Pe scurt

  • Victima poate renunța la judecarea cererii de ordin de protecție și atunci când cererea a fost depusă de procuror în numele ei. Înalta Curte de Casație și Justiție a dat această dezlegare pe 22 iunie 2026, iar de la 16 septembrie 2026, data publicării în Monitorul Oficial, ea este obligatorie pentru toate instanțele din țară. Vizați sunt victimele violenței domestice, agresorii, procurorii și judecătoriile care judecă aceste cereri.
  • Timp de nouă luni, aceeași situație a primit soluții opuse de la o judecătorie la alta. După ce Legea nr. 232/2025 a abrogat, de la 19 decembrie 2025, textul care recunoștea expres acest drept, o parte dintre instanțe au refuzat renunțarea și au judecat pe fond, altele au închis dosarul. În primele trei luni ale anului 2026 s-au strâns peste 180 de hotărâri împărțite între cele două soluții, dintre care 160 definitive.
  • Renunțarea nu este automată și nu se ia act de ea orice ar fi. Judecătorul poate refuza să o valideze dacă voința victimei pare smulsă prin presiuni sau amenințări, mai ales când în casă sunt copii minori. În plus, dacă victima renunță la primul termen sau după el, este nevoie de acordul agresorului, iar tăcerea lui până la termenul fixat de instanță se socotește acord.
Act: Decizia nr. 82 din 22 iunie 2026 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Publicat: M. Of. nr. 784 din 16 septembrie 2026
Intră în vigoare: 16 septembrie 2026, data publicării; pentru Tribunalul Iași și Tribunalul Sibiu, instanțele care au întrebat, de la 22 iunie 2026

Victima violenței domestice poate opri procesul pentru emiterea unui ordin de protecție și atunci când cererea a ajuns la judecătorie prin procuror, nu prin ea însăși. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit asta prin Decizia nr. 82 din 22 iunie 2026, publicată pe 16 septembrie 2026, și a închis o practică ce se rupsese în două după o modificare de lege din decembrie 2025. Este a doua oară în acest an când instanța supremă este chemată să lămurească ceva la procedura ordinului de protecție: în iulie 2026 a respins ca inadmisibilă o întrebare despre ordinul cerut împotriva unei persoane puse sub tutelă specială, așa că problema aceea a rămas nerezolvată. De data aceasta există un răspuns.

Punctul de plecare este o abrogare. Până la 19 decembrie 2025, art. 43 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice spunea, în două rânduri, că victima poate renunța la judecarea cererii privind ordinul de protecție atunci când cererea a fost introdusă în numele ei de procuror, de reprezentantul autorității locale cu atribuții în domeniu sau de un furnizor acreditat de servicii sociale. Legea nr. 232/2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.164 din 16 decembrie 2025, a șters textul prin art. I pct. 2, fără să pună nimic în locul lui.

Restul aceleiași legi merge în direcția opusă renunțării. Tot prin Legea nr. 232/2025, ordinul de protecție provizoriu emis de polițist nu mai expiră automat după cel mult 5 zile, ci se prelungește de drept până la soluționarea cererii în primă instanță; pedepsele pentru agresorii care încalcă repetat ordinul cresc cu jumătate; iar în Codul penal a fost adăugată o regulă nouă, potrivit căreia retragerea plângerii nu mai produce efecte la lovire și la vătămare corporală din culpă săvârșite asupra unui membru de familie. Într-un pachet care strânge șurubul peste tot, ștergerea art. 43 a fost citită de multe instanțe ca o interdicție.

Două tribunale au cerut lămuriri. Tribunalul Iași a trimis întrebarea pe 5 februarie 2026, într-un dosar în care Judecătoria Iași refuzase renunțarea victimei și respinsese cererea pe fond, deși femeia declarase în ședință că renunță, iar pârâtul fusese de acord. Tribunalul Sibiu a trimis a doua întrebare într-un dosar în care judecătoria făcuse exact invers: luase act de renunțarea victimei, care se împăcase cu pârâtul, iar parchetul atacase soluția. Cele două sesizări au fost conexate, iar completul de 13 judecători le-a rezolvat printr-un singur răspuns.

Raționamentul este scurt și pleacă din Codul de procedură civilă. Art. 92 alin. (1) îi permite procurorului să pornească orice acțiune civilă în cazurile prevăzute expres de lege, iar cererea de ordin de protecție făcută în numele victimei este un astfel de caz. Art. 93 spune mai departe că titularul dreptului este introdus în proces și se poate folosi, printre altele, de art. 406, adică exact de renunțarea la judecată. Art. 2 alin. (2) face codul aplicabil în orice materie, în lipsa unei dispoziții contrare. Concluzia Înaltei Curți: fostul art. 43 nu era o derogare, ci o repetare a regulii generale, iar ștergerea unei repetări nu creează o interdicție. Ca să dispară dreptul, legiuitorul ar fi trebuit să scrie asta negru pe alb, așa cum a făcut, în aceeași lege, la retragerea plângerii penale.

Efectele pe care le produce

De la 16 septembrie 2026, orice judecătorie din țară este obligată să aplice această dezlegare. Când victima declară, personal în ședință sau prin cerere scrisă, că renunță la judecarea cererii de ordin de protecție, instanța nu mai poate răspunde că abrogarea art. 43 i-a luat acest drept. Pentru Tribunalul Iași și Tribunalul Sibiu, cele două instanțe care au întrebat, obligația a început mai devreme, chiar din ziua pronunțării, 22 iunie 2026.

Dezlegarea acoperă două situații, amândouă cu procurorul în față. Prima: cererea depusă de procuror în numele victimei, potrivit art. 40 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 217/2003. A doua: cererea trimisă judecătoriei de procuror după ce a confirmat un ordin de protecție provizoriu emis de poliție, potrivit art. 34 alin. (6). Înalta Curte notează că a doua este, în fapt, o variantă a primeia.

Cererile depuse de celelalte persoane enumerate în lege rămân în afara răspunsului obligatoriu. Art. 40 alin. (3) mai permite să ceară ordinul, în numele victimei, și reprezentantul autorității locale cu atribuții în protecția victimelor violenței domestice, la lit. b), și reprezentantul unui furnizor acreditat de servicii sociale, la lit. c), acesta din urmă numai cu acordul victimei. Fostul art. 43 le cuprindea pe toate trei. Dispozitivul de acum vorbește doar despre procuror, pentru că doar despre procuror au întrebat cele două tribunale.

Renunțarea rămâne supusă condițiilor obișnuite din art. 406 din Codul de procedură civilă. Se face personal sau prin mandatar cu procură specială. Dacă vine la primul termen la care părțile sunt legal citate sau după acesta, are nevoie de acordul expres ori tacit al celeilalte părți, iar instanța îi dă pârâtului absent un termen până la care să își spună poziția; dacă tace, se consideră că a fost de acord. Hotărârea prin care se ia act de renunțare este supusă unei căi de atac, judecată de instanța ierarhic superioară.

Instanța păstrează un drept de verificare. Înalta Curte spune expres că nimic nu împiedică judecătorul să aprecieze, de la caz la caz, dacă cererea de renunțare este întemeiată sau nu, atunci când voința victimei pare viciată prin presiuni ori amenințări exercitate asupra ei sau asupra familiei, și mai ales când există copii minori pentru care ar trebui luate măsuri de protecție. Aceeași posibilitate exista și cât timp art. 43 era în vigoare, deci pe acest punct nimic nu s-a schimbat.

Renunțarea are însă un cost imediat, pe care decizia nu îl spune, dar care iese din combinarea a două texte. Ordinul de protecție provizoriu emis de polițist și confirmat de procuror nu mai încetează după 5 zile, ci ține, prin efectul Legii nr. 232/2025, până la soluționarea cererii în primă instanță. Când procesul se închide prin renunțare, se închide și acest interval: protecția provizorie se stinge odată cu dosarul și nu este înlocuită de un ordin de protecție dat de judecător.

Un lucru nu se schimbă: dosarele deja terminate rămân cum sunt. Cele 55 de hotărâri definitive pronunțate pe interpretarea pe care Înalta Curte a respins-o nu se rejudecă, pentru că o hotărâre prealabilă nu este motiv de revizuire în lista din art. 509 din Codul de procedură civilă. Dezlegarea privește procesele de acum înainte.

Ce s-a schimbat față de situația anterioară

Până la 19 decembrie 2025 nu exista dispută. Art. 43 din Legea nr. 217/2003 spunea limpede că, în cazurile de la art. 40 alin. (3) și art. 34 alin. (6), victima poate renunța la judecarea cererii privind ordinul de protecție, potrivit art. 406 din Codul de procedură civilă. Judecătorul citea textul și lua act.

Între 19 decembrie 2025 și 15 septembrie 2026 a fost loterie. Curțile de apel au trimis Înaltei Curți, până la 1 aprilie 2026, peste 180 de hotărâri pronunțate în primele trei luni ale anului pe exact această problemă, din toate circumscripțiile. Peste 60 dintre ele, din care 55 definitive, spuneau că abrogarea a suprimat definitiv dreptul de a renunța. Peste 120, din care 105 definitive, spuneau contrariul. La un ritm de aproximativ două hotărâri pe zi, într-o materie în care dosarul se judecă în cel mult 72 de ore, două victime aflate în aceeași situație, în aceeași lună, au primit răspunsuri opuse.

Cele două dosare care au generat sesizările arată ruptura în miniatură. La Iași, cererea a fost înregistrată pe 29 decembrie 2025, iar sentința a venit pe 31 decembrie 2025: victima a cerut să renunțe, pârâtul a fost de acord, instanța a refuzat și a respins cererea pe fond. La Sibiu, acțiunea a intrat pe 20 februarie 2026, victima a anunțat pe 23 februarie 2026 că s-a împăcat și vrea să renunțe, iar judecătoria a închis dosarul chiar în aceeași zi. Trei zile într-un caz, două în celălalt, soluții inverse.

De la 16 septembrie 2026 se revine, ca rezultat practic, la ce scria în art. 43, dar temeiul este altul. Nu mai este o normă specială din legea violenței domestice, ci regula generală din Codul de procedură civilă. Diferența contează: dacă Parlamentul vrea din nou să închidă această ușă, nu mai ajunge să șteargă un text, trebuie să scrie o interdicție expresă. Înalta Curte îi cere asta explicit, spunând că revine legiuitorului obligația de a interveni de o manieră adecvată.

S-a schimbat și poziția instituțiilor care au fost întrebate. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut în scris că abrogarea suprimă definitiv dreptul de a renunța. Institutul Național al Magistraturii și Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai au susținut contrariul, iar la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara au existat opinii în ambele sensuri. A câștigat interpretarea împotriva căreia s-a pronunțat Ministerul Public.

Avantaje și dezavantaje

Ce aduce bun

  • Nouă luni de practică împărțită se închid cu o regulă unică, obligatorie în toată țara. Victima nu mai depinde de judecătoria la care a nimerit dosarul.
  • Autonomia victimei rămâne recunoscută. O femeie care s-a mutat, care s-a împăcat sau care nu mai vrea proces nu mai este ținută într-o judecată pornită în numele ei, împotriva voinței ei de acum.
  • Protecția nu se pierde automat. Judecătorul poate refuza să ia act de renunțare atunci când vede presiuni, amenințări sau copii minori în joc, deci renunțarea nu devine o portiță pentru agresor.
  • Metoda de lucru rămâne clară pentru viitor. Înalta Curte spune că o limitare a unui drept procesual se face prin text expres, nu prin ștergerea unei repetări, ceea ce reduce riscul ca alte abrogări să fie citite greșit.
  • Se eliberează timp de judecată. Un dosar închis prin renunțare nu mai ocupă termenul de 72 de ore care ar trebui să meargă la cazurile cu pericol real.

Ce rămâne o problemă

  • Răspunsul acoperă doar cererile procurorului. Pentru cererile depuse de reprezentantul autorității locale sau de un furnizor acreditat de servicii sociale nu există nicio dezlegare obligatorie, deși fostul art. 43 le cuprindea și pe acestea.
  • Cele 55 de hotărâri definitive date pe interpretarea respinsă rămân definitive. Victimele din acele dosare au fost judecate pe fond împotriva voinței lor, fără cale de întoarcere.
  • Au trecut 86 de zile de la pronunțare până la publicare, deci de la momentul în care răspunsul exista până la momentul în care a devenit obligatoriu. În tot acest interval instanțele au continuat să dea soluții contrare.
  • Verificarea consimțământului rămâne la latitudinea fiecărui judecător. Decizia spune că instanța poate aprecia dacă voința este viciată, dar nu există niciun criteriu scris, nicio obligație de a întreba și nicio procedură de audiere separată.
  • Rezultatul poate fi schimbat oricând. Dacă Parlamentul scrie interdicția expresă pe care Înalta Curte o descrie, dreptul dispare, iar victimele se întorc la situația din decembrie 2025.
  • Pentru victima care renunță, ordinul de protecție provizoriu se stinge odată cu dosarul. Cine renunță sub presiune rămâne fără nicio măsură în vigoare chiar din ziua aceea.

Sfaturi utile

  1. Renunțarea se face personal, verbal în ședința de judecată sau prin cerere scrisă. Prin altcineva se poate doar cu procură specială, potrivit art. 406 alin. (2) din Codul de procedură civilă; o împuternicire obișnuită nu este suficientă.
  2. Dacă renunți la primul termen la care părțile sunt legal citate sau mai târziu, ai nevoie de acordul celeilalte părți. Dacă pârâtul lipsește, instanța îi dă un termen ca să răspundă, iar tăcerea lui până atunci se socotește acord.
  3. Renunțarea la judecată nu stinge dreptul. Dacă violența reapare, poți cere din nou un ordin de protecție, iar dosarul închis nu îți stă în cale.
  4. Întreabă în ședință ce se întâmplă cu ordinul de protecție provizoriu emis de poliție. El ține până la soluționarea cererii în primă instanță, deci se stinge în ziua în care instanța închide dosarul, iar tu rămâi fără nicio măsură de protecție în vigoare.
  5. Dacă cineva îți cere să renunți, spune asta judecătorului. Înalta Curte confirmă că instanța poate refuza renunțarea când constată presiuni ori amenințări asupra ta sau a familiei, iar mențiunea rămâne la dosar.
  6. Dacă procurorul își retrage cererea, tu poți cere continuarea judecății. Art. 93 din Codul de procedură civilă îți dă expres acest drept, deci retragerea procurorului nu închide singură dosarul.
  7. Împotriva hotărârii prin care instanța ia act de renunțare se face recurs, nu apel, potrivit Deciziei nr. 15/2025 pronunțate în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 832 din 9 septembrie 2025. Termenul este cel special din materia ordinului de protecție, de 3 zile.
  8. Termenele din această procedură sunt foarte scurte, deci nu amâna nicio hotărâre. Cererea se judecă în cel mult 72 de ore de la depunere, pronunțarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar motivarea se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.

Întrebări frecvente

Pot să renunț la proces dacă ordinul de protecție a fost cerut de procuror, nu de mine?
Da. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia nr. 82 din 22 iunie 2026, că victima poate renunța la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecție și atunci când cererea a fost introdusă de procuror în numele ei, fie direct, potrivit art. 40 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 217/2003, fie după confirmarea unui ordin de protecție provizoriu, potrivit art. 34 alin. (6). Dezlegarea este obligatorie pentru toate instanțele de la 16 septembrie 2026.
Judecătorul este obligat să ia act de renunțarea mea?
Nu în orice condiții. Trebuie îndeplinite cerințele din art. 406 din Codul de procedură civilă, adică renunțarea să fie făcută personal sau prin mandatar cu procură specială și, dacă vine la primul termen ori mai târziu, să existe acordul celeilalte părți. În plus, Înalta Curte spune că instanța poate aprecia dacă cererea este întemeiată, atunci când voința victimei pare viciată prin presiuni sau amenințări, mai ales dacă în familie sunt copii minori.
Ce se întâmplă cu ordinul de protecție provizoriu emis de poliție dacă renunț?
Se stinge odată cu dosarul. De la modificarea adusă prin Legea nr. 232/2025, ordinul provizoriu nu mai expiră după cel mult 5 zile, ci se prelungește de drept până la soluționarea cererii în primă instanță. Dacă instanța ia act de renunțare și închide dosarul, dispare și temeiul prelungirii, iar niciun ordin de protecție dat de judecător nu îi ia locul.
Regula se aplică și când cererea a fost depusă de primărie sau de un centru pentru victime?
Nu direct. Dispozitivul deciziei vorbește doar despre cererile introduse de procuror. Art. 40 alin. (3) lit. b) și c) din Legea nr. 217/2003 permite să ceară ordinul, în numele victimei, și reprezentantul autorității locale cu atribuții în domeniu, respectiv reprezentantul unui furnizor acreditat de servicii sociale. Pentru aceste două situații nu există o dezlegare obligatorie, deși textul abrogat le acoperea și pe ele.
De ce a fost nevoie de o decizie a Înaltei Curți pentru o chestiune care părea limpede?
Pentru că Legea nr. 232/2025 a abrogat, de la 19 decembrie 2025, art. 43 din Legea nr. 217/2003, singurul text care spunea expres că victima poate renunța. O parte dintre instanțe au citit abrogarea ca pe o interdicție, altele ca pe eliminarea unei repetări inutile. În primele trei luni ale anului 2026 s-au pronunțat peste 180 de hotărâri împărțite între cele două interpretări, din toate circumscripțiile de curte de apel.
Dosarul meu a fost judecat pe fond pentru că instanța mi-a refuzat renunțarea. Se poate redeschide?
Nu pe baza acestei decizii. O hotărâre prealabilă nu figurează printre motivele de revizuire din art. 509 din Codul de procedură civilă, iar dezlegarea produce efecte pentru viitor. Dacă hotărârea nu este încă definitivă și termenul de atac nu a expirat, calea de atac rămâne deschisă, iar instanța superioară este ținută de această dezlegare.
Dacă renunț acum, mai pot cere un ordin de protecție mai târziu?
Da. Renunțarea la judecată nu înseamnă renunțarea la dreptul de a fi protejată. Dacă apar fapte noi de violență, poți depune o cerere nouă, personal sau prin procuror, iar dosarul închis anterior nu constituie un obstacol.

Analiza redacției

Decizia repară o eroare de tehnică legislativă, nu una de fond. Parlamentul a vrut să închidă o ușă și a ales cel mai slab instrument posibil: a șters un text în loc să scrie o interdicție. Rezultatul a fost exact pe dos față de intenție. Înalta Curte arată că în expunerea de motive a Legii nr. 232/2025 nu se găsește nicio explicație pentru abrogarea art. 43, deși toate celelalte modificări sunt justificate acolo. Un text dispărut fără un rând de motivare a devenit, pentru nouă luni, sursa unei practici împărțite.

Prima observație care nu se vede citind decizia de la cap la coadă ține de ceas, și e cea mai incomodă. Art. 521 alin. (2) din Codul de procedură civilă trimite la art. 517 alin. (3), care dă cel mult 30 de zile pentru motivare și cel mult 15 zile de la motivare pentru publicare, adică maximum 45 de zile de la pronunțare. Decizia a fost pronunțată pe 22 iunie 2026 și publicată pe 16 septembrie 2026, adică după 86 de zile, cu 41 de zile peste termenul legal. În aceeași materie, judecătoria are 72 de ore ca să judece cererea, 24 de ore ca să amâne pronunțarea și 48 de ore ca să motiveze. Instanța care impune ore instanțelor de fond și-a depășit propriul termen exprimat în zile, iar întârzierea nu este administrativă: până la publicare, dezlegarea nu obliga pe nimeni în afară de cele două tribunale care întrebaseră, deci hotărârile contradictorii au continuat să se strângă.

A doua observație iese din combinarea a două paragrafe ale deciziei. La paragraful 209, Înalta Curte constată că fostul art. 43 se referea generic la art. 40 alin. (3), nu doar la lit. a), deci acoperea și cererile reprezentantului autorității locale și pe ale furnizorului acreditat de servicii sociale. La paragraful 210 spune, totuși, că abrogarea normei redundante se impunea din rațiuni de tehnică legislativă, pentru respectarea interdicției paralelismului din art. 16 din Legea nr. 24/2000. Cele două afirmații se pot împăca doar pe jumătate. Art. 92 și art. 93 din Codul de procedură civilă îl privesc exclusiv pe procuror, deci pentru lit. b) și lit. c) art. 43 nu dubla nimic, era singurul text. Ștergerea lui nu a eliminat o repetiție acolo, ci a lăsat două categorii de cereri fără niciun temei expres și, acum, fără dezlegare obligatorie. Practica neunitară are unde să continue.

A treia observație privește chiar instituția care a pierdut. Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași a făcut apel cerând instanței să ia act de renunțarea victimei. Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu a făcut recurs exact împotriva unei hotărâri prin care instanța luase act de renunțare. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut în scris a doua poziție. În aceleași luni, pe aceeași întrebare, Ministerul Public a apărat ambele răspunsuri în fața instanțelor. Nu este un reproș adus procurorilor, ci măsura exactă a cât de neclar era textul rămas după abrogare.

Miza nu este teoretică. Din expunerea de motive a Legii nr. 232/2025 reiese că în primele patru luni ale anului 2025 s-au emis aproape 8.000 de ordine de protecție, adică în jur de 2.000 pe lună, iar la trei judecătorii luate ca eșantion numărul cererilor a urcat de la 1.100 în tot anul 2024 la 520 în primele cinci luni ale anului 2026, cu aproximativ 13% mai multe pe lună. Pe un asemenea volum, nouă luni de interpretări opuse nu înseamnă un incident, ci câteva mii de dosare judecate după reguli diferite.

Ce ar trebui schimbat

  • Parlamentul trebuie să spună expres ce vrea, într-un sens sau în celălalt. Fie scrie în Legea nr. 217/2003 că renunțarea la judecată nu este posibilă în cazurile de la art. 34 alin. (6) și art. 40 alin. (3), fie reintroduce dreptul, cum îl avea art. 43. Efectul practic: se închide riscul unei a doua runde de practică neunitară pe aceeași întrebare, iar instanțele nu mai depind de o dezlegare care poate fi răsturnată printr-o singură modificare de lege.
  • Dacă se alege interdicția, ea trebuie însoțită de o supapă. Un text care permite instanței să constate că starea de pericol a încetat și să închidă dosarul din acest motiv ar evita situația absurdă în care o victimă este obligată să parcurgă un proces despre o primejdie care nu mai există. Efectul practic: protecția rămâne acolo unde e nevoie de ea, fără să se transforme într-o judecată formală.
  • Cererile de la art. 40 alin. (3) lit. b) și c) trebuie reglementate separat și expres. Astăzi ele nu sunt acoperite nici de art. 93 din Codul de procedură civilă, nici de dispozitivul acestei decizii. Efectul practic: cererile depuse de direcțiile de asistență socială și de furnizorii acreditați nu mai depind de interpretarea fiecărui complet.
  • Verificarea consimțământului la renunțare are nevoie de criterii scrise. Audierea victimei în absența pârâtului, o întrebare obligatorie despre eventuale presiuni și o atenție specială acolo unde există copii minori ar transforma posibilitatea recunoscută de Înalta Curte într-o practică uniformă. Efectul practic: renunțarea smulsă prin amenințare devine mult mai greu de strecurat prin ședință.
  • Deciziile de unificare a practicii trebuie publicate în termenul lor legal. Cele 45 de zile din art. 517 alin. (3) nu sunt orientative. Efectul practic: pe acest dosar, respectarea lor ar fi scurtat cu aproape trei luni fereastra în care instanțele au continuat să dea soluții contrare pe o chestiune deja lămurită.

Textul original al actului normativ

Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial

M. Of. nr. 784 din 16 septembrie 2026 16 pagini PDF, 118 KB actul începe la pagina 2

Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul

Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.

Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului

Se încarcă textul actului…

Sursă: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784/16.IX.2026, paginile 2-16.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.