Condamnat în apel de un judecător care nu îi ascultase martorii: România, condamnată la Strasbourg

H O T Ă R Â R E A din 3 iunie 2025 în Cauza Manolache împotriva României (Cererea nr. 7.908/17)

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secția a patra

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 8 iulie 2026

A C T E A L E C U R Ț I I E U R O P E N E A D R E P T U R I L O R O M U L U I CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECȚIA A PATRA H O T Ă R Â R E din 3 iunie 2025 în Cauza Manolache împotriva României (Cererea nr. 7.908/17) Strasbourg Definitivă 3 septembrie 2025

Art. 6 § 1 (latura penală) • Lipsa unui proces echitabil în cursul apelului care a dus la condamnarea reclamantului după achitarea sa în primă instanță • O nouă interpretare dată de curtea de apel mărturiilor, care constituie elemente de probă decisive, fără ca ambii judecători din completul de judecată să fi audiat direct martorii în cauză • Curtea de apel, instanță care are obligația, în temeiul Convenției, de a lua din oficiu măsuri pentru a audia direct martorii relevanți în vederea stabilirii vinovăției sau a nevinovăției reclamantului • Respectarea principiului nemijlocirii de către unul dintre cei doi judecători ai completului de judecată, care nu poate lua decizia decât în unanimitate, nu poate compensa absența celuilalt judecător de la audierea tuturor martorilor, cu excepția martorului indirect Întocmită de grefă. Nu obligă Curtea.

Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi modificări de formă. În Cauza Manolache împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din: Lado Chanturia, președinte, Jolien Schukking, Faris Vehabović, Ana Maria Guerra Martins, Anne Louise Bormann, Sebastian Rădulețu, András Jakab, judecători, și Simeon Petrovski, grefier adjunct de secție, având în vedere: — Cererea (nr. 7.908/17) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Nicolae-Richard Manolache („reclamantul”), a sesizat Curtea la 11 ianuarie 2017, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”); — decizia de a aduce cererea la cunoștința Guvernului României („Guvernul”); — observațiile părților, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 mai 2025, pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

I N T R O D U C E R E

1. Cererea privește, în raport cu art. 6 din Convenție, caracterul echitabil al unei proceduri penale inițiate împotriva reclamantului, persoana în cauză reproșând completului de judecată care l-a condamnat în ultimă instanță că nu a audiat martorii în mod direct. Î N F A P T

2. Reclamantul s-a născut în 1969 și locuiește în Câmpulung. El a fost reprezentat de domnul A. Grigoriu, avocat în București.

3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. I. Urmărirea penală față de reclamant

4. La 17 martie 2015, soții H. (H.I. și H.S.) au depus la Direcția Generală Anticorupție Argeș („DGA”) un denunț împotriva reclamantului, agent de poliție, acuzându-l că a solicitat și a primit de la H.S. suma de 1.500 de euro pentru ca soțul său, H.I., să fie angajat ca șofer într-o societate privată. Ei au susținut că reclamantul nu și-a ținut promisiunea și că a refuzat ulterior să le dea socoteală atunci când i-au solicitat rambursarea sumei menționate. Au adăugat că, în acest context, H.S., care lucra pentru soția reclamantului, M.A., a fost concediată.

5. La 21 aprilie 2015, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș („parchetul”) a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant pentru trafic de influență [art. 291 din Codul penal coroborat cu art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție]. La 16 iulie 2015, a dispus trimiterea în judecată a reclamantului în fața Tribunalul Argeș („tribunalul”) pentru săvârșirea infracțiunii anterior menționate. Parchetul s-a bazat în special pe declarațiile făcute în cursul procedurii de soții H., care trecuseră cu succes un test poligraf efectuat pentru detectarea unui posibil comportament simulat, și pe mărturiile părinților lui H.S., soții R., care furnizaseră o parte din suma care urma să fie transferată, precum și pe cea a unei prietene a doamnei H.S., F.D., martorii respectivi confirmând faptele denunțate, astfel cum le-au fost relatate, potrivit lor, de soții H. la data faptelor. Dosarul de urmărire penală conținea, printre altele, și înregistrări ale convorbirilor efectuate pe telefoanele aparținând soților H., reclamantului și, respectiv, lui M.A., soția acestuia din urmă, procese-verbale de percheziție la domiciliul reclamantului și mărturia lui R.M.L., care asistase la o ceartă între H.S. și F.D., pe de o parte, și între reclamant și M.A., pe de altă parte, cu privire la rambursarea sumei de bani în litigiu.

II. Procedura în primă instanță și achitarea reclamantului

6. În fața tribunalului, reclamantul a contestat toate mărturiile strânse în cursul urmăririi penale, cu excepția celei a lui R.M.L.

7. În ședințele din 4 noiembrie și 2 decembrie 2015, tribunalul a constatat că soții H. nu puteau fi audiați din cauză că nu se aflau în România și întrucât, în pofida emiterii de mandate de aducere, a fost imposibilă prezentarea lor în fața instanței. Tribunalul a citit declarațiile date de aceștia în cursul urmăririi penale. În plus, i-a audiat pe reclamant, care a negat faptele de care era acuzat, precum și, în calitate de martori, pe soții R. și pe F.D. (supra, pct. 5).

8. Prin Sentința din 4 decembrie 2015, tribunalul l-a achitat pe reclamant. Aplicând principiul in dubio pro reo, acesta a considerat că în speță nu existau suficiente probe pentru a răsturna prezumția de nevinovăție care opera în favoarea persoanei în cauză. În această privință, tribunalul a constatat că singurele probe directe erau declarațiile soților H., în calitate de denunțători, întrucât ceilalți martori, care se limitau la a relata ceea ce primii le spuseseră, trebuiau considerați martori indirecți. Chiar dacă concluziile rapoartelor tehnico-științifice referitoare la testul poligraf (supra, pct. 5) — care nu se număra printre probele prevăzute de Codul de procedură penală („C. proc. pen.”) — ar putea constitui un indiciu de sinceritate, deoarece se coroborau cu alte probe, astfel de concluzii nu puteau justifica, în sine, o condamnare atunci când, precum în speță, declarațiile cuplului H. constituiau singura probă directă.

Tribunalul a subliniat că nu îi revenea reclamantului sarcina de a-și dovedi nevinovăția. În plus, acesta a reținut că înregistrările telefonice, în care M.A. nega în mod constant că ar fi avut cunoștință de faptele denunțate, nu dovedeau veridicitatea acuzațiilor formulate împotriva reclamantului și că argumentul reclamantului potrivit căruia H.S. urmărea, prin intermediul acestora, să se răzbune pentru concedierea de către M.A. (supra, pct. 4) era susținut în parte de mărturia pe care R.M.L. o depusese în cursul urmăririi penale (supra, pct. 5).

III. Procedura penală în ultimă instanță și condamnarea reclamantului

9. Parchetul a declarat apel împotriva hotărârii de achitare la Curtea de Apel Pitești („curtea de apel”). Criticând concluzia tribunalului potrivit căreia declarațiile soților H. constituiau singurele probe de vinovăție disponibile, acesta a considerat că, în cazurile în care nu mai era posibilă constatarea unei infracțiuni flagrante, toate probele, directe și indirecte, trebuiau interpretate în strânsă legătură unele cu altele.

Parchetul a arătat, printre altele, că soții H. au trecut testul poligraf fără incidente, în timp ce reclamantul a refuzat să se supună acestuia, și a considerat că tribunalul a interpretat în mod eronat sau chiar a ignorat conținutul înregistrărilor conversațiilor telefonice dintre H.S. și M.A.

10. În ședința din 8 iunie 2016 în fața curții de apel, în complet de doi judecători, și anume C.A.N. (președintă) și T.G., reclamantul, asistat de un avocat ales, a declarat că nu dorește să facă nicio declarație. Prin intermediul avocatului său, el s-a opus cererii parchetului având ca obiect audierea martorilor acuzării ale căror declarații fuseseră utilizate în sentința de achitare, în special a soților H. Avocatul reclamantului a susținut că în dosar existau suficiente probe încât curtea de apel să examineze cauza în lumina motivelor de apel prezentate de parchet, care, în opinia sa, se limitau la interpretarea probelor.

El a considerat că martorii în cauză, care fuseseră deja audiați în cursul urmăririi penale și în primă instanță, nu ar mai avea nimic de adăugat și a observat, în special, că soții H. nu s-au putut prezenta în fața tribunalului în pofida mandatelor de aducere emise pe numele lor (supra, pct. 7).

11. În temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 („OUG nr. 18/2016” — infra, pct. 17), curtea de apel a amânat judecarea cauzei pentru a-i cita pe soții H., pe soții R. și pe F.D., în vederea audierii acestora.

12. În ședința din 21 septembrie 2016, curtea de apel, în complet de doi judecători, de această dată compus din E.P. (președintă) și I.F., i-a audiat pe soții H. și pe soții R., ale căror declarații, foarte asemănătoare cu cele făcute anterior în cadrul procedurii, au fost consemnate în dosar.

13. În ședința următoare din 2 noiembrie 2016, curtea de apel, în complet din nou modificat, de această dată compus din judecătorii E.P. (președintă) și T.G. (supra, pct. 10), a audiat-o pe martora F.D., care a confirmat declarația sa inițială (supra, pct. 5). Luând act de lipsa altor cereri prealabile, curtea de apel a deschis dezbaterile și a ascultat concluziile părților. Prin intermediul avocatului său, reclamantul a argumentat că declararea vinovăției sale se întemeia doar pe declarațiile martorilor denunțători, soții H. Or, în opinia sa, declarațiile respective conțineau mai multe contradicții, în special în ceea ce privește prezența fiului soților H. în timpul pretinsei remiteri de bani de care ar fi beneficiat, același lucru fiind valabil și în cazul declarațiilor soților R. și în cazul afirmațiilor soților H. în timpul testului poligraf. Pe de altă parte, el a adăugat că ceilalți martori nu confirmau faptele denunțate decât în măsura în care le fuseseră descrise de soții H.

14. Printr-o decizie definitivă pronunțată în aceeași zi, și anume la 2 noiembrie 2016, curtea de apel, în complet format din judecătorii E.P. (președintă) și T.G., a desființat sentința de achitare și, după reexaminarea fondului cauzei, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani cu suspendarea executării. Aceasta a observat că, potrivit principiului in dubio pro reo, pentru ca un judecător să poată pronunța o hotărâre de condamnare, probele trebuie să fie convingătoare și că eventuala îndoială care putea subzista trebuie să se încadreze în limite rezonabile. În speță, curtea de apel a considerat, contrar tribunalului, că declarațiile cuplului H. se coroborează cu celelalte probe și că astfel acestea nu erau singurele probe de vinovăție. În plus, constatând că ceilalți martori audiați își confirmaseră declarațiile, aceasta a reținut că toate probele confirmau faptele astfel cum au fost prezentate în rechizitoriul parchetului.

15. Curtea de apel s-a referit în special la mărturiile soților R. și a lui F.D., calificându-i pe aceștia din urmă drept martori „indirecți”, în sensul că nu erau martori oculari, dar subliniind că declarațiile lor erau consecvente, detaliate și precise și că, în pofida relațiilor de familie sau de prietenie cu soții H, nu aveau niciun interes ca reclamantul să fie condamnat. Aceasta a arătat că a audiat cele cinci persoane citate să depună mărturie în apel (supra, pct. 12 și 13). De asemenea, a făcut trimitere la înregistrările conversațiilor dintre H.S. și M.A. (supra, pct. 9), din care reieșea că M.A., deși a negat că avea cunoștință de faptele exacte invocate, a afirmat în această privință că H.S. era „impertinentă, nu mincinoasă” și, în plus, a recunoscut că înțelesese că H.I. trebuia „ajutat” să își găsească un loc de muncă. În sfârșit, curtea de apel s-a bazat pe rapoartele care concluzionau că nu a existat niciun comportament simulat din partea soților H. în urma testului poligraf, la care reclamantul refuzase să se supună. În opinia instanței de apel, rapoartele respective, care fuseseră întocmite de experți, erau echivalente cu expertizele care, la rândul lor, constituiau mijloace de probă prevăzute de C. proc. pen. și, prin urmare, trebuiau examinate împreună și în strânsă legătură cu celelalte probe din dosar.

C A D R U L J U R I D I C I N T E R N R E L E V A N T

16. Dispozițiile relevante ale C. proc. pen. în versiunea în vigoare de la 1 februarie 2014 sunt rezumate în Hotărârea Miron împotriva României (nr. 37.324/16, pct. 17-19, 5 noiembrie 2024).

17. Art. 417 alin. (2) din C. proc. pen. prevede, în ceea ce privește efectul devolutiv al apelului, că, pe lângă motivele invocate de partea care a declarat această cale de atac, instanța de apel trebuie să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Pe de altă parte, art. 421 din C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (OUG nr. 18/2016), care a intrat în vigoare la 23 mai 2016, este redactat după cum urmează în părțile sale relevante în speță:

Art. 421 alin. (2) — Soluțiile la judecata în apel „Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: […]

2. admite apelul și:

a) desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond. Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare […];”. Î N D R E P T I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție

18. Reclamantul consideră că, prin condamnarea sa în ultimă instanță, după ce fusese achitat, curtea de apel a încălcat principiul nemijlocirii și, prin urmare, invocă caracterul inechitabil al procesului penal desfășurat împotriva sa. Acesta invocă art. 6 din Convenție, redactat după cum urmează în pasajele relevante din prezenta cauză: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] de către o instanță […] care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.” A. Cu privire la admisibilitate

19. Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenție, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

20. Reclamantul face trimitere la jurisprudența Curții privind respectarea principiului nemijlocirii în procesele penale, citând hotărârile P.K. împotriva Finlandei [(dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002], Beraru împotriva României (nr. 40.107/04, 18 martie 2014) și Cutean împotriva României (nr. 53.150/12, 2 decembrie 2014), și afirmă, în special, că speța sa prezintă numeroase asemănări cu aceasta din urmă. El consideră că fiecare modificare a compunerii completului de judecată ar fi trebuit să ducă la reluarea dezbaterilor și la audierea directă, de către judecătorii care l-au condamnat, a soților H., ale căror mărturii erau, în opinia sa, singurele probe directe și decisive care pot sta la baza unei condamnări. În opinia reclamantului, poziția adoptată de avocatul său la începutul procesului în apel (supra, pct. 10) nu putea justifica o abordare diferită din partea curții de apel. Pe de altă parte, reclamantul consideră că a contestat credibilitatea soților H.

21. Guvernul susține că prezenta cauză este diferită de cauzele Beraru și Cutean, citate anterior, în care, reamintește, Curtea a constatat încălcarea principiului nemijlocirii, precum și caracterul inechitabil al proceselor penale în cauză. În primul rând, acesta susține că, spre deosebire de reclamantul din Cauza Beraru, reclamantul din prezenta speță s-a opus la începutul procesului în apel reaudierii martorilor de către curtea de apel (supra, pct. 10). În continuare, acesta arată că, spre deosebire de Cauza Cutean, în care niciunul dintre judecătorii care au pronunțat sau au confirmat hotărârea de condamnare nu a audiat martorii în mod direct, în prezenta speță doar unul dintre cei doi judecători a fost înlocuit cu un altul (T.G.) în ședința la finalul căreia a fost pronunțată hotărârea de condamnare din 2 noiembrie 2016. În plus, a argumentat că înregistrările audio ale mărturiilor și toate celelalte probe au fost la dispoziția acestui din urmă complet de judecată al curții de apel. În această privință, Guvernul consideră că din Decizia din 2 noiembrie 2016 (supra, pct. 14 și 15) reiese că condamnarea reclamantului nu s-a bazat numai pe declarațiile martorilor. Acesta adaugă că, spre deosebire de Cauza Cutean, citată anterior, credibilitatea martorilor nu a fost pusă în discuție de avocatul reclamantului și că nimic nu indică că avocatul respectiv ar fi adoptat o poziție diferită în fața completului de judecată în compunerea căruia intra judecătorul T.G., întrucât nu a formulat nicio cerere de reaudiere a martorilor.

2. Motivarea Curții

a) Principii generale

22. Curtea reamintește că un aspect important al caracterului echitabil al procesului penal constă în posibilitatea acuzatului de a fi confruntat cu martori în prezența judecătorului chemat să se pronunțe asupra cauzei sale. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în orice proces penal în care constatările instanței în legătură cu comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe semnificative pentru acuzat (Beraru, citată anterior, pct. 64, Cutean, citată anterior, pct. 60, și Cerovšek și Božičnik împotriva Sloveniei, nr. 68.939/12 și 68.949/12, pct. 43, 7 martie 2017).

23. În temeiul principiului nemijlocirii, decizia într-o cauză penală trebuie luată de judecători care au fost prezenți pe tot parcursul procedurii și al procesului de strângere de probe (Cutean, citată anterior, pct. 61). Cu toate acestea, nu se poate deduce de aici că există o interdicție de modificare a compunerii instanței în cursul unei cauze (P. K. împotriva Finlandei, decizie citată anterior). Pot apărea evenimente administrative sau procedurale evidente care fac imposibilă continuarea participării judecătorului la examinarea cauzei. Curtea a indicat că, în asemenea cazuri, trebuie luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care reiau această examinare înțeleg pe deplin probele și argumentele, de exemplu prin punerea la dispoziția lor a transcrierilor audierilor atunci când credibilitatea martorilor nu este pusă la îndoială sau organizând o nouă ședință în care argumentele relevante sau martorii importanți vor fi prezentați instanței în noua sa compunere (Cutean, citată anterior, pct. 61, și Škaro împotriva Croației, nr. 6.962/13, pct. 24, 6 decembrie 2016).

24. În sfârșit, Curtea amintește că a stabilit deja în cauze similare — în care reclamantul fusese condamnat după ce fusese achitat de instanțele inferioare și în care instanța de apel era sesizată să soluționeze cauza în fapt și în drept și să examineze în ansamblu problema vinovăției sau a nevinovăției — că această din urmă instanță era obligată să ia din oficiu măsuri pentru audierea directă a martorilor, în pofida inexistenței unei cereri exprese din partea reclamantului (a se vedea, de exemplu, Sigurþór Arnarsson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, pct. 38, 15 iulie 2003, Manolachi împotriva României, nr. 36.605/04, pct. 50, 5 martie 2013, Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46.182/08, pct. 42, 5 iulie 2016, și Chiper împotriva României, nr. 22.036/10, pct. 56, 27 iunie 2017).

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

25. Curtea observă că reclamantul se plânge exclusiv de faptul că curtea de apel, care l-a condamnat după ce fusese achitat în primă instanță, nu a procedat la audierea directă a martorilor. Curtea trebuie să examineze dacă, în aceste condiții, procesul în ansamblu a fost echitabil.

26. În speță, reclamantul, asistat de un avocat, a putut participa la procesul la nivel intern; a fost audiat de instanța de fond și și-a exercitat dreptul la tăcere în fața instanței de apel (supra, pct. 7 și 10). Pe de altă parte, nu se contestă în fața Curții că reclamantul a avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor în timpul audierii acestora de către tribunal, în primă instanță, și de către curtea de apel, în ultimă instanță. În plus, el nu a formulat nicio plângere specifică cu privire la o posibilă încălcare a art. 6 § 1 și 3 lit. (d) în cursul procesului penal desfășurat împotriva sa (a se vedea, în acest sens, Kashlev împotriva Estoniei din 26 aprilie 2016, nr. 22.574/08, pct. 47). În consecință, Curtea va examina numai din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la problema respectării de către curtea de apel a principiului nemijlocirii.

27. Curtea arată că, în temeiul unui principiu de drept general admis în materie de apel, care este reflectat în dreptul românesc la art. 417 alin. (2) din C. proc. pen. (supra, pct. 17), competența instanțelor sesizate cu apelul declarat de reclamant s-a extins, ca urmare a efectului devolutiv al acestei căi de atac, la aspecte de fapt și de drept, chiar în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de reclamant. Procedura aplicabilă în cadrul apelului era, așadar, o procedură completă, care respecta aceleași reguli ca o procedură pe fond, iar instanța de apel putea decide fie să confirme achitarea reclamantului pronunțată de instanța inferioară, fie să îl declare vinovat după o apreciere exhaustivă a problemei vinovăției sau nevinovăției persoanei în cauză, prin administrarea, după caz, de noi mijloace de probă.

28. Pe de altă parte, în plus față de cele expuse anterior în ceea ce privește cadrul stabilit de dreptul intern, Curtea observă că, în măsura în care curtea de apel lua în considerare desființarea sentinței primei instanțe și efectuarea propriei examinări a fondului cauzei, fără a o retrimite spre reexaminare în primă instanță, art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., în vigoare la data faptelor, așadar cu aplicabilitate imediată, impunea în mod expres reaudierea martorilor ale căror declarații constituiau temeiul achitării pronunțate de tribunal în primă instanță (supra, pct. 17).

29. Nu se contestă în prezenta cauză că, în ședința din 2 noiembrie 2016, în urmă căreia curtea de apel a pronunțat o hotărâre de condamnare a reclamantului, aceasta s-a întrunit într-un complet de judecată modificat față de cel care audiase, în ședința anterioară din 21 septembrie 2016, reclamanții din acțiunea principală, și anume soții H. și soții R. În special, în ședința din 21 septembrie (supra, pct. 12 și 13), instanța de apel era compusă din E.P. (președintă) și I.F., în timp ce în ședința din 2 noiembrie președintei E.P. i s-a alăturat judecătorul T.G.

Desigur, condamnarea reclamantului s-a bazat pe un ansamblu de probe, constând în mărturii, înscrisuri și înregistrări ale conversațiilor telefonice ale lui H.S. Nu este mai puțin adevărat că, potrivit redactării hotărârilor penale pronunțate în speță (supra, pct. 8 și 14-15), probele respective nu puteau duce singure la condamnarea reclamantului și au fost utilizate doar în măsura în care se coroborau cu declarațiile directe ale soților H., care erau, exceptându-l pe reclamant, singurii martori oculari ai faptei incriminate. În aceste condiții și luând act că tribunalul a exprimat unele îndoieli cu privire la credibilitatea soților H. (supra, pct. 8), Curtea consideră că declarațiile martorilor, și în special ale soților H., au avut o importanță deosebită, putând chiar să fie decisive pentru soluționarea cauzei (a se compara cu Chiper, citată anterior, pct. 62 și 64, și Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 31, 5 iulie 2011; a contrario, Miron, citată anterior, pct. 30). În plus, aceasta observă că, înainte de achitarea reclamantului, tribunalul a avut ocazia să îi asculte direct, printre alții, pe soții R. (supra, pct. 7).

30. Pentru a asigura respectarea în prezenta cauză a garanțiilor minime prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție, astfel cum au fost dezvoltate de jurisprudența relevantă privind principiul nemijlocirii (supra, pct. 22-24), Curtea trebuie să examineze dacă procesul împotriva reclamantului a fost echitabil în pofida lipsei unei audieri directe a soților H. și a soților R., adică a „martorilor importanți” în sensul acestei jurisprudențe, de către judecătorul T.G., care s-a alăturat președintei E.P. pentru a întregi completul de judecată al curții de apel la 2 noiembrie 2016 (supra, pct. 29).

31. Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul atunci când acesta înțelege să susțină că, spre deosebire de cauza Cutean, citată anterior, credibilitatea martorilor în prezenta cauză nu a fost pusă în discuție de avocatul reclamantului, nici la începutul procesului în apel, nici în cursul ședinței din 2 noiembrie 2016 (supra, pct. 21 in fine). Desigur, în ședința din 8 iunie 2016 privind administrarea probelor, avocatul reclamantului a considerat că nu era necesară audierea martorilor de către curtea de apel, amintind de altfel, în această privință, imposibilitatea autorităților de a asigura prezența soților H. în primă instanță (supra, pct. 10). Cu toate acestea, trebuie constatat că, în pofida poziției avocatului, curtea de apel, în special judecătorul T.G., care făcea parte din completul de judecată, a decis să îi audieze pe soții H., pe soții R. și pe F.D., în calitate de martori, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. (supra, pct. 11).

32. În plus, observând că a fost pusă în discuție credibilitatea mărturiilor soților H. atât de tribunal în sentința sa de achitare, cât și, ulterior, de avocatul reclamantului în cadrul dezbaterilor din 2 noiembrie 2016 (supra, pct. 8 și 13 in fine), Curtea consideră că nu se poate concluziona că, în speță, credibilitatea reclamanților respectivi din acțiunea principală nu a fost pusă la îndoială. Prin urmare, faptul că transcrierile audierilor au fost puse la dispoziția membrilor completului de judecată al curții de apel care l-a condamnat pe reclamant nu era suficient în raport cu cerințele jurisprudenței Curții (a se vedea, a contrario, P.K. împotriva Finlandei, decizie citată anterior). Pe de altă parte, deși avocatul reclamantului ar fi putut în mod efectiv să invoce respectivele contradicții cuprinse în declarațiile martorilor înainte de deschiderea dezbaterilor la 2 noiembrie 2016, Curtea amintește că, în acest tip de cauze și în măsura în care o condamnare era avută în vedere după achitarea inițială, curtea de apel era obligată, în temeiul obligațiilor care decurg din Convenție, să ia din oficiu măsuri pentru a asculta direct martorii relevanți în vederea pronunțării cu privire la vinovăția sau nevinovăția reclamantului, în pofida lipsei unei cereri exprese din partea avocatului în cauză (a se vedea jurisprudența citată supra, pct. 24; a se compara cu Miron, citată anterior, pct. 31-34). Art. 421 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. are același sens, iar Curtea constată, în plus, că în decizia sa definitivă din 2 noiembrie 2016 curtea de apel a avut grijă să sublinieze că a ascultat direct persoanele citate să depună mărturie în apel (supra, pct. 15 și 17). În opinia Curții, acest lucru demonstrează importanța audierii directe a martorilor respectivi pentru curtea de apel, chiar dacă aceasta nu a ținut cont de modificarea intervenită în compunerea ultimului complet de judecată și de efectul acestei modificări asupra respectării principiului nemijlocirii.

33. În sfârșit, este adevărat că, astfel cum observă Guvernul (supra, pct. 21), în prezenta cauză și spre deosebire de cauza Cutean, citată anterior, un singur judecător, în speță T.G., a ascultat direct doar pe unul dintre martorii relevanți în legătură cu fapta incriminată, și anume pe F.D., iar nu și pe ceilalți (supra, pct. 13). Celălalt judecător din completul de judecată care a pronunțat Decizia definitivă din 2 noiembrie 2016, președinta E.P., a audiat toți martorii în cauză (supra, pct. 12 și 13). Cu toate acestea, Curtea consideră că prezenta cauză diferă de cele în care a concluzionat că a fost respectat caracterul echitabil al procedurilor, reținând că judecătorul care nu a ascultat direct mărturiile în cauză era singurul dintr-un complet de judecată mult mai numeros care se afla în această situație (P.K. împotriva Finlandei, decizie citată anterior, în care exista un complet de patru membri; Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02, pct. 39-40, 10 februarie 2005, complet de opt membri; și Škaro, citată anterior, pct. 29-31, complet de cinci membri). În speță, T.G. era membru al unui complet de doi judecători, a cărui decizie nu putea fi luată decât în unanimitate, astfel încât respectarea principiului nemijlocirii de către celălalt judecător E.P. nu poate compensa absența judecătorului T.G. de la audierea tuturor martorilor, cu excepția martorului indirect F.D.

34. Având în vedere considerațiile precedente, Curtea apreciază că, în speță, curtea de apel, în Decizia sa din 2 noiembrie 2016, a dat într-adevăr o nouă interpretare mărturiilor, care constituiau elemente de probă decisive, fără ca ambii judecători ai completului de judecată să fi audiat direct martorii în cauză (a se compara cu Chiper, citată anterior, pct. 62-70), ceea ce contravine cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

35. Prin urmare, a fost încălcată această dispoziție. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

36. Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu

37. Reclamantul solicită 305 euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, corespunzător plăților efectuate către Ministerul Finanțelor Publice, și 7.500 de euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit ca urmare a încălcării art. 6 din Convenție.

38. Guvernul consideră că cererea reclamantului privind prejudiciul material este neîntemeiată. În ceea ce privește prejudiciul moral, făcând trimitere în acest sens la exemple din jurisprudența Curții, Guvernul apreciază că reprezintă, în sine, o reparație echitabilă suficientă constatarea încălcării. În plus, consideră excesivă suma solicitată.

39. Curtea apreciază că reclamantul nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pe care pretinde că l-a suferit. Prin urmare, respinge cererea formulată de reclamant cu acest titlu.

40. În plus, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, constatarea încălcării cerințelor art. 6 oferă reclamantului o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pe care afirmă că l-a suferit.

41. În sfârșit, aceasta amintește că, atunci când o persoană a fost condamnată, precum în speță, în urma unei proceduri viciate de încălcarea cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei în cauză constituie, în principiu, un mijloc adecvat de remediere a încălcării constatate [Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), nr. 19.867/12, pct. 48-50, 11 iulie 2017]. În această privință, arată că art. 465 din C. proc. pen. permite revizuirea unei hotărâri pronunțate în plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (Ovidiu Cristian Stoica împotriva României, nr. 55.116/12, pct. 53, 24 aprilie 2018).

B. Cheltuieli de judecată

42. Reclamantul solicită 2.203 euro cu titlu de cheltuieli de judecată pe care pretinde că le-a efectuat în cadrul procedurii în fața Curții.

43. Guvernul contestă partea din cheltuieli care corespunde redactării cererii introduse în fața Curții și susține că avocatul nu a prezentat un centralizator cu numărul de ore lucrate. În plus, acesta consideră disproporționat cuantumul despăgubirii.

44. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului acestora. În speță, având în vedere documentele de care dispune și criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 1.750 de euro pentru procedura desfășurată în fața sa, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant.

P E N T R U A C E S T E M O T I V E, În unanimitate, C U R T E A:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

3. hotărăște că o constatare a încălcării constituie, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant;

4. hotărăște

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 1.750 EUR (o mie șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant, cu titlu de impozit, pentru acest cuantum, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 3 iunie 2025, în temeiul art. 77 § 2 și § 3 din Regulament. Grefier adjunct, Simeon Petrovski PREȘEDINTE LADO CHANTURIA