Pe scurt
- Un proces se poate întoarce la judecată o singură dată. Când instanța care judecă recursul desființează hotărârea și trimite dosarul înapoi la instanța de dinainte, trimiterea asta se face o singură dată în tot procesul. Dacă hotărârea a doua cade și ea, instanța de recurs judecă ea însăși fondul, iar hotărârea pe care o dă nu mai poate fi atacată nici cu apel, nici cu recurs.
- Regula rămâne exact cum era. Curtea Constituțională a respins, cu unanimitate de voturi, contestarea art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Nicio virgulă nu s-a schimbat în lege, dar motivarea Curții obligă toate instanțele din țară de la 18 septembrie 2026.
- Motivul pe care îl dă Curtea este chiar durata proceselor. Limita de o singură trimitere ar exista ca procesul să nu se lungească prin plimbarea dosarului de la o instanță la alta. Curtea a ținut acest dosar 2.050 de zile până la pronunțare și alte 213 zile până la publicare.
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 18 septembrie 2026, paginile 2-3
Intră în vigoare: 18 septembrie 2026, data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție
Într-un proces civil ajuns la recurs, dosarul se poate trimite înapoi la judecată o singură dată, iar Curtea Constituțională a decis că regula asta nu îi închide nimănui drumul spre justiție. Decizia nr. 133 din 17 februarie 2026, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 18 septembrie 2026, respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de o persoană fizică împotriva art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Dosarul a ajuns la Curte pe un drum ocolit, care merită reținut de oricine vrea să conteste o lege în propriul proces: Curtea de Apel Bacău a refuzat să sesizeze Curtea Constituțională, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul împotriva acelui refuz, pe calea prin care refuzul de a sesiza Curtea Constituțională se atacă în 48 de ore, și a trimis excepția mai departe prin Decizia nr. 3.252 din 8 iulie 2020.
Textul pus în discuție privește ce se întâmplă după ce o hotărâre este desființată în recurs. Regula de bază, scrisă în alin. (1) al aceluiași articol, este că instanța care a admis recursul ține dosarul la ea și judecă singură fondul, fie în aceeași zi, fie la un termen următor. Alin. (2) prevede excepția: dosarul se trimite înapoi la instanța a cărei hotărâre a fost desființată, ori la o altă instanță de același grad din aceeași circumscripție, în două situații anume. Prima, când instanța de dinainte a rezolvat procesul fără să intre în fondul lui, de pildă a admis o excepție și s-a oprit acolo. Cealaltă, când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost citată legal, și la administrarea probelor, și la dezbaterea fondului. Iar trimiterea aceasta, spune textul, se face „o singură dată în cursul procesului”.
Articolul se aplică recursurilor judecate de tribunale și de curțile de apel. La Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează art. 497, care prevede aceeași limită, tot de o singură trimitere în cursul procesului.
Autoarea excepției a arătat că litigiul ei se aflase de două ori pe rolul instanțelor de fond și că de ambele ori se pronunțaseră soluții prin care instanța s-a desesizat fără să cerceteze fondul. Argumentul ei, în esență: dacă și hotărârea de după trimitere ocolește fondul, a doua trimitere nu mai este posibilă, așa că fondul procesului ajunge să fie judecat în primă și în ultimă instanță de curtea de apel, ca instanță de recurs, printr-o hotărâre pe care nimeni nu o mai poate ataca. A invocat art. 21 alin. (1) din Constituție, despre accesul liber la justiție, și art. 129, despre căile de atac.
Curtea a răspuns că, oricum s-ar înlănțui etapele procesului, partea care a făcut recurs primește întotdeauna o judecată a fondului, cu toate garanțiile unui proces echitabil, inclusiv posibilitatea de a se apăra complet. Limita de o singură trimitere are, în lectura Curții, rolul de a scurta procedura, nu de a o închide: fără ea, dosarul s-ar putea plimba de la o instanță la alta un număr nelimitat de ori. Soluția legiuitorului este, scrie Curtea în paragraful 16, „rațională”, pentru că îi dă părții șansa unui ciclu procesual nou, iar abia după acel ciclu instanța de recurs reține cauza la ea.
Pe fondul criticii privind accesul la justiție, Curtea a repetat o poziție pe care o susține de peste douăzeci de ani: Constituția nu obligă legiuitorul să garanteze parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție în fiecare cauză, iar art. 129 prevede că exercitarea căilor de atac se face „în condițiile legii”. A trimis la propria jurisprudență, între altele la Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014 și la Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, care spun, în paragrafele indicate, exact ce le atribuie decizia de acum.
Mai departe, Curtea s-a sprijinit pe jurisprudența de la Strasbourg. Art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci accesul la un grad de jurisdicție, nu la toate, iar dreptul la două grade de jurisdicție este garantat, prin art. 2 din Protocolul nr. 7, numai în materie penală. În cauza Golder împotriva Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilise deja, în 1975, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut.
Ultimul sprijin este cel mai apropiat de textul în discuție. Prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, Curtea analizase limita de o singură trimitere și spusese că este o opțiune a legiuitorului, normativizată și pentru tribunale și curți de apel, în chiar cele două situații din textul criticat acum. Reglementarea procedurii de judecată îi aparține legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, iar acesta are o marjă largă de apreciere atât cât respectă Constituția.
Decizia a fost luată cu unanimitate de voturi și este definitivă și general obligatorie.
Efectele pe care le produce
Pentru cine are un proces pe rol, efectul imediat al deciziei este zero în drept și considerabil în practică. În drept, nimic nu se schimbă: art. 498 alin. (2) rămâne în vigoare cuvânt cu cuvânt, în forma republicată a Codului de procedură civilă din 10 aprilie 2015, formă care nu a mai fost modificată de atunci și care este exact cea analizată de Curte. În practică, de la 18 septembrie 2026 motivarea acestei decizii obligă toate instanțele, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deci un judecător nu mai poate trata problema ca deschisă.
Consecința concretă pentru o parte din proces se numără, literal. Dacă dosarul tău a fost deja trimis o dată înapoi la judecată după un recurs admis, trimiterea s-a consumat. La următoarea desființare, instanța de recurs va judeca ea însăși fondul, iar hotărârea ei este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, chiar dacă prin ea se rezolvă fondul pricinii. Nu urmează nici apel, nici recurs.
De aici iese o consecință de strategie pe care decizia nu o spune, dar o impune: al doilea ciclu de judecată la fond este ultimul în care se administrează probe în fața unei instanțe care le poate cântări liber. Orice martor, expertiză sau document lăsat pe altă dată se pierde, pentru că instanța de recurs care reține cauza rejudecă fondul pe un dosar deja format, nu deschide procesul de la zero.
Excepția aceasta se poate ridica din nou de către altcineva, în alt proces, de vreme ce Curtea a respins-o, nu a constatat neconstituționalitatea. Dar pe criticile deja analizate, adică accesul liber la justiție și exercitarea căilor de atac, motivarea obligă instanța, așa că o cerere care le repetă nu are cum să ducă la altă soluție. Ca să conteze, o excepție nouă trebuie să aducă alte critici de constituționalitate.
Un lucru pe care decizia nu îl atinge: la Înalta Curte de Casație și Justiție se aplică art. 497, nu textul discutat aici. Limita este aceeași, de o singură trimitere, dar norma este alta, iar cine invocă decizia de acum trebuie să citeze articolul potrivit procesului său.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
În textul legii nu s-a schimbat nimic. Redactarea art. 498 alin. (2) este aceeași din 10 aprilie 2015, când Codul de procedură civilă a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247. Spre deosebire de articolul vecin, art. 497, care a fost modificat în decembrie 2018, textul acesta nu a fost atins niciodată.
Ce s-a schimbat este statutul lui. Până acum, limita de o singură trimitere fusese verificată de Curtea Constituțională o singură dată, în 2018, și într-un cadru diferit: Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 a fost dată înainte de promulgarea unei legi de modificare a Codului de procedură civilă, pe critici care priveau calitatea redactării și claritatea normei. Textul din alin. (2), în forma în care se aplică în procesele reale, nu fusese pus până acum față în față cu art. 21 și cu art. 129 din Constituție. De la 18 septembrie 2026 a fost, iar răspunsul este public și obligatoriu.
S-a schimbat și tonul. În 2018, când a examinat aceeași limită, Curtea recunoscuse deschis prețul ei: dacă trimiterea nu se mai poate face, părțile „nu vor mai putea exercita apelul și recursul”, iar asta ține de opțiunea legiuitorului. În 2026, aceeași limită este prezentată prin ce rămâne, nu prin ce se pierde: „recurentul va beneficia întotdeauna de o judecată a fondului”. Ambele formulări sunt adevărate și descriu același mecanism, dar cea din 2018 spune mai limpede ce dă partea la schimb.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Procesul are un capăt. Fără limita de o singură trimitere, un dosar poate urca și coborî între instanțe la nesfârșit, iar fiecare tur adaugă ani.
- Fondul se judecă întotdeauna. Chiar în scenariul cel mai rău, cineva se pronunță asupra a ceea ce partea cere, iar acel cineva este o instanță, cu probe și cu dezbatere.
- Regula este previzibilă și numărabilă. O parte poate spune oricând, uitându-se în dosar, dacă mai are sau nu o trimitere disponibilă.
- Motivarea este acum publică și obligatorie pentru toate instanțele, deci aceeași problemă nu se mai rezolvă diferit de la o curte la alta.
- Decizia a fost luată cu unanimitate, fără opinie separată, ceea ce face puțin probabilă o schimbare de jurisprudență în anii următori.
Ce rămâne o problemă
- Fondul poate fi judecat o singură dată, de curtea de apel, fără nicio cale de atac. Partea care pierde acolo nu mai are unde să ducă greșeala, oricât de mare ar fi ea.
- Partea plătește pentru greșelile instanțelor. Trimiterea se consumă și când motivul este exclusiv al judecătorului, de pildă o citare nelegală sau o excepție admisă greșit.
- Textul nu spune ce se întâmplă când instanța de trimitere ocolește fondul a doua oară. Exact situația reclamată în acest dosar rămâne fără o soluție scrisă în lege.
- Argumentul duratei se întoarce împotriva Curții. Dosarul a stat 2.050 de zile până la pronunțare, iar motivarea unei norme gândite ca să scurteze procesele a apărut la 213 zile după ce a fost hotărâtă.
- Considerentele obligă abia de la publicare. Între 17 februarie și 18 septembrie 2026, instanțele care aveau aceeași problemă pe rol nu aveau la ce să se uite.
- Decizia nu mai schimbă nimic pentru partea care a pornit-o. Răspunsul a venit la mai bine de cinci ani și jumătate de la sesizare, într-un litigiu al cărui număr de dosar poartă anul 2017.
Sfaturi utile
- Uită-te în dosar și numără trimiterile. Dacă apare deja o hotărâre de recurs prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare, cota de trimiteri s-a epuizat, iar următoarea desființare se va judeca la instanța de recurs.
- Tratează al doilea ciclu de fond ca pe ultimul. Cere toate probele acolo, chiar dacă par redundante, pentru că instanța de recurs care reține cauza rejudecă pe dosarul existent.
- Dacă instanța se pregătește să se desesizeze fără să intre în fond, spune-i în scris ce consecință are asta pentru dosar. O încheiere care admite o excepție de procedură poate costa singura trimitere care îți mai rămăsese.
- Verifică ce articol se aplică procesului tău. La recursurile judecate de tribunal sau de curtea de apel este art. 498 alin. (2), iar la Înalta Curte de Casație și Justiție art. 497.
- Nu ridica aceeași excepție de neconstituționalitate cu aceleași argumente. De la 18 septembrie 2026, motivarea acestei decizii leagă instanța, iar cererea se va respinge. O critică nouă trebuie să atace altceva decât accesul la justiție și căile de atac.
- Dacă totuși ceri sesizarea Curții Constituționale și instanța refuză, ai 48 de ore de la pronunțare ca să ataci încheierea, iar recursul se judecă în 3 zile. Chiar așa a ajuns dosarul de față la Curte.
Întrebări frecvente
Ce s-a schimbat pentru mine, dacă am un proces pe rol?
Ce înseamnă, pe scurt, „casare cu trimitere o singură dată”?
Care sunt cele două situații în care dosarul se trimite înapoi?
Ce se întâmplă dacă instanța ocolește fondul și a doua oară?
Hotărârea instanței de recurs care judecă fondul se mai poate ataca?
Regula se aplică și la Înalta Curte de Casație și Justiție?
De când obligă decizia?
Dacă excepția a fost respinsă, poate cineva să o ridice din nou?
Cât a durat până la răspuns?
Unde găsesc textul oficial?
Analiza redacției
Actul este curat. Soluția se închide, temeiul se verifică, iar citarea art. 498 alin. (2) corespunde cuvânt cu cuvânt formei în vigoare a Codului de procedură civilă. Trimiterile la jurisprudența proprie se susțin: Decizia nr. 192 din 2014 și Decizia nr. 500 din 2015 spun, la paragrafele indicate, ceea ce le atribuie decizia de acum, iar Decizia nr. 454 din 2018 conține, la paragrafele 49 și 51, chiar formulările reluate aici. Corect este și un amănunt pe care alte decizii l-au greșit: hotărârea Golder împotriva Regatului Unit este datată 21 februarie 1975, data reală, în timp ce Decizia Curții nr. 25 din 3 februarie 2015, din același șir de precedente, o dă drept 25 februarie 1975. Nu este nimic de trecut la erată, iar asta este rezultatul corect.
Valoarea deciziei nu stă în dispozitiv, ci în paragraful 16, unde Curtea explică de ce limita este constituțională: ea are rolul de „a diminua durata excesivă a procedurii prin trimiteri repetate spre rejudecare”. Argumentul ține de timp. Or, tocmai la timp decizia se citește cel mai prost. Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Curtea prin Decizia nr. 3.252 din 8 iulie 2020, pronunțarea a venit pe 17 februarie 2026, după 2.050 de zile, iar publicarea pe 18 septembrie 2026, alte 213 zile mai târziu, în total 2.263 de zile, peste șase ani. Dosarul de fond din care a pornit totul poartă anul 2017 în număr.
Aici intervine o cifră care nu se vede citind actul. Art. 60 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede că termenul de redactare a unei decizii este de cel mult 30 de zile de la pronunțare, deci redactarea acestei decizii trebuia încheiată pe 19 martie 2026. Restul, 183 de zile, se scurge într-un interval pe care nicio normă nu îl acoperă: nici art. 147 alin. (4) din Constituție, nici art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu fixează un termen de publicare. În același dosar, termenele impuse părții se măsoară altfel. Ca să ajungă la Curte, autoarea excepției a avut 48 de ore ca să atace refuzul de sesizare, iar recursul s-a judecat, prin lege, în 3 zile. Termenul de recurs este de 30 de zile. Instituția care judecă nu are niciun termen pentru pasul final, iar consecința nu este simbolică: potrivit art. 147 alin. (4), decizia obligă abia de la publicare, deci în cele 213 zile scurse după pronunțare instanțele cu aceeași problemă pe rol au judecat fără motivarea care acum le leagă.
Din combinarea celor două alineate ale art. 498 iese o a doua observație. Alin. (2) dă o trimitere, alin. (1) spune că, în rest, instanța de recurs reține cauza, iar art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă face definitivă hotărârea dată în recurs chiar când rezolvă fondul. Pus cap la cap: după o singură trimitere consumată, fondul unui litigiu poate fi judecat prima și ultima dată de curtea de apel, fără apel și fără recurs. Curtea din 2026 descrie asta prin ce rămâne, spunând că „recurentul va beneficia întotdeauna de o judecată a fondului”. Curtea din 2018, în paragraful 50 al Deciziei nr. 454, descria același lucru prin ce se pierde: „practic, părțile nu vor mai putea exercita apelul și recursul”. Este aceeași normă, explicată de aceeași instituție, o dată din perspectiva câștigului și o dată din perspectiva costului. Cititorul are nevoie de amândouă.
Ce ar trebui schimbat
- Un termen de publicare pentru deciziile Curții Constituționale. Legea îi dă Curții 30 de zile ca să redacteze o decizie, dar niciunul ca să o publice, iar până la publicare motivarea nu obligă pe nimeni. Un termen scris, de pildă 30 de zile de la redactare, ar reduce intervalul în care instanțele judecă aceeași problemă fără reperul obligatoriu.
- Art. 498 alin. (2) să spună ce se întâmplă la a doua ocolire a fondului. Situația reclamată în acest dosar, o instanță care se desesizează de două ori fără să cerceteze fondul, nu are un răspuns scris în text. O frază care să arate expres că în acest caz instanța de recurs reține cauza și judecă fondul ar scuti părțile de un proces de șase ani ca să afle răspunsul.
- Instanța care trimite cauza prima și singura dată să o spună în hotărâre. O mențiune explicită, de tipul „trimiterea prevăzută de art. 498 alin. (2) se epuizează prin prezenta decizie”, ar face vizibil în dosar ceea ce azi trebuie dedus, iar partea ar ști că ciclul următor este ultimul în care își poate administra probele.
- Decizia să fie disponibilă public la pronunțare, cu mențiunea că nu obligă încă. Instanțele și părțile ar putea vedea raționamentul din ziua în care există, fără ca asta să îi schimbe regimul juridic stabilit de art. 147 alin. (4) din Constituție.
- Curtea să arate în fiecare decizie de ce a depășit termenul de redactare. Un rând despre motivul întârzierii transformă un interval nemăsurat într-o informație publică și îi dă Parlamentului un temei ca să discute resursele Curții, în loc să lase cifra să fie calculată de cititor.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 18 septembrie 2026, paginile 2-3 16 pagini PDF, 110 KB actul începe la pagina 2
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
DECIZIA Nr. 133 din 17 februarie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă
EMITENT: Curtea Constituțională
Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 18 septembrie 2026, paginile 2-3
D E C I Z I I A L E C U R Ț I I C O N S T I T U Ț I O N A L E CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 133 din 17 februarie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Valentina Bărbățeanu — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Carmen Anca Sigartău în Dosarul nr. 15.186/3/2017** al Curții de Apel Bacău — Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.434D/2020.
2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, făcând referire, în acest sens, la Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, paragrafele 43-51. Arată că este opțiunea legiuitorului să reglementeze procedura de judecată, mai ales că este vorba despre caracterul obligatoriu al hotărârii de casare, în virtutea căruia instanțele inferioare, odată ce primesc prima hotărâre de casare, trebuie să respecte dispozițiile acesteia.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Decizia nr. 3.252 din 8 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 15.186/3/2017**/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Carmen Anca Sigartău într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de obligare a acesteia la plata unei sume de bani în vederea acoperirii unui prejudiciu.
Curtea Constituțională a fost sesizată ca urmare a admiterii recursului împotriva încheierii prin care Curtea de Apel Bacău a respins cererea de sesizare cu soluționarea prezentei excepții de neconstituționalitate.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia critică faptul că dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate permit casarea cu trimitere o singură dată, chiar și în ipoteza în care instanța de fond, în rejudecare, nu a examinat fondul cauzei, împrejurare ce conduce la situația în care pricina este soluționată pe fond în primă și ultimă instanță de curtea de apel, ca instanță de recurs.
Precizează că litigiul în cadrul căruia excepția a fost ridicată s-a aflat de două ori pe rolul instanțelor de fond, fiind pronunțate soluții de dezînvestire fără cercetarea fondului. Detaliază, totodată, parcursul procesual al cauzei. În esență, susține că norma criticată nu oferă gradul de predictibilitate necesar pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil și a deplinului acces la justiție. Astfel, în situația în care atât prima instanță, cât și instanța de fond, după casare, pronunță hotărâri de dezînvestire fără a intra în cercetarea fondului, se va ajunge, în baza textului de lege supus controlului de constituționalitate, la pronunțarea unei hotărâri asupra fondului doar de către instanța de recurs, în primă și ultimă instanță.
6. Autoarea excepției arată că legiuitorul nu a avut în vedere că există posibilitatea ca și cea de-a doua hotărâre de fond, pronunțată după casare, să omită cercetarea fondului cauzei, din motive evident greșite, câtă vreme recursul îndreptat împotriva acestei din urmă hotărâri este întemeiat, atrăgând casarea respectivei hotărâri. În situația în care, după casare, instanța de trimitere găsește un nou motiv de a nu cerceta fondul cauzei, sub forma unei excepții procedurale sau de fond sau când nu examinează plenar probele administrate, o a doua casare devine imposibilă în baza dispozițiilor procedurale criticate, astfel încât instanței de recurs îi revine rolul de a pronunța, în primă și ultimă instanță, o hotărâre asupra fondului, nesupusă niciunei căi de atac.
7. Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile legale criticate nu conduc, prin ele însele, la o îngrădire a accesului liber la justiție ori la un proces echitabil.
8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorulraportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(2) Instanțele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanța care a pronunțat hotărârea casată ori la altă instanță de același grad cu aceasta, din aceeași circumscripție. Dispozițiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetență, de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și de încălcare a autorității de lucru judecat.”
12. Alin. (1) al art. 498 din Codul de procedură civilă, la care face referire textul criticat, are următorul conținut: „(1) În cazul în care competența de soluționare a recursului aparține tribunalului sau curții de apel și s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanța de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.”
13. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiție și în art. 129 — Căile de atac.
14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în materie civilă, regula, sub aspectul exercitării căii de atac a recursului, o reprezintă, potrivit art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare de aceeași instanță care s-a pronunțat și asupra admisibilității recursului.
15. Prevederile art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care formează obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, instituie o excepție de la această regulă, în sensul că, după admiterea cererii de recurs, instanța de recurs nu reține cauza spre rejudecare, ci o trimite înapoi instanței a cărei hotărâre a fost recurată, spre rejudecare. Această situație intervine, potrivit textului criticat, atunci când instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. Nemulțumirea autoarei excepției de neconstituționalitate provine din faptul că această trimitere spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului, ceea ce ar nesocoti dispozițiile art. 21 din Constituție privind dreptul de acces liber la justiție și ale art. 129 din Constituție referitoare la exercitarea căilor de atac.
16. Curtea constată că nu pot fi reținute aceste critici, în condițiile în care, indiferent de succesiunea etapelor procesuale, recurentul va beneficia întotdeauna de o judecată a fondului, în cursul căreia vor fi respectate toate garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, inclusiv din perspectiva realizării unei apărări complete și eficace. Soluția legislativă aleasă de legiuitor este rațională, oferind părții interesate posibilitatea de a declanșa parcurgerea unui nou ciclu procesual, abia după acest moment intervenind casarea cu reținere. În același timp însă limitarea la o singură trimitere spre rejudecare a cauzei are rolul de a diminua durata excesivă a procedurii prin trimiteri repetate spre rejudecare, asigurând astfel exigențele specifice unei judecăți echitabile.
17. De altfel, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, sau Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, paragraful 16).
18. Nici reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale. Art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră doar dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, menționată și în Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, sau Decizia nr. 25 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 16), iar art. 2 din Protocolul nr. 7 la aceeași Convenție garantează dreptul la dublul grad de jurisdicție exclusiv în materie penală.
19. Totodată, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenție, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut și că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. De asemenea, în jurisprudența sa, spre exemplu, prin Decizia din 14 mai 2002, pronunțată în Cauza Csepyová împotriva Slovaciei, paragraful 5, și prin Hotărârea din 6 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Gurepka împotriva Ucrainei, paragraful 51, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a precizat că textul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu garantează un drept de apel sau un drept la un al doilea grad de jurisdicție.
20. În fine, Curtea reține că, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 49, a constatat că reprezintă o opțiune a legiuitorului limitarea posibilității de a casa cu trimitere o singură dată recunoscută prin art. 497 din Codul de procedură civilă Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv tribunalelor și curților de apel în cele două ipoteze precizate de textul de lege criticat în cauza de față. În acest sens, Curtea a reamintit că reglementarea procedurii de judecată este de competența legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constituție, acesta având o largă marjă de apreciere, în măsura în care se conformează dispozițiilor Constituției (paragraful 51 din aceeași decizie).
21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Carmen Anca Sigartău în Dosarul nr. 15.186/3/2017** al Curții de Apel Bacău — Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 17 februarie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Valentina Bărbățeanu
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.