existenței condițiilor speciale preluate ulterior în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006 și în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010), situație care stă la baza reconsiderării existenței condițiilor speciale și care nu a putut fi luată în considerare la data primei evaluări.
8. Se menționează că, nemairecunoscând dreptul salariaților la reîncadrarea în condiții speciale de muncă, în situația în care aceste condiții reapar ulterior datei încetării avizării încadrării inițiale, pe fondul neîndeplinirii sau încetării îndeplinirii de către angajator a obligației sale legale continue de normalizare a condițiilor de muncă ale salariaților, dispozițiile de lege criticate generează în practica relațiilor de muncă abuzuri deosebit de grave, în sensul că, pentru a evita plata contribuției de asigurări sociale suplimentare pentru condiții speciale de muncă, angajatorii au pretins și pretind discreționar că ar fi normalizat condițiile de muncă ale salariaților și nu au solicitat niciodată sau nu mai solicită prelungirea avizării încadrării ori înființează oricând noi locuri de muncă, pentru care nu mai există posibilitatea verificării și încadrării salariaților în condiții speciale de muncă.
9. În urma acestei situații abuzive, inadmisibilă într-un stat de drept, rezultate din caracterul imprecis și lipsit de predictibilitate al textelor legale criticate, se încalcă atât dreptul constituțional la sănătate al salariaților (prin supunerea acestora la condiții de muncă speciale incontrolabile pe calea unor criterii și metodologii care să aibă caracter de aplicabilitate permanentă), cât și dreptul constituțional la pensie (prin posibilitatea discreționară a angajatorilor de a se sustrage de la plata contribuției de asigurări sociale suplimentare, prin simplul fapt dolosiv de a profita că textele criticate nu reglementează criterii și o metodologie cu caracter de aplicabilitate permanentă, anuală, a reîncadrării în condiții speciale).
10. În această manieră se ajunge la imposibilitatea constatării pe cale judiciară a existenței dreptului salariaților la încadrarea în condiții speciale de muncă, fiind încălcate dreptul fundamental la acces la instanță în această materie, precum și dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul justițiabilului de a administra proba cu expertiza judiciară în materia protecției muncii, pentru verificarea tehnico-științifică și medicală a locului de muncă dacă poate fi încadrat în condiții speciale de muncă. Se mai produc, astfel, situații de discriminare vădită între salariații care lucrează faptic în condiții speciale de muncă, chiar dacă nu se află în unitățile din anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006 și anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, deci în situația celor care nu pot cere constatarea apariției sau reapariției acestor situații.
11. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e), alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010 și ale art. II din Legea nr. 325/2015 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 18 decembrie 2015. De asemenea, obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie și dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 și ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, și prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016.
15. Curtea constată că dispozițiile de lege criticate sunt în prezent abrogate. Astfel, Legea nr. 19/2000 a fost abrogată prin art. 196 lit. a) din Legea nr. 263/2010, Legea nr. 226/2006 a fost abrogată prin art. 196 lit. m) din Legea nr. 263/2010, iar Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogată prin art. 168 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 4 decembrie 2023. Având în vedere însă cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea urmează să se pronunțe cu privire la constituționalitatea dispozițiilor de lege cu care a fost sesizată, în redactarea în vigoare la data sesizării. Dispozițiile de lege criticate au următorul conținut: — art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000: „(2) Alte locuri de muncă în condiții speciale decât cele prevăzute la alin. (1) pot fi stabilite numai prin lege.
(3) Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, în urma consultării CNPAS.”; — art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 226/2006: „(1) Începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1.
(2) Locurile de muncă prevăzute la alin. (1) sunt cele din unitățile prevăzute în anexa nr. 2, care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare.”; — art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006: „(2) Sunt asimilate stagiului de cotizare în condiții speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, în care asigurații și-au desfășurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislației anterioare în grupa I de muncă și care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiții speciale.”; — anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006 prevede unitățile care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 10 septembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare; — art. 30 alin. (1) lit. e), alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010: „(1) În sensul prezentei legi, locurile de muncă în condiții speciale sunt cele din: (…)
e) activitățile și unitățile prevăzute în anexele nr. 2 și 3; (…)
(2) Periodic, din 5 în 5 ani, locurile de muncă în condiții speciale de muncă prevăzute la alin. (1) lit. e) sunt supuse procedurii de reevaluare a încadrării în condiții speciale, stabilită prin hotărâre a Guvernului.
(3) Procedura de reevaluare prevăzută la alin. (2) se stabilește prin hotărâre a Guvernului, elaborată în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”; — anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010 prevede unitățile care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1025/2003, cu modificările și completările ulterioare; — art. II din Legea nr. 325/2015: „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, angajatorii care, în urma procedurii de reevaluare, nu au mai obținut avizul de încadrare în condiții speciale de muncă datorează contribuția de asigurări sociale în cota prevăzută de lege pentru condiții normale de muncă, aceștia nemaiavând temei legal pentru încadrarea persoanelor în condiții speciale de muncă.”
16. Prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, admițând recursul în interesul legii, a decis că „I. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 și 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) și art. 131 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acțiuni în constatare de drept comun a condițiilor deosebite de muncă în care angajații și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 și nici a acțiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții. II. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 și 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.”
17. Prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea, a decis că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, și ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, instanța de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăși la analizarea condițiilor de muncă ale reclamanților și, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiții speciale, în situația în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiții speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiții speciale și unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.”
18. În critica de neconstituționalitate sunt invocate următoarele prevederi din Constituție: art. 1 alin. (3)-(5) privind statul român, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție, art. 34 alin. (1) privind dreptul la ocrotirea sănătății, art. 41 alin. (1) și (2) referitor la munca și protecția socială a muncii, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți. Totodată, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 6 paragraful 1 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil și interzicerea discriminării, precum și cele ale Protocolului nr. 12 la Convenție privind interzicerea generală a discriminării.
19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate au constituit în numeroase rânduri obiect al controlului de constituționalitate în raport cu critici similare celor invocate în prezenta cauză, Curtea Constituțională respingând ca neîntemeiate aceste critici. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 680 din 2 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 30 ianuarie 2018, Decizia nr. 686 din 2 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 28 martie 2018, Decizia nr. 617 din 2 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 8 februarie 2019, Decizia nr. 618 din 2 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 5 februarie 2019, sau Decizia nr. 806 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 14 martie 2019.
20. Astfel, prin Decizia nr. 686 din 2 noiembrie 2017, precitată, paragrafele 44 și 45, Curtea, analizând parcursul legislativ al reglementărilor privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite sau speciale, a reținut că reglementarea regimului locurilor de muncă în condiții deosebite și condiții speciale s-a realizat pe cale legislativă, respectiv prin Legea nr. 19/2000, Legea nr. 226/2006 și Legea nr. 263/2010.
Dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 au definit locurile de muncă în condiții deosebite, iar art. 20 din aceeași lege a enumerat acele locuri de muncă ce erau încadrate în condiții speciale, deschizând însă posibilitatea nominalizării și a altora, prin lege, ceea ce a condus la adoptarea Legii nr. 226/2006. De asemenea, Legea nr. 263/2010 a definit la art. 3 alin. (1) lit. g) locurile de muncă în condiții deosebite și a prevăzut în art. 29 alin. (1) că sunt încadrate în condiții deosebite locurile de muncă stabilite în baza criteriilor și metodologiei prevăzute de legislația în vigoare la data încadrării acestora.
Totodată, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 263/2010 au definit locurile de muncă în condiții speciale, iar art. 30 alin. (1) a realizat o enumerare exhaustivă a acestora. Cu toate acestea, complexitatea problematicii referitoare la încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite sau speciale a făcut necesară adoptarea unor reglementări de ordin secundar, respectiv hotărâri ale Guvernului, prin care au fost precizate toate criteriile care, în mod cumulativ, erau necesare pentru a justifica încadrarea locurilor de muncă în condițiile mai sus amintite și care vizau nu doar tipul activității, ci și elemente concrete, precum prezența la locul de muncă a factorilor de risc pentru sănătatea salariaților, măsurile concrete adoptate în scopul înlăturării acestor factori, efectele reale asupra securității și sănătății în muncă a factorilor de risc pentru sănătatea salariaților, măsurile concrete adoptate în scopul înlăturării acestor factori, efectele reale asupra securității și sănătății în muncă și altele asemenea. Totodată, evaluarea acestor elemente concrete a impus reglementarea unei metodologii etapizate, constând dintr-o serie de operațiuni tehnice și administrative necesar a fi urmate în ordine cronologică. De asemenea, reevaluarea încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite sau speciale a necesitat adoptarea unor reglementări asemănătoare prin care s-au stabilit criteriile și metodologia acestei proceduri.
21. Curtea a observat că, având în vedere complexitatea și specificitatea expertizei necesare încadrării unor locuri de muncă în condiții deosebite sau speciale, legiuitorul a optat pentru o procedură în care inițiativa aparținea partenerilor sociali, respectiv angajatorilor împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii [art. 3 alin. (1) lit. a) și b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003], iar evaluările se realizau de către autoritățile administrative cu atribuții specifice în domeniu. Astfel, inspectoratele teritoriale de muncă sau Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare au realizat verificarea locurilor de muncă din punctul de vedere al îndeplinirii măsurilor tehnico-organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea riscurilor profesionale prevăzute de legislația privind protecția muncii ori de normele fundamentale de securitate radiologică [art. 3 alin. (1) lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003]. Expertiza tehnică a fost realizată de către Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Muncii sau Institutul Național pentru Securitate Minieră și Protecție Antiexplozivă — INSEMEX, după caz, respectiv laboratoarele de igiena radiațiilor din cadrul direcțiilor de sănătate publică, autorizate de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, în baza unei metodologii proprii, adaptată locurilor de muncă și riscurilor specifice existente, avizată, după caz, de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sau de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare [art. 14 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003], în timp ce expertiza medicală a fost realizată de către institutele de sănătate publică, direcțiile de sănătate publică, structurile medicale de medicina muncii și centrele de medicină preventivă, în conformitate cu o metodologie proprie stabilită de Ministerul Sănătății pe baza riscurilor existente și a efectului determinat de manifestarea acestora [art. 14 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003]. Acordarea avizului pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale s-a realizat de către Comisia pentru acordarea avizelor de încadrare în condiții speciale [art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003]. În cazul în care avizul nu era acordat, se putea formula plângere la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, iar decizia acestuia putea fi atacată în fața instanței de judecată. Instanțele de judecată erau, de asemenea, competente să constate perioada lucrată în condiții speciale, atunci când dovedirea acestor perioade nu mai era posibilă din cauza distrugerii arhivelor.
22. Prin urmare, Curtea a constatat că legiuitorul nu a avut în vedere acordarea competenței de a evalua îndeplinirea condițiilor speciale ale unor locuri de muncă instanțelor de judecată, ci unor autorități administrative, specializate. Numai în mod excepțional, atunci când din motive obiective dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în condiții speciale nu era posibilă, ca urmare a distrugerii arhivelor, instanțele de judecată, potrivit art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, aveau posibilitatea de a se pronunța cu privire la reconstituirea perioadei lucrate în condiții speciale.
23. Faptul că dispozițiile de lege criticate nu au reglementat competența instanțelor judecătorești de a încadra unele locuri de muncă în condiții speciale, ci au stabilit că metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și a Ministerului Sănătății și Familiei, în urma consultării Casei Naționale de Pensii și Asigurări Sociale — CNPAS [art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000], iar această procedură s-a realizat prin intermediul autorităților administrative mai sus arătate nu poate avea, per se, semnificația încălcării dreptului de acces la justiție, de vreme ce legiuitorul este liber să stabilească modalitatea cea mai adecvată în care evaluarea acestor condiții corespunde obiectivelor avute în vedere și organele cele mai competente să realizeze această evaluare.
24. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii a dat-o dispozițiilor de lege criticate prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016 — în sensul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006, raportate la prevederile art. 2—6, 9, 13 și 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare — este în acord cu conținutul acestor dispoziții. Din contră, dacă Înalta Curte de Casație și Justiție sau Curtea Constituțională ar interpreta textele de lege supuse analizei de constituționalitate în sensul că dau dreptul salariaților de a se adresa în mod direct justiției, în alte situații decât cele prevăzute în mod distinct în ipoteza art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, pentru a obține recunoașterea condițiilor speciale, fără respectarea condițiilor cumulative mai sus arătate, s-ar substitui legiuitorului, fapt interzis de principiul separației puterilor în stat.
25. Curtea apreciază că aceste considerente sunt valabile și în ceea ce privește criticile formulate în prezenta cauză în raport cu textele legale ce formează obiectul controlului de constituționalitate în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016.
26. Prin Decizia nr. 680 din 2 noiembrie 2017, precitată, paragraful 65, Curtea, analizând situația persoanelor care susțin că desfășoară una dintre activitățile prevăzute în anexa nr. 2 la Legea nr. 263/2010, dar nu beneficiază de încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale, deoarece acestea au fost constituite ulterior finalizării procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, iar legiuitorul nu a prevăzut o procedură care să permită actualizarea listelor prevăzute în anexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, a reținut că dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 se referă la locuri de muncă ce, potrivit legislației anterioare, au fost supuse unei evaluări care a vizat nu doar caracteristicile activității, ci și condițiile concrete în care aceasta se desfășura în cadrul unei unități. Prin stabilirea unei limite temporale pentru procedura de încadrare a unor locuri de muncă în condiții speciale, precum și din reglementarea unei proceduri de reevaluare a acestei încadrări se desprinde intenția vădită a legiuitorului de a restrânge sfera locurilor de muncă încadrate în condiții deosebite sau speciale, prin normalizarea acestora și înlăturarea factorilor de risc pentru sănătatea salariaților, potrivit legislației privind protecția muncii. Prin urmare, Curtea a apreciat că locurile de muncă înființate după încheierea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 nu mai pot întruni, în mod obiectiv, aceleași criterii care au determinat încadrarea în condiții speciale a unor locuri de muncă încadrate potrivit legislației anterioare în grupa I de muncă și care se desfășurau într-un cadru ce nu asigura o protecție suficientă a salariaților împotriva riscurilor activității desfășurate.
27. Prin Decizia nr. 617 din 2 octombrie 2018, antereferită, paragraful 25, Curtea a arătat că nerespectarea cadrului legal referitor la condițiile de lucru ale salariaților reprezintă o eventuală problemă de aplicare a legii, a cărei soluționare nu revine însă competenței instanței de contencios constituțional.
28. Curtea a reținut și că precizarea făcută în art. II din Legea nr. 325/2015, în care se arată că angajatorii nu mai plătesc contribuții de asigurări sociale aferente locurilor de muncă în condiții speciale, nemaiavând temei legal pentru încadrarea persoanelor în condiții speciale de muncă, nu face decât să confirme că, prin constatarea inexistenței condițiilor concrete de risc la locul de muncă, în urma reevaluării, dispozițiile legale referitoare la locurile de muncă în condiții speciale nu mai sunt incidente.
29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
30. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească și însușită de partea Vasile Ioan Suceavă în Dosarul nr. 1.964/102/2020/a1 al Tribunalului Mureș — Secția civilă și constată că dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e), alin. (2) și (3) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, ale art. II din Legea nr. 325/2015 pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum și dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 19/2000, ale art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006, ale anexei nr. 2 la Legea nr. 226/2006, ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 și ale anexei nr. 3 la Legea nr. 263/2010, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, și prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Mureș — Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 9 decembrie 2025. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Patricia-Marilena Ionea
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.