Curtea Constituțională refuză să spună cât mai verifică judecătorul la o rejudecare cerută după o decizie de neconstituționalitate

D E C I Z I A Nr. 117 din 12 februarie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (4) teza finală și ale art. 459 alin. (3) lit. c) raportat la art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 28 august 2026

Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Nelu Bocancia — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (4) teza finală și ale art. 459 alin. (3) lit. c) raportat la art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Horvath Anna în Dosarul nr. 144/33/2021/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.232D/2021.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepției, domnul avocat Sergiu Bogdan, având împuternicire avocațială depusă la dosar. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că a fost depus la dosar un memoriu prin care se solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului prezent, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate. Susține că deciziile pronunțate de Curtea Constituțională au caracter obligatoriu și se aplică automat și necondiționat ca urmare a invocării și admiterii excepției de neconstituționalitate. Invocă, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, apreciind că atât soluția, cât și considerentele acestei decizii pronunțate în materie civilă sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. Totodată, înțelege să invoce și încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.

5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că motivele invocate de autoare au în vedere aspecte care țin de modul de interpretare și aplicare a textului de lege de către instanța judecătorească. Totodată, apreciază că intră în competența legiuitorului stabilirea cazurilor de revizuire, având posibilitatea de a institui anumite limite în care aceasta operează.

6. Având cuvântul în replică, apărătorul autoarei susține că există o problemă de neconstituționalitate, iar interpretul este Curtea Constituțională, nu instanța judecătorească, limitarea efectelor deciziilor instanței de contencios constituțional de către legiuitor fiind neconstituțională. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 8 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 144/33/2021/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (4) teza finală și ale art. 459 alin. (3) lit. c) raportat la art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Horvath Anna într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat împotriva unei sentințe prin care instanța judecătorească a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, împotriva unei sentințe penale prin care a fost condamnată autoarea sesizării.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile legale criticate restrâng accesul liber la justiție prin faptul că nu respectă cerințele de claritate și previzibilitate a legii, deoarece dispozițiile art. 453 alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală reglementează în mod global cazurile de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) și f) din Codul de procedură penală, stabilind că acestea constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. Autoarea susține, pe de o parte, că nu este clar care dintre cele două „atribute” alternative ale hotărârii se aplică și cărui caz de revizuire și că, pe de altă parte, nu se poate determina sfera de întindere a sintagmei „hotărâri nelegale” din cuprinsul art. 453 alin. (4) din Codul de procedură penală. Arată că, dincolo de constatarea faptului că s-a pronunțat o decizie prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate cu privire la o prevedere legală care avea legătură cu cauza, nu este clar dacă instanța de revizuire mai trebuie să analizeze și dacă această neconstituționalitate influențează într-un mod determinant legalitatea hotărârii anterior pronunțate.

9. În concluzie, autoarea susține că dispozițiile criticate sunt neclare, imprevizibile, afectează caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și creează inegalitate între cetățenii aflați în aceeași situație juridică și apreciază că, pentru a răspunde exigențelor constituționale, cazul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală ar trebui să fie incident în condițiile admiterii unei excepții de neconstituționalitate având ca obiect dispoziții legale ce prezintă legătură cu cauza, fără alte condiționări suplimentare.

10. Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată.

11. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, memoriul comunicat la dosar, susținerile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 453 alin. (4) teza finală și ale art. 459 alin. (3) lit. c) raportat la art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate, dispozițiile art. 453 alin. (4) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. I pct. 50 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023.

15. Cu privire la o astfel de ipoteză, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a constatat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Pentru aceste motive, se impune ca instanța de contencios constituțional să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor art. 453 alin. (4) din Codul de procedură penală, reglementarea în vigoare la data sesizării Curții Constituționale.

16. Textele de lege criticate au următorul conținut: — Art. 453 alin. (1) lit. f): „(1) Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: […] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.”; — Art. 453 alin. (4): „(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) și f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.”; — Art. 459 alin. (3) lit. c): „(3) Instanța examinează dacă: […] c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale.”

17. Autoarea excepției de neconstituționalitate consideră că prevederile legale criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi prin raportare la art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 147 privind efectele deciziilor Curții Constituționale. Din motivarea excepției de neconstituționalitate rezultă că sunt invocate și dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție privind calitatea legii, din perspectiva previzibilității normei.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că susținerile autoarei nu reprezintă veritabile critici de neconstituționalitate, aceasta fiind nemulțumită, în realitate, de modul de interpretare și aplicare a normelor procesual penale ce constituie obiectul excepției de neconstituționalitate. Astfel, autoarea solicită ca instanța de contencios constituțional să determine sfera de înțeles a sintagmei „hotărâri nelegale” din cuprinsul art. 453 alin. (4) din Codul de procedură penală, să stabilească o corespondență între cazurile de revizuire prevăzute de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. b-d) și f) din Codul de procedură penală și sintagma „hotărâri nelegale sau netemeinice” din cuprinsul art. 453 alin. (4) teza finală din același act normativ, precum și să stabilească limitele competenței instanței de revizuire, ulterior pronunțării deciziei de neconstituționalitate cu privire la o prevedere legală care are legătură cu cauza.

19. Or, Curtea a statuat în jurisprudența sa că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de interpretarea și aplicarea legii (Decizia nr. 639 din 21 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 17 mai 2024, paragraful 13, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, și Decizia nr. 700 din 28 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 17 ianuarie 2022, paragrafele 13 și 14), aceste aspecte intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a instanțelor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

20. A răspunde criticilor autoarei excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (4) teza finală și ale art. 459 alin. (3) lit. c) raportat la art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Horvath Anna în Dosarul nr. 144/33/2021/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 12 februarie 2026.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Nelu Bocancia

D E C I Z I A Nr. 139 din 17 februarie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 28 august 2026

Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Andrei Grigoraș — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nicolae Sandu în Dosarul nr. 5.765/120/2017 al Tribunalului Dâmbovița — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.782D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. În susținerea caracterului inadmisibil al excepției, arată că motivele invocate vizează aspecte ce țin de verificarea temeiniciei și legalității probatoriului administrat de organul judiciar, aspecte care excedează competenței Curții Constituționale. În ceea ce privește caracterul neîntemeiat al excepției, susține că, prin Decizia nr. 289 din 29 mai 2025, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja asupra constituționalității dispozițiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, pentru critici similare, statuând că acestea sunt conforme cu prevederile Constituției.

C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 30 august 2021, pronunțată în Dosarul nr. 5.765/120/2017, Tribunalul Dâmbovița — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Nicolae Sandu într-o cauză penală având ca obiect stabilirea vinovăției autorului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale doar în măsura în care nu sunt aplicabile și martorului denunțător. În acest sens, se arată că dispozițiile legale criticate, care permit instanței să dispună citirea depoziției martorului date în cursul urmăririi penale, în condițiile reglementate de art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, nu pot fi aplicate martorului denunțător, întrucât, prin prisma calității acestuia, susținerile sale se circumscriu funcției de acuzare. Prin urmare, se susține că aplicarea dispozițiilor criticate martorului denunțător încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât nesocotesc două dintre principiile fundamentale specifice fazei de judecată, prevăzute de art. 351 din Codul de procedură penală, respectiv oralitatea și nemijlocirea. Se face trimitere la Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la cele reținute în sensul că declarațiile martorului denunțător pot fi „asimilate” unei declarații de martor. Cu privire la dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, se susține că acestea sunt încălcate, de vreme ce, la soluționarea cauzei, instanța poate ține cont de declarația unui martor denunțător audiat exclusiv în cursul urmăririi penale, anterior dispunerii începerii urmăririi penale in personam. Or, în aceste condiții, se susține că acuzatul nu are posibilitatea de a contesta depoziția martorului denunțător. De asemenea, se apreciază că pentru a putea servi ca mijloc de probă, principiul egalității armelor în procesul penal impune ca declarația martorului denunțător să fie obținută în fața instanței de judecată.

6. Se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, printre care, Hotărârea din 15 iunie 1992, pronunțată în Cauza Lüdi împotriva Elveției, și Hotărârea din 19 decembrie 1990, pronunțată în Cauza Delta împotriva Franței, paragraful 78.

7. Tribunalul Dâmbovița — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că motivele de neconstituționalitate invocate vizează aspecte ce țin de temeinicia și legalitatea probatoriului administrat în cauzele penale, a căror verificare revine instanțelor judecătorești, în situațiile în care o persoană este menționată în rechizitoriu atât în calitate de martor, cât și în calitate de denunțător.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: „(7) Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declarații în fața organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți în condițiile art. 308, instanța dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și ține seama de ea la judecarea cauzei.”

12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, precum și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 privind dreptul la apărare, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 11 și art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea, referitor la critica potrivit căreia martorului denunțător nu îi sunt aplicabile prevederile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, reține că, potrivit prevederilor art. 114 alin. (1) din același cod, poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Curtea reține că art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că poate fi citată și audiată în calitate de martor orice persoană, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. În ceea ce privește denunțătorul, Curtea constată că această calitate nu este definită de legiuitor, însă având în vedere prevederile art. 290 alin. (1) din Codul de procedură penală, denunțătorul este acea persoană care sesizează organele de urmărire penală cu privire la comiterea unei infracțiuni. Prin urmare, noțiunea de „martor denunțător” nu este definită expres în legislația penală română, ci reprezintă o construcție doctrinară și jurisprudențială derivată din prevederile referitoare la denunț [art. 290 alin. (1) din Codul de procedură penală] și din cele referitoare la martor [art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală].

14. Plecând de la aceste premise, Curtea reține că, prin Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, paragrafele 36, 37 și 39, a statuat că ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului constă în aceea că persoana fizică sau juridică ce formulează denunțul are cunoștință despre săvârșirea unor fapte susceptibile de a constitui infracțiune. Prin urmare, Curtea a apreciat că denunțul poate constitui o „mărturie în acuzare”, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de martor. Astfel, din examinarea dispozițiilor art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, coroborate cu art. 290 alin. (1) din același cod, rezultă că legiuitorul nu a instituit o categorie distinctă de martori în funcție de modalitatea de sesizare a organelor judiciare, denunțătorul fiind subsumat noțiunii generale de martor. De asemenea, în ceea ce privește forța probantă a declarației de martor dată de denunțător, Curtea a reținut că, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”.

15. Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea constată că distincția operată de autorul excepției nu prezintă relevanță juridică, întrucât probele nu au o valoare prestabilită de legiuitor, importanța acestora rezultând exclusiv din aprecierea realizată de instanță prin raportare la ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză. În consecință, faptul că, în temeiul art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, instanța dispune citirea depoziției martorului date în cursul urmăririi penale, acest martor având și calitatea de denunțător, nu este de natură să confere declarației respective o valoare probatorie prestabilită și nici să afecteze, prin ea însăși, caracterul echitabil al procesului penal.

16. Curtea reține că dispozițiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, iar prin Decizia nr. 322 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1069 din 12 noiembrie 2020, paragrafele 22-27, instanța de control constituțional a realizat o analiză a textului criticat cu raportare, în baza art. 20 alin. (1) din Constituție, la dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la interpretarea sa în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenție, atât timp cât dreptul la apărare este respectat. De aceea, citirea declarațiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în fața tribunalului nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror declarații sunt citite în ședința de judecată (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saïdi împotriva Franței, paragrafele 43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 și 54). Totodată, pentru a determina dacă admiterea unor astfel de probe este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, se impune ca mai întâi să se stabilească dacă a existat un motiv temeinic pentru neprezentarea martorului, iar, în măsura în care depoziția unui martor absent este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare, sunt necesare măsuri de contrabalansare suficiente care să permită o apreciere echitabilă și corespunzătoare a fiabilității probelor în cauză. Cerința de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziția unui martor absent este o chestiune preliminară, care trebuie examinată înainte de a se pronunța dacă proba a fost unică sau decisivă. Astfel, atunci când martorii nu se înfățișează pentru a depune mărturie, există obligația de a verifica dacă absența lor este justificată (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 2015, pronunțată în Cauza Colac împotriva României, paragrafele 43 și 44).

17. Așa fiind, Curtea a constatat că dreptul suspectului sau al inculpatului de a propune probe și de a contesta temeinicia probelor în acuzare se păstrează în tot cursul urmăririi penale. Astfel, în acord cu art. 78 și 83 din Codul de procedură penală, avocatul suspectului sau al inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu două excepții (referitoare la utilizarea metodelor speciale de supraveghere ori cercetare prevăzute în capitolul IV din titlul IV și la percheziția corporală sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante), poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți și are, de asemenea, dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi și libertăți, să formuleze plângeri, cereri și memorii [a se vedea art. 92 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală].

Totodată, avocatul părților și al subiecților procesuali principali are dreptul să solicite consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv (a se vedea art. 94 din Codul de procedură penală). De aceea, în situația în care martorul nu se mai poate prezenta pentru a fi audiat în instanță, punerea în discuție și valorificarea declarației date de acesta în cursul urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legale, nu pot afecta dreptul la apărare al inculpatului, deoarece acesta a avut posibilitatea să cunoască această declarație în cursul urmăririi penale, iar dacă se consideră prejudiciat, poate formula plângere în condițiile art. 95 raportat la art. 336-339 din Codul de procedură penală.

De asemenea, din perspectiva legalității administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în fața judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din același cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale.

18. De altfel, soluționarea unei cauze penale în baza unei probe care nu este readministrată de instanța de judecată în fața acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispozițiile art. 6 din Convenție referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerința ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în fața persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situații particulare de excepție, cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată și suficientă de a contesta proba și de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 27 martie 2014, pronunțată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153).

19. Curtea a mai reținut că, potrivit dispozițiilor legale criticate, dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanța de judecată dispune citirea depoziției date de martor în cursul urmăririi penale și ține seama de ea la judecarea cauzei. Așa fiind, reglementarea criticată dă eficiență viziunii Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o astfel de procedură este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil în măsura în care depoziția unui martor absent nu este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare. Faptul că instanța de judecată ține seama de o astfel de declarație la judecarea cauzei nu înseamnă că își va fundamenta hotărârea de condamnare exclusiv pe aceasta, deoarece, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate (deci și asupra unei astfel de declarații). Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Practic, prin sintagma „ține seama de ea la judecarea cauzei”, cuprinsă în textul legal criticat, se înțelege faptul că proba respectivă — în măsura în care acuzatul a avut posibilitatea în procedura anterioară să o conteste — este legală și face parte din ansamblul probator care fundamentează hotărârea, neputând fi exclusă din cauza imposibilității audierii de către instanță a martorului care a dat declarații în fața organelor de urmărire penală.

20. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nicolae Sandu în Dosarul nr. 5.765/120/2017 al Tribunalului Dâmbovița — Secția penală și constată că dispozițiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dâmbovița — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 17 februarie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Andrei Grigoraș