Pe scurt
- Termenele judecătorului rămân neatinse. Curtea Constituțională a refuzat să judece pe fond critica adusă celor 15 zile în care judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea unui deținut și celor 3 zile în care îi comunică hotărârea. Motivul: ar fi o problemă de interpretare a legii, nu de constituționalitate.
- Condițiile vizitei intime rămân constituționale. Cerințele de căsătorie sau parteneriat, de comportament disciplinar și de participare la programe educative au fost confirmate, pentru că dreptul la vizită intimă nu este un drept absolut.
- Atenție la numerotare. Textele despre vizita intimă analizate de Curte sunt cele dinainte de 9 iulie 2023. Condițiile de azi au aceleași cuvinte, dar alte litere, iar cercul persoanelor care pot cere vizita intimă s-a lărgit între timp.
Publicat: M. Of. nr. 785 din 16 septembrie 2026
Intră în vigoare: 16 septembrie 2026, data publicării; deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii de la publicare
Un deținut de la Aiud a cerut Curții Constituționale să explice de ce el pierde dreptul de a reclama dacă întârzie zece zile, în timp ce judecătorul care îi răspunde poate depăși cele 15 zile prevăzute de lege fără nicio consecință. Curtea a răspuns pe 17 februarie 2026, iar decizia a apărut în Monitorul Oficial pe 16 septembrie 2026: întrebarea privește felul în care instanțele citesc legea, nu textul ei, deci nu se judecă la Curtea Constituțională. Este același raționament pe care Curtea l-a folosit și în cazul salariatului care voia să afle de când curge termenul de contestare a unei măsuri a angajatorului, iar rezultatul e la fel de puțin satisfăcător pentru omul care a pus întrebarea.
Plângerea de care se vorbește aici este singura pârghie reală pe care o are o persoană închisă împotriva deciziilor administrației penitenciarului: mutarea în alt regim, refuzul unui pachet, limitarea convorbirilor telefonice, refuzul unei vizite. Art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 îi dă 10 zile de la data la care a aflat de măsură. Dacă le depășește, plângerea se respinge ca tardivă, indiferent cât de întemeiată ar fi.
De cealaltă parte a ghișeului, art. 56 alin. (6) îi cere judecătorului de supraveghere a privării de libertate să soluționeze plângerea prin încheiere motivată în 15 zile de la primire, iar alin. (7) îi cere să comunice încheierea în 3 zile de la pronunțare. Practica instanțelor tratează aceste două termene ca simple recomandări: depășirea lor nu anulează nimic și nu îi dă deținutului niciun drept în plus. Autorul excepției a numit asta discriminare și a invocat art. 16 din Constituție, plus art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.
A doua parte a dosarului privea vizita intimă. Autorul a susținut că acest drept nu ar trebui condiționat de existența unei căsătorii sau a unui parteneriat, de lipsa unei permisiuni de ieșire din penitenciar în ultimele 3 luni, de absența sancțiunilor disciplinare timp de 6 luni și de participarea la programe educaționale, de asistență psihologică și socială ori la muncă.
Rezultatul e o decizie cu două răspunsuri diferite, luată cu unanimitate de voturi. Pentru termenele din art. 56, excepția a fost respinsă ca inadmisibilă, adică nici nu s-a ajuns la cântărirea ei. Pentru condițiile vizitei intime, respingerea a venit ca neîntemeiată, adică textele au fost analizate și găsite în regulă.
Efectele pe care le produce
Pentru persoana aflată în penitenciar, nimic nu se schimbă în practică. Termenul de 10 zile în care poate reclama rămâne unul care se pierde definitiv, iar termenele judecătorului rămân ceea ce erau: obiective de organizare a muncii, nu garanții pe care le poate invoca cineva.
Pentru cine primește o decizie de inadmisibilitate, efectul e mai dur decât pare. O respingere ca neîntemeiată închide discuția: textul e constituțional, punct. O respingere ca inadmisibilă lasă întrebarea fără răspuns, dar consumă dosarul. Cel care voia o lămurire pleacă fără ea și fără posibilitatea de a o cere din nou pe același drum.
Curtea indică totuși unde trebuie dusă discuția: la instanța care judecă litigiul. Dacă cineva crede că depășirea celor 15 zile i-a produs o vătămare, argumentul se pune în fața judecătoriei care rezolvă contestația împotriva încheierii judecătorului de supraveghere, nu în fața Curții Constituționale.
Pentru condițiile vizitei intime, confirmarea are un efect practic imediat: administrația penitenciarului poate refuza cererea celui care a fost sancționat disciplinar în ultimele 6 luni sau care nu participă la programe educative ori la muncă, fără ca refuzul să poată fi atacat pe motiv că regula însăși ar fi neconstituțională.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
Decizia însăși nu schimbă nimic. Partea care contează pentru cititor e alta: între momentul în care Judecătoria Aiud a trimis dosarul la Curte, pe 27 aprilie 2021, și momentul publicării deciziei, pe 16 septembrie 2026, legea s-a modificat. Din 9 iulie 2023, art. IV pct. 1 din Legea nr. 200/2023 a rescris lista condițiilor de la art. 69 alin. (1) din Legea nr. 254/2013.
Lista analizată de judecătorii constituționali este cea veche, cu șase litere, de la a) la f). Lista de azi are cinci litere, de la a) la e), iar conținutul s-a mutat cu o poziție. Cine caută acum în lege articolul 69 alineatul (1) litera c), crezând că acolo găsește condiția căsătoriei despre care vorbește decizia, dă peste cu totul altceva: condiția de a nu fi beneficiat de permisiune de ieșire din penitenciar în ultimele 3 luni. Căsătoria și parteneriatul s-au mutat la litera b).
Schimbarea de fond e și mai importantă. Vechea literă b) cerea ca persoana să nu fie în curs de judecată în calitate de inculpat, ceea ce excludea complet de la vizita intimă pe cei arestați preventiv în timpul procesului. Legea nr. 200/2023 a răsturnat regula: noua literă a) include expres persoanele arestate preventiv în cursul judecății. Pentru ele, condiția disciplinară e mai scurtă, 30 de zile fără sancțiuni în loc de 6 luni, adică un interval de șase ori mai mic decât cele 180 de zile cerute unui condamnat definitiv.
Tot atunci s-a adăugat art. 69 alin. (41): dacă între aprobarea cererii și data vizitei persoana nu mai îndeplinește condițiile, vizita nu se mai acordă. Este o dispoziție nouă, pe care decizia din 2026 nu o analizează, fiindcă nu exista la data sesizării.
În schimb, art. 56 alin. (6) și (7) au rămas neatinse. Cele 15 zile și cele 3 zile sunt și azi scrise exact cum erau în 2013, iar restul articolului păstrează termenele lui: 5 zile pentru contestația la judecătorie împotriva încheierii și 2 zile pentru trimiterea dosarului către instanță.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Decizia spune limpede unde se duce o nemulțumire legată de felul în care un judecător aplică un termen: la instanța care judecă litigiul, nu la Curtea Constituțională.
- Regulile după care se acordă vizita intimă rămân previzibile. Administrația și deținutul lucrează cu aceleași criterii, fără riscul ca ele să cadă peste noapte.
- Curtea reia argumentul din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, din 9 iulie 2013: legătura cu familia apropiată este esențială chiar și în detenție, iar restricțiile trebuie justificate.
- Se confirmă că dreptul la vizită intimă nu poate fi limitat arbitrar. O diferență de tratament între persoane aflate în situații similare rămâne discriminatorie dacă nu are un scop legitim și nu este proporțională.
- Decizia a fost luată cu unanimitate de voturi, fără opinii separate, deci nu lasă loc de interpretări despre o majoritate fragilă.
- Faptul că cele două capete de cerere au primit soluții diferite arată că instanța constituțională nu respinge în bloc, ci cântărește separat fiecare text atacat.
Ce rămâne o problemă
- Întrebarea de fond rămâne fără răspuns. Nimeni nu a explicat de ce termenul deținutului se pierde, iar cel al judecătorului nu produce nicio consecință.
- Dosarul a stat la Curte 1.757 de zile, din 27 aprilie 2021 până la pronunțare, ca să primească un răspuns de procedură. Sunt de 117 ori cele 15 zile pe care legea i le dă judecătorului de supraveghere.
- De la pronunțare, pe 17 februarie 2026, până la publicare, pe 16 septembrie 2026, au mai trecut 211 zile, interval în care decizia nu a produs niciun efect.
- Decizia analizează un text care nu mai este în vigoare, fără să spună în vreun loc că literele au fost renumerotate. Cititorul care nu compară singur cele două versiuni rămâne cu impresia că regulile discutate sunt cele de azi.
- Legea nu prevede nicio consecință pentru depășirea celor 15 zile, iar Curtea confirmă că nu ea poate crea una. Rezultatul e un termen scris în lege pe care nimeni nu îl poate impune.
- Persoana închisă rămâne fără un instrument rapid. Chiar dacă plângerea se rezolvă, urmează contestația la judecătorie, cu încă 5 zile de formulat și 2 zile de trimis dosarul, peste cele 15 și 3 deja consumate.
Sfaturi utile
- Notați data la care ați aflat de măsura administrației penitenciarului. Cele 10 zile curg de atunci, nu de la data actului, iar depășirea lor duce la respingerea plângerii ca tardivă.
- Scrieți în plângere în ce constă vătămarea concretă, nu doar articolele din Constituție pe care le considerați încălcate. O simplă enumerare de texte constituționale nu este o critică, iar în acest dosar procurorul a cerut respingerea tocmai pe acest motiv.
- Dacă vi se pare că judecătorul a depășit termenul, ridicați argumentul în contestația la judecătorie, în 5 zile de la comunicarea încheierii. Acolo se discută aplicarea legii, nu la Curtea Constituțională.
- Înainte de a cere vizita intimă, verificați dacă în ultimele 6 luni ați avut o sancțiune disciplinară și dacă aceasta a fost ridicată. Ridicarea sancțiunii vă repune în condiții.
- Familia care pregătește dovada parteneriatului are nevoie de o declarație pe propria răspundere autentificată la notar, iar relația trebuie să fi existat înainte de data primirii în penitenciar.
- Dacă între aprobarea cererii și data vizitei intervine o sancțiune sau o permisiune de ieșire din penitenciar, vizita nu se mai acordă. Regula este la art. 69 alin. (41), introdus în 2023.
- Când citiți o decizie a Curții Constituționale mai veche de doi sau trei ani, verificați forma actuală a textului pe portalul legislativ. Numerotarea literelor se schimbă la fiecare modificare, iar trimiterile din decizie rămân la forma veche.
Întrebări frecvente
Ce a decis, în cuvinte simple, Curtea Constituțională?
Care e diferența dintre o excepție inadmisibilă și una neîntemeiată?
Cât timp are o persoană închisă ca să reclame o decizie a penitenciarului?
Ce se întâmplă dacă judecătorul depășește cele 15 zile?
Se poate ataca încheierea judecătorului de supraveghere?
Condițiile vizitei intime discutate în decizie sunt cele de azi?
Cine poate cere astăzi o vizită intimă?
De ce a durat atât de mult până la publicare?
Decizia poate fi atacată undeva?
Analiza redacției
Actul este curat din punct de vedere juridic. Trimiterile se verifică: Decizia nr. 444 din 22 iunie 2017 este publicată în Monitorul Oficial nr. 909 din 21 noiembrie 2017 și conține, la paragrafele indicate, raționamentul despre marja de apreciere a legiuitorului; Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 este publicată în Monitorul Oficial nr. 549 din 3 august 2011 și spune exact ce i se atribuie despre controlul textelor ieșite din vigoare; Legea nr. 200/2023 a apărut în Monitorul Oficial nr. 616 din 6 iulie 2023, iar art. IV pct. 1 modifică într-adevăr art. 69 alin. (1). Nicio cifră nu se contrazice cu alta, iar soluția dublă, inadmisibilitate pentru un text și respingere pe fond pentru celălalt, este motivată separat.
Ce nu se vede citind decizia de la cap la coadă este raportul dintre timp și termene. Judecătoria Aiud a trimis dosarul pe 27 aprilie 2021 și a primit răspunsul pe 17 februarie 2026, după 1.757 de zile. Întrebarea era dacă un termen de 15 zile impus judecătorului are vreo consecință. Răspunsul a venit în de 117 ori acest interval, iar publicarea a mai adăugat 211 zile. Argumentul Curții, că felul în care instanțele aplică un termen nu se cenzurează constituțional, capătă un alt relief când e formulat după cinci ani și patru luni.
A doua observație privește numerotarea. Decizia se referă de zeci de ori la art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f), fără să spună niciodată că din 9 iulie 2023 acele litere sunt b), c), d) și e), iar vechea literă b), care interzicea vizita intimă celor în curs de judecată, a fost înlocuită de opusul ei. Formula din titlu, care trimite la redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 200/2023, este corectă juridic, dar nu îi spune omului obișnuit că trimiterea căutată în legea de azi duce în altă parte. Comparând cele două forme apare și o asimetrie pe care decizia nu o atinge: condamnatul definitiv trebuie să fi stat 6 luni fără sancțiune disciplinară, adică 180 de zile, iar arestatul preventiv doar 30 de zile, pentru același drept și în același penitenciar.
Ce ar trebui schimbat
- Un termen din lege are nevoie de o consecință scrisă în lege. Dacă cele 15 zile din art. 56 alin. (6) rămân fără sancțiune, textul ar trebui să spună asta explicit, iar dacă legiuitorul vrea ca ele să conteze, ar trebui să prevadă un efect procedural. Astăzi, deținutul citește un termen pe care nimeni nu îl poate impune.
- Deciziile publicate ar trebui să poarte o notă despre forma în vigoare. O singură frază la finalul deciziei, care să spună că textul analizat a fost modificat și unde se regăsește azi, ar scuti orice cititor de o comparație pe care nu are cum să o facă singur.
- Intervalul dintre pronunțare și publicare ar trebui plafonat. Cele 211 zile din acest dosar nu au nicio justificare vizibilă, iar pe durata lor decizia nu produce efecte. Un termen maxim, de pildă 30 de zile, ar face previzibil momentul din care regula se aplică.
- Condiția disciplinară ar trebui aliniată. Diferența dintre 180 de zile pentru condamnatul definitiv și 30 de zile pentru arestatul preventiv nu este explicată nicăieri și privește exact genul de tratament diferit pe care Curtea îl declară discriminatoriu atunci când nu are o justificare obiectivă.
- Sesizările despre termene ar merita un traseu procedural rapid. Când obiectul întrebării este chiar durata unei proceduri, un dosar de cinci ani transformă răspunsul în teorie, oricât de corect ar fi juridic.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
M. Of. nr. 785 din 16 septembrie 2026 16 pagini PDF, 110 KB actul începe la pagina 2
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Decizia nr. 137 din 17 februarie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (6) și (7) și ale art. 69 alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) din Legea nr. 254/2013, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative
EMITENT: Curtea Constituțională a României
Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 16 septembrie 2026
Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Andrei Grigoraș — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (6) și (7), precum și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 356/175/2021/a1 al Judecătoriei Aiud și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.604D/2021.
2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. În susținerea inadmisibilității, arată că autorul excepției s-a limitat la o simplă enumerare a unor prevederi constituționale, fără a indica în ce constă pretinsa relație de contrarietate dintre acestea și dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate. Totodată, susține că autorul excepției critică modul de interpretare a unor termene instituite de Legea nr. 254/2013, aspecte care țin de aplicarea și interpretarea legii, excedând competenței Curții Constituționale.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea nr. 48 din 27 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 356/175/2021/a1, Judecătoria Aiud a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (6) și (7), precum și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția a fost ridicată de Alen Daniel Moisin într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate în temeiul art. 56 din Legea nr. 254/2013.
5. În susținerea excepției de neconstituționalitate se apreciază că dispozițiile art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013 contravin prevederilor constituționale ale art. 16, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arătând-se că normele de drept criticate sunt apreciate de judecători în mod preferențial. Astfel, termenul de 10 zile în care persoana condamnată poate formula o plângere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013 este de decădere, pe când termenele reglementate de art. 56 alin. (6) și (7) din aceeași lege sunt termene de recomandare. Cu privire la dispozițiile art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013, se arată că acestea încalcă prevederile art. 11 alin. (1) și (2), ale art. 48 și ale art. 53 din Constituție, precum și pe cele ale art. 8 din Convenție. Se apreciază că dreptul la vizită intimă reglementat în cuprinsul art. 69 din Legea nr. 254/2013 nu ar trebui îngrădit ori condiționat de îndeplinirea unor criterii precum cele reglementate de prevederile art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013.
6. Judecătoria Aiud apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. Arată că, deși textele legale criticate nu menționează expres natura juridică a termenelor prevăzute în cuprinsul art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013, potrivit practicii judiciare și literaturii juridice de specialitate, termenul de 10 zile în care persoanele condamnate pot face plângere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013 este un termen de decădere. Distinct, apreciază că termenul de soluționare a plângerii potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (6) din aceeași lege este un termen de recomandare. Referitor la criticile formulate privind neconstituționalitatea art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013, instanța apreciază că textele de lege criticate respectă exigențele constituționale, în limitele stabilite de legea specială.
7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 56 alin. (6) și (7) și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu următorul conținut: — Art. 56 alin. (6) și (7): „(6) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia și pronunță una dintre următoarele soluții:
a) admite plângerea, în tot sau în parte, și dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administrația penitenciarului ori obligă administrația penitenciarului să ia măsurile legale care se impun;
b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz;
c) ia act de retragerea plângerii.
(7) Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunțării acesteia.”; — Art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6): „(1) Pot beneficia de vizită intimă persoanele condamnate care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții: […] c) există o relație de căsătorie, dovedită prin copie legalizată a certificatului de căsătorie sau, după caz, o relație de parteneriat similară relațiilor stabilite între soți;
d) nu au beneficiat, în ultimele 3 luni anterioare solicitării vizitei intime, de permisiunea de ieșire din penitenciar;
e) nu au fost sancționate disciplinar pe o perioadă de 6 luni, anterioară solicitării vizitei intime, sau sancțiunea a fost ridicată;
f) participă activ la programe educaționale, de asistență psihologică și asistență socială ori la muncă.
(2) Persoana condamnată căsătorită poate beneficia de vizită intimă numai cu soțul sau soția.
(3) Pentru acordarea vizitei intime, partenerii trebuie să fi avut o relație similară relațiilor stabilite între soți anterior datei primirii în penitenciar.
(4) Dovada existenței relației de parteneriat se face prin declarație pe propria răspundere, autentificată de notar.
(5) Directorul penitenciarului poate aproba vizite intime între persoane condamnate, în condițiile prezentului articol.
(6) Numărul, periodicitatea și procedura desfășurării vizitelor intime se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.”
11. Ulterior sesizării Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate, dispozițiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 au fost modificate prin art. IV pct. 1 din Legea nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 6 iulie 2023. Având însă în vedere cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanța de contencios constituțional a reținut că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea va reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate dispozițiile art. 56 alin. (6) și (7) și ale art. 69 alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) din Legea nr. 254/2013, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 200/2023.
12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 26 privind viața intimă, familială și privată, ale art. 48 privind familia, precum și ale art. 53 alin. (1) și (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Totodată, în temeiul art. 11 și al art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 14 referitoare la interzicerea discriminării și ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în ceea ce privește criticile formulate în raport cu prevederile art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013, acestea privesc natura juridică a termenelor prevăzute de dispozițiile legale criticate, respectiv termenul de 15 zile de la primirea plângerii, în care judecătorul de supraveghere a privării de libertate este obligat să o soluționeze prin încheiere motivată, și termenul de 3 zile de la pronunțarea încheierii, stabilit pentru comunicarea acesteia persoanei condamnate și administrației penitenciarului. Astfel, Curtea reține că autorul excepției critică interpretarea jurisprudențială potrivit căreia termenul de 10 zile, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, este un termen imperativ, de decădere, în timp ce termenele prevăzute de art. 56 alin. (6) și (7) din același act normativ, în care judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea (15 zile), respectiv comunică încheierea (3 zile), sunt termene de recomandare, invocând, în consecință, o prezumtivă discriminare.
14. În aceste condiții, Curtea constată că motivul relevat de autorul excepției nu tinde spre evidențierea unei reale contradicții între textele de lege supuse controlului de constituționalitate și dispozițiile din Legea fundamentală invocate, ci vizează exclusiv aspecte referitoare la interpretarea și aplicarea normei juridice de către organele judiciare. Curtea reamintește însă că modul de aplicare de către organele judiciare a dispozițiilor criticate, la care face referire autorul excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestuia, nu poate constitui motiv de neconstituționalitate a textelor de lege invocate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului. În consecință, din această perspectivă, având în vedere prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum și dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituție, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013 este inadmisibilă.
15. Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) și alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013, Curtea constată că dispozițiile legale care reglementează dreptul la viață intimă au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare. Prin Decizia nr. 444 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017, paragrafele 14-18, Curtea a reținut că legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere conferită de acestea, are dreptul de a restricționa vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenție, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunțată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, paragrafele 108 și 109, că, deși privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieții sale private și de familie, este esențial dreptul persoanei în cauză de a menține legătura cu membrii apropiați ai familiei sale. De asemenea, instanța europeană a remarcat că mai mult de jumătate dintre statele membre ale Consiliului Europei au prevăzut în legislația internă dreptul deținuților la vizite conjugale, cu limitări și restricții specifice, dar că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu trebuie interpretate în sensul că ele obligă statele semnatare să reglementeze acest fel de vizite. S-a arătat că acesta este un aspect cu privire la care statele părți au o largă marjă de apreciere, având libertatea de a stabili singure măsurile ce trebuie luate pentru implementarea dispozițiilor Convenției, în raport cu nevoile și resursele comunității sau ale individului.
16. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reținut că dreptul la vizită intimă nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări sau condiționări, potrivit finalității avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestora. Astfel, condiționarea acordării dreptului la vizită intimă de îndeplinirea condițiilor prevăzute prin textele legale criticate este justificată de necesitatea realizării scopului educativ al pedepselor. Curtea a reținut că soluția legislativă analizată are un scop legitim, fiind o măsură adecvată, necesară și care păstrează un just echilibru între interesul individual și cel colectiv. Prin urmare, condiționarea criticată este proporțională cu scopul legitim urmărit, acela al asigurării efectului educativ al aplicării pedepselor penale.
17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența anterior analizată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
18. De asemenea, în raport cu motivele formulate în sprijinul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile constituționale privind familia nu au relevanță pentru soluționarea prezentei excepții.
19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E:
1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (6) și (7) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 356/175/2021/a1 al Judecătoriei Aiud.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 69 alin. (2)-(6) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum și ale art. 69 alin. (1) lit. c), d), e) și f) din Legea nr. 254/2013, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Aiud și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 17 februarie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Andrei Grigoraș
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.