Pe scurt

  • Curtea Constituțională a dat, cu unanimitate de voturi, două soluții diferite în același dosar. A respins ca inadmisibilă critica adusă art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, textul care pedepsește tentativa, pentru că nemulțumirea privea felul în care instanțele încadrează fapta, nu textul însuși. Și a respins ca neîntemeiată critica adusă art. 8 alin. (1) și art. 10 alin. (1) și (11) din aceeași lege, constatând că sunt constituționale. Prima soluție înseamnă că judecata pe fond nici nu a început; a doua înseamnă că problema a fost cântărită, iar textele au trecut testul.
  • Miza este regula după care cineva plătește și scapă de pedeapsă. În forma pusă în discuție, cea dată de Legea nr. 55/2021, art. 10 alin. (11) spunea că, dacă prejudiciul produs prin faptă, majorat cu 20% din baza de calcul, plus dobânzile și penalitățile, este acoperit integral oricând până la o hotărâre definitivă, fapta nu se mai pedepsește. Fără plafon de sumă. Omul din dosar nu putea folosi regula, fiindcă fusese oprit la tentativă, deci nu produsese niciun prejudiciu, și a reclamat exact asta: cel care reușește și plătește scapă, cel care doar a încercat nu are ce plăti și rămâne cu dosarul.
  • Textele judecate sunt astăzi abrogate, dar continuă să se aplice în procesele începute mai demult. Art. 5 din Codul penal cere ca, atunci când între faptă și hotărârea definitivă s-au succedat mai multe legi penale, să se aplice cea mai favorabilă, iar forma din aprilie 2021 a art. 10 este, la un prejudiciu mare, mai blândă decât oricare alta de până acum. Decizia a fost pronunțată la 12 martie 2026 și publicată la 15 septembrie 2026, deci la 187 de zile distanță, și devine general obligatorie abia de la publicare. Fiind o decizie de respingere, ea nu deschide nimănui calea revizuirii.
Act: Decizia Curții Constituționale nr. 224 din 12 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ale art. 8 alin. (1) din aceeași lege, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021, precum și ale art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 130/2021
Publicat: M. Of. nr. 781 din 15 septembrie 2026
Intră în vigoare: 15 septembrie 2026, data publicării

Legea evaziunii fiscale are o portiță pe care orice contabil o cunoaște: dacă acoperi integral paguba făcută statului, poți scăpa de închisoare și, în anumite condiții, de pedeapsă cu totul. Un om trimis în judecată pentru că a încercat să ia bani de la stat, fără să apuce să îi și primească, a spus că portița aceasta îl discriminează, fiindcă el nu are ce acoperi. Curtea Constituțională i-a răspuns că nu are dreptate. Decizia nr. 224 din 12 martie 2026, publicată în Monitorul Oficial nr. 781 din 15 septembrie 2026, a fost pronunțată cu unanimitate de voturi de un complet de opt judecători prezidat de Elena-Simina Tănăsescu. În aceeași ședință din 12 martie 2026, același complet a respins și excepția privind refuzul procurorului de a redeschide un dosar penal clasat.

Dosarul a venit de la Judecătoria Zărnești, prin Încheierea din 22 iunie 2021, și privea o cauză penală în care Sorin Staicu era cercetat pentru tentativă la infracțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005: stabilirea cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, cu rezultatul obținerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate acestuia. În formă consumată, fapta se pedepsea, în redactarea aplicabilă, cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi. În formă de tentativă, potrivit art. 33 din Codul penal, limitele acelea se reduc la jumătate.

Cheia întregii dispute stă însă în art. 10, nu în art. 8. Textul acela este singurul motiv pentru care o parte dintre dosarele de evaziune fiscală se închid fără condamnare. În redactarea supusă controlului, cea dată de Legea nr. 55/2021 și aplicabilă între 4 aprilie 2021 și 18 decembrie 2021, art. 10 avea două trepte. La alin. (1), dacă prejudiciul era acoperit integral în cursul urmăririi penale sau al judecății și nu depășea 100.000 de euro, instanța putea aplica amenda în locul închisorii, iar dacă nu depășea 50.000 de euro, amenda se aplica obligatoriu. La alin. (11), dacă prejudiciul, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, era acoperit integral oricând până la pronunțarea unei hotărâri definitive, fapta nu se mai pedepsea deloc: dosarul se clasează în urmărirea penală, iar în judecată se pronunță achitarea, prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală.

Cine plătește și ce obține, pe scurt: plătește inculpatul, sau oricine altcineva în locul lui, iar suma este paguba adusă bugetului plus un adaos de o cincime din ea, plus dobânzile și penalitățile. Ce obține este ieșirea din răspunderea penală, nu doar o pedeapsă mai mică. Iar beneficiul nu era rezervat celui care a scos banii: alin. (12) al aceluiași articol spunea că dispozițiile se aplică tuturor inculpaților, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (11).

Alte beneficii legate de conduita de după faptă au însă o fereastră strictă de timp, fiindcă reducerea pedepsei pentru un denunț nu mai poate fi obținută după rămânerea definitivă a condamnării.

Argumentul autorului excepției a pornit de aici. El susținea că, în cazul faptei consumate, cel care a produs o pagubă poate să o acopere și să beneficieze de cauza de nepedepsire, în timp ce acela care a fost oprit la tentativă nu are niciun prejudiciu de acoperit, deci nu poate ajunge niciodată la art. 10 și rămâne singurul care primește efectiv o pedeapsă. Rezultatul, spunea el, este că fapta dusă până la capăt se tratează mai blând decât cea rămasă în faza de încercare. În sprijin a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 573 din 3 mai 2011, prin care art. 741 din Codul penal din 1969, un text de aceeași factură, fusese declarat neconstituțional tocmai pentru că legiuitorul nu spusese nimic despre situația tentativei la infracțiunile de prejudiciu.

Separat, autorul reclama și o problemă de încadrare. Tentativa la fapta din art. 8 alin. (1) se confundă, în practica instanțelor, cu tentativa la fapta din art. 9 alin. (1) lit. c), adică evidențierea în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale. Diferența nu este academică: tentativa la art. 8 se pedepsește, potrivit alin. (3), în timp ce la art. 9 tentativa nu este incriminată deloc. Același comportament, prins înainte ca banii să plece de la buget, duce așadar fie la un dosar penal, fie la niciunul, după textul ales de organul judiciar.

La acest din urmă reproș Curtea a răspuns că nu este treaba ei. Motivele nu vizează textul legii, ci modul în care instanțele îl interpretează și îl aplică, iar asta ține de instanța învestită cu judecarea cauzei și de căile de atac, nu de controlul de constituționalitate. A răspunde altfel, scrie la paragraful 16, ar însemna o ingerință în activitatea de judecată, contrară art. 126 din Constituție. De aceea excepția privind art. 8 alin. (3) a fost respinsă ca inadmisibilă, fără examinarea fondului.

Pe fond, Curtea a mers pe jurisprudența proprie. Pentru art. 8 alin. (1) a reluat Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 926 din 9 octombrie 2020, în care spusese deja că verbul „stabilire” din textul incriminator nu se confundă cu competența organului fiscal de a stabili creanțe și că sancțiunea penală intervine numai când organele competente constată că banii au fost obținuți printr-o stabilire cu rea-credință. Pentru art. 10 a explicat că acoperirea prejudiciului nu spune nimic despre faptă, ci despre conduita făptuitorului după ce fapta s-a comis, deci este o circumstanță personală, iar un regim sancționator diferit, întemeiat pe atitudinea procesuală concretă a fiecăruia, nu încalcă egalitatea în drepturi. Cei care săvârșesc fapta consumată și cei care rămân la tentativă nu se află, în opinia Curții, în situații similare, iar art. 16 din Constituție interzice tratamentul diferit numai la situații identice.

Efectele pe care le produce

Decizia nu schimbă niciun cuvânt din lege. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții se publică în Monitorul Oficial, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Efectul unei decizii de respingere este că textul rămâne exact cum era, iar de la 15 septembrie 2026 toată lumea, inclusiv instanțele, este ținută de constatarea că el este constituțional în raport cu criticile formulate.

Primul efect practic îi privește pe cei care au procese în curs pe fapte mai vechi. Art. 8 alin. (1) în forma anterioară Legii nr. 55/2021 și art. 10 alin. (1) și (11) în forma anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 130/2021 nu mai sunt în vigoare de ani buni, dar continuă să fie aplicate ca lege penală mai favorabilă, potrivit art. 5 din Codul penal, care cere ca, atunci când de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, să se aplice legea mai favorabilă. Curtea a confirmat, la paragraful 13, că un text ieșit din vigoare poate fi controlat cât timp produce efecte, pe linia Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011. Cu alte cuvinte, o formă abrogată tocmai a primit un certificat de constituționalitate pentru că se mai judecă după ea.

Al doilea efect este o limitare pe care puțini o anticipează. Aplicarea legii mai favorabile nu se face pe bucăți. Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea a constatat că art. 5 din Codul penal este constituțional numai în măsura în care nu permite combinarea prevederilor din legi succesive. Nu se poate lua, așadar, amenda alternativă introdusă în art. 8 alin. (1) prin Legea nr. 55/2021 și, în același timp, cauza de nepedepsire fără plafon din art. 10 alin. (11) în forma de dinaintea ordonanței din decembrie 2021. Se alege o lege întreagă, nu cele mai bune fragmente din fiecare.

Al treilea efect este cel care lipsește. Fiind o decizie de respingere, ea nu deschide calea revizuirii. Art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală permite revizuirea numai când hotărârea definitivă s-a întemeiat pe o prevedere declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții ridicate în acea cauză, iar consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuire. Niciuna dintre condiții nu este îndeplinită aici. Cine a fost condamnat pe aceste texte rămâne condamnat.

Al patrulea efect ține de problema de încadrare rămasă nerezolvată. Curtea a spus expres că nu se pronunță asupra ei, deci diferența dintre tentativa pedepsită de la art. 8 și tentativa neincriminată de la art. 9 rămâne o chestiune de interpretare, care se tranșează în apel, în recurs în casație sau, eventual, printr-o dezlegare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Până atunci, două instanțe pot ajunge la soluții diferite pe aceeași faptă.

Al cincilea efect îl privește pe omul din dosar. Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu mai suspendă judecata, iar art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu prevede nicio suspendare, așa că procesul de la Judecătoria Zărnești a mers mai departe în tot acest timp. De la Încheierea de sesizare din 22 iunie 2021 până la pronunțare au trecut 1.724 de zile, iar de la pronunțare până la publicare încă 187, în total 1.911 zile, adică 5 ani și aproape 3 luni.

Un efect pe care decizia nu îl are, deși va fi citită așa: ea nu spune nimic despre art. 10 în forma de astăzi. Textul aplicabil faptelor comise după 16 mai 2024 a fost rescris integral prin Legea nr. 126/2024 și arată cu totul altfel decât cel judecat aici.

Ce s-a schimbat față de situația anterioară

În drept nu s-a schimbat nimic. Ce merită urmărit este altceva: cât de des s-a schimbat chiar textul pe care Curtea l-a validat acum. Art. 10 din Legea nr. 241/2005 a avut, în 21 de ani, cinci forme, iar fiecare a mutat linia dintre a plăti și a scăpa.

Forma inițială, din 27 iulie 2005. Dacă inculpatul acoperea integral prejudiciul până la primul termen de judecată, limitele pedepsei se reduceau la jumătate. Dacă prejudiciul recuperat era de cel mult 100.000 de euro, se putea aplica amenda. Dacă era de cel mult 50.000 de euro, se aplica o sancțiune administrativă, care închidea procesul penal și se înregistra în cazierul judiciar.

Legea nr. 255/2013, aplicabilă din 1 februarie 2014. Au dispărut și cauza de nepedepsire, și amenda. A rămas doar reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, condiționată de acoperirea „pretențiilor părții civile” până la primul termen. Sintagma aceea a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 325 din 1 aprilie 2022.

Legea nr. 55/2021, în vigoare de la 4 aprilie 2021. Forma judecată acum. Amenda a revenit ca variantă la prejudicii de până la 100.000 de euro și a devenit obligatorie sub 50.000 de euro, iar alin. (11), text complet nou, a reintrodus nepedepsirea: prejudiciu acoperit integral, majorat cu 20%, plus dobânzi și penalități, oricând până la hotărârea definitivă. Fără plafon de valoare. Tot atunci, art. 8 alin. (1) a primit amenda ca pedeapsă alternativă la închisoarea de la 3 la 10 ani, ceea ce nu exista în redactarea pusă în discuție în acest dosar.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021, în vigoare de la 18 decembrie 2021. Aici s-a închis fereastra. Nepedepsirea de la alin. (11) a primit un plafon: se aplică numai dacă prejudiciul nu depășește 100.000 de euro. S-a adăugat și un alineat care blochează beneficiul pentru cel care a mai săvârșit o infracțiune din aceeași lege în ultimii 5 ani. Tot atunci, regulile au fost extinse și la noua infracțiune de la art. 61, reținerea și neplata impozitelor și contribuțiilor cu reținere la sursă.

Legea nr. 126/2024, în vigoare de la 16 mai 2024. Rescriere completă, cu șase alineate. Cel mai important este primul: dacă prejudiciul individualizat la finalul unui control este de cel mult 1.000.000 de euro și este acoperit integral, prin plată efectivă, majorat cu 15%, plus dobânzi și penalități, în cel mult 30 de zile de la finalizarea controlului, fapta nu se pedepsește, iar organele competente nici nu mai sesizează organele de urmărire penală. Dacă momentul a fost ratat, urmează trepte tot mai scumpe: 25% în cursul urmăririi penale, 50% în camera preliminară și până la hotărârea în primă instanță, 100% în apel. Acoperirea până la primul termen de judecată reduce limitele la jumătate, iar după primul termen cu o treime. Prejudiciul se determină prin expertiză de specialitate, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia nr. 430/2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 149 din 26 februarie 2026, că lipsa acelei expertize face neregulat actul de sesizare a instanței și trimite dosarul înapoi la procuror.

Comparația care contează pentru cineva aflat astăzi în proces se face pe cifre. La un prejudiciu de 300.000 de euro, forma din aprilie 2021, cea validată de Curte, oferea nepedepsirea contra prejudiciului majorat cu 20%, adică 360.000 de euro plus dobânzi și penalități, oricând până la hotărârea definitivă. Forma din decembrie 2021 nu mai oferea nimic peste 100.000 de euro. Forma de astăzi oferă nepedepsirea, dar la 15% dacă plata se face în 30 de zile de la control și la 25%, 50% sau 100% mai târziu, deci până la 600.000 de euro dacă dosarul a ajuns în apel. Pentru fapte comise înainte de 18 decembrie 2021 și încă nejudecate definitiv, forma din aprilie 2021 rămâne, la prejudicii mari, cea mai blândă lege din întregul șir.

O diferență mai puțin vizibilă privește coinculpații. Textul din 2021 spunea că dispozițiile art. 10 se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (11), adică inclusiv a celui care atrage nepedepsirea. Textul de astăzi păstrează formularea, dar trimite la alin. (1) și (2), în timp ce cauza de nepedepsire din cursul procesului stă la alin. (3), care nu este numit acolo. Cine plătește într-un dosar cu mai mulți inculpați face bine să ceară instanței să se pronunțe explicit asupra acestei trimiteri, pentru că de ea depinde dacă beneficiul se întinde și asupra celorlalți.

Avantaje și dezavantaje

Ce aduce bun

  • Textele rămân în picioare, deci nimeni nu pierde beneficiul art. 10 în dosarele în curs. O admitere ar fi scos din circuit tocmai norma care permite închiderea dosarului prin plată.
  • Curtea confirmă expres, la paragraful 13, că o formă abrogată poate fi controlată cât timp produce efecte. Inculpații care se judecă după legea veche au acum un răspuns pe redactarea pe care le-o aplică instanța, nu pe una apropiată.
  • Se clarifică natura juridică a acoperirii prejudiciului: circumstanță personală, care ține de conduita făptuitorului după faptă, nu de gravitatea faptei. Este reperul după care se construiesc apărările și se motivează hotărârile.
  • Curtea reafirmă că nu cenzurează oportunitatea politicii penale, ceea ce face previzibil ce fel de critici au șanse la Curte și ce fel de critici trebuie duse în fața instanței care judecă dosarul.
  • Decizia arată cum se stabilește obiectul unei excepții formulate prea larg. Instanța trimisese art. 8 și art. 10 în întregime, iar Curtea a reținut, la paragrafele 12 și 14, doar alineatele și redactările care se aplicau efectiv în cauză.

Ce rămâne o problemă

  • Problema de fond rămâne netranșată. Nimeni nu a spus dacă tentativa la fapta din art. 8 alin. (1) și tentativa la fapta din art. 9 alin. (1) lit. c) se pot distinge în practică, deși de asta depinde dacă un om are sau nu dosar penal.
  • Curtea nu răspunde deloc argumentului celui mai puternic al autorului, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, deși fusese invocată expres și avea exact același obiect: lipsa unei reglementări pentru tentativă la infracțiunile de prejudiciu.
  • Intervalul de 187 de zile dintre pronunțare și publicare nu are niciun temei legal și nicio limită. Până la publicare, decizia nu produce efecte generale, deci nicio instanță nu se poate sprijini pe ea.
  • Cele 1.724 de zile până la pronunțare fac răspunsul lipsit de folos practic pentru autorul excepției, al cărui proces a continuat, pentru că ridicarea excepției nu mai suspendă judecata.
  • Decizia validează un text abrogat, fără să spună un cuvânt despre forma aflată în vigoare. Cititorul neavizat va crede că art. 10 de astăzi a trecut controlul, ceea ce nu s-a întâmplat pe calea acestei excepții.
  • Dispozitivul nu separă criticile respinse pe fond de cele înlăturate fără examinare. Dreptul la un proces echitabil și principiul legalității incriminării și pedepsei au fost tratate în bloc, la paragraful 35, ca necesitând o examinare separată.

Sfaturi utile

  1. Verificați întâi data faptei, nu data dosarului. Ea decide care dintre cele cinci forme ale art. 10 vi se poate aplica. Pentru fapte de dinainte de 18 decembrie 2021, forma dată de Legea nr. 55/2021 nu are plafon de prejudiciu la cauza de nepedepsire, ceea ce o face, la sume mari, cea mai favorabilă din tot șirul.
  2. Nu combinați legile. Potrivit Deciziei nr. 265/2014, legea penală mai favorabilă se aplică în bloc. Nu puteți lua amenda alternativă din art. 8 alin. (1) în forma nouă și, în același timp, nepedepsirea fără plafon din art. 10 în forma veche. Comparați rezultatul final al fiecărei legi, nu articolele separat.
  3. Dacă fapta este de după 16 mai 2024, cele 30 de zile de la finalizarea controlului sunt cel mai ieftin moment din toată procedura. Acolo adaosul este de 15%, iar organele competente nici nu sesizează organele de urmărire penală. După aceea prețul urcă la 25%, 50% și 100%.
  4. Calculați suma corect: prejudiciul, plus procentul aplicabil din valoarea lui, plus dobânzile și penalitățile. Textul cere acoperire integrală, prin plată efectivă. O plată parțială sau o compensare nu produc efectul.
  5. Într-un dosar cu mai mulți inculpați, cereți instanței să se pronunțe explicit asupra întinderii beneficiului. Formularea care extinde efectul asupra tuturor inculpaților trimite, în forma de astăzi, la alin. (1) și (2), nu și la alin. (3).
  6. Dacă sunteți cercetat pentru tentativă, art. 10 nu vă ajută, pentru că nu există prejudiciu de acoperit. Discuția se mută pe încadrarea juridică: dacă fapta se încadrează la art. 9 alin. (1) lit. c), tentativa nu este incriminată deloc.
  7. Nu contați pe revizuire după o decizie de respingere. Art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală cere admiterea unei excepții ridicate chiar în cauza dumneavoastră.
  8. Când ridicați o excepție, formulați-o punctual, pe alineatul și pe redactarea care vi se aplică. Excepția din acest dosar fusese trimisă pe art. 8 și art. 10 în întregime, iar Curtea a trebuit să îi stabilească singură obiectul.
  9. Nu construiți critica pe compararea a două texte între ele. Curtea a repetat la paragraful 17 că examinează compatibilitatea unui text cu Constituția, nu concluzia care ar rezulta din alăturarea mai multor legi.
  10. Nu invocați art. 53 din Constituție doar ca să existe în listă. La paragraful 18, Curtea a înlăturat critica pentru că autorul nu a arătat ce drept ar fi restrâns și în ce constă restrângerea.
  11. Așteptați-vă la ani, nu la luni. În acest dosar au trecut 1.911 zile de la sesizare până la publicare, iar judecata a mers mai departe în tot acest timp, pentru că excepția nu suspendă procesul.

Întrebări frecvente

Ce a decis Curtea Constituțională, pe scurt?
A dat două soluții. A respins ca inadmisibilă excepția privind art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, textul care pedepsește tentativa. Și a respins ca neîntemeiată excepția privind art. 8 alin. (1), în redactarea anterioară Legii nr. 55/2021, și art. 10 alin. (1) și (11), în redactarea anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 130/2021, constatând că sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Ambele soluții au fost date cu unanimitate de voturi.
Care este diferența dintre inadmisibilă și neîntemeiată?
Inadmisibilă înseamnă că instanța constituțională nu a ajuns să judece fondul, pentru că cererea nu îndeplinea condițiile de examinare. Aici, critica privea felul în care instanțele încadrează fapta, nu textul legii. Neîntemeiată înseamnă că problema a fost cântărită și textul a trecut testul de constituționalitate. Prima soluție lasă discuția deschisă în fața instanțelor care judecă dosarul, a doua o închide în fața Curții.
Ce spune, concret, art. 10 pe care l-a validat Curtea?
În forma dată de Legea nr. 55/2021, alin. (1) prevedea că, dacă prejudiciul este acoperit integral în cursul urmăririi penale sau al judecății și nu depășește 100.000 de euro, se poate aplica amenda, iar sub 50.000 de euro amenda se aplică obligatoriu. Alin. (11) prevedea că, dacă prejudiciul majorat cu 20% din baza de calcul, plus dobânzile și penalitățile, este acoperit integral până la pronunțarea unei hotărâri definitive, fapta nu se mai pedepsește.
Cine plătește și ce obține?
Plătește inculpatul sau oricine în locul lui, iar suma este paguba adusă bugetului plus adaosul procentual prevăzut de lege, plus dobânzile și penalitățile de întârziere. Ce obține, în cazul cauzei de nepedepsire, este închiderea răspunderii penale: clasarea în faza de urmărire penală sau achitarea în judecată, prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Obligația fiscală se plătește oricum, deci beneficiul este strict penal.
De ce omul din dosar nu a putut folosi art. 10?
Pentru că era cercetat pentru tentativă, adică pentru o faptă oprită înainte ca banii să fie obținuți. Fără bani obținuți fără drept nu există prejudiciu, iar fără prejudiciu nu există ce acoperi. Cauza de nepedepsire este condiționată de acoperirea integrală a prejudiciului, deci se poate aplica numai la fapta consumată.
Cum a răspuns Curtea la reproșul de discriminare?
A spus că cei care săvârșesc fapta consumată și cei care rămân la tentativă nu se află în situații similare, iar art. 16 din Constituție interzice tratamentul diferit numai pentru situații identice. A adăugat că acoperirea prejudiciului nu privește fapta, ci conduita făptuitorului după comiterea ei, deci este o circumstanță personală, și a amintit că tentativa se sancționează oricum cu limitele de pedeapsă reduse la jumătate.
De ce se judecă un text care nu mai este în vigoare?
Pentru că el continuă să producă efecte. Art. 5 din Codul penal cere ca, atunci când între săvârșirea infracțiunii și judecarea definitivă a cauzei au intervenit mai multe legi penale, să se aplice legea mai favorabilă, așa că instanțele judecă și astăzi după forme abrogate. Curtea a explicat asta la paragraful 13, pe linia Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011.
Care este forma art. 10 în vigoare acum?
Cea dată de Legea nr. 126/2024, aplicabilă de la 16 mai 2024. Are șase alineate. Nepedepsirea se obține plătind prejudiciul majorat cu 15% în cel mult 30 de zile de la finalizarea controlului, dacă suma nu depășește 1.000.000 de euro, iar mai târziu adaosul urcă la 25% în urmărirea penală, 50% până la hotărârea în primă instanță și 100% în apel. Acoperirea până la primul termen de judecată reduce limitele pedepsei la jumătate, iar după acel termen cu o treime.
Pot alege bucățile care îmi convin din legi diferite?
Nu. Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea a constatat că art. 5 din Codul penal este constituțional numai în măsura în care nu permite combinarea prevederilor din legi succesive. Se compară legile întregi și se aplică una singură.
Decizia îmi deschide calea revizuirii?
Nu. Art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală permite revizuirea numai când hotărârea definitivă s-a întemeiat pe o prevedere declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții ridicate chiar în acea cauză, iar consecințele încălcării continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuire. O decizie de respingere nu îndeplinește aceste condiții.
Procesul se suspendă cât timp dosarul este la Curte?
Nu. Art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu prevede suspendarea judecății pentru ridicarea unei excepții de neconstituționalitate. Instanța trimite încheierea de sesizare la Curte și continuă judecata.
Cât a durat totul?
Încheierea de sesizare a Judecătoriei Zărnești este din 22 iunie 2021, pronunțarea din 12 martie 2026, publicarea din 15 septembrie 2026. Sunt 1.724 de zile până la pronunțare și încă 187 până la publicare, în total 1.911 zile. Legea nr. 47/1992 nu prevede niciun termen nici pentru soluționare, nici pentru publicare.
Pot ridica din nou aceeași excepție?
Formal, da, pentru că interdicția din art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privește numai prevederile deja constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară. Practic, șansele sunt mici: Curtea a scris la paragraful 22 că nu au intervenit elemente noi față de jurisprudența ei, deci o excepție nouă ar avea nevoie de un argument necântărit până acum.
Unde găsesc textul integral al deciziei?
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 15 septembrie 2026, paginile 4 la 8. Decizia este reprodusă integral și în acest articol, în secțiunea cu textul original al actului.

Erori și neconcordanțe în textul publicat

  • Paragraful 25: succesiunea dintre Legea nr. 55/2021 și Decizia nr. 867/2021 este inversată. Textul publicat spune că, „ulterior pronunțării Deciziei nr. 867 din 14 decembrie 2021, precitată, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 au fost modificate și completate prin Legea nr. 55/2021”. Ordinea reală este cealaltă: Legea nr. 55/2021 a fost adoptată la 31 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 332 din 1 aprilie 2021 și a intrat în vigoare la 4 aprilie 2021, cu peste opt luni înaintea pronunțării Deciziei nr. 867. Însuși titlul acelei decizii, publicată în Monitorul Oficial nr. 325 din 1 aprilie 2022, arată că obiectul ei a fost art. 10 alin. (1) „în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021”. Consecința nu este stilistică: din textul publicat rezultă că forma dată de Legea nr. 55/2021 ar fi răspunsul legiuitorului la o decizie de admitere, adică o punere de acord în sensul art. 147 alin. (1) din Constituție, ceea ce schimbă modul în care se citește valabilitatea acelei forme. Iar decizia de față își definește obiectul tocmai prin raportare la ordinea intervențiilor legislative, așa că succesiunea este element de identificare a normei controlate, nu detaliu de context.
  • Paragraful 31: trimiterea la art. 33 alin. (1) teza întâi din Codul penal indică un alineat care spune altceva. Decizia atribuie acelui text regula potrivit căreia tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Regula aceasta se află însă la art. 33 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Art. 33 alin. (1) prevede cu totul altceva, și anume că tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta, adică exact temeiul pentru care art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 a fost necesar. Cititorul care verifică trimiterea nu găsește la adresa indicată norma pe care se sprijină raționamentul de la paragraful 31, iar cele două alineate au funcții juridice diferite: unul stabilește dacă tentativa se pedepsește, celălalt cu cât.

Analiza redacției

Raționamentul Curții pe egalitate rezistă. Cel care a obținut banii și îi restituie nu se află în aceeași situație cu cel oprit înainte de a-i obține, iar legiuitorul are dreptul să lege o măsură de favoare de un comportament pe care vrea să îl încurajeze, restituirea. Până aici, decizia este corectă și previzibilă. Problema nu este ce spune, ci ce alege să nu spună. Autorul excepției nu a venit cu o intuiție, ci cu un precedent: Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 363 din 25 mai 2011, prin care Curtea a admis excepția și a constatat neconstituționalitatea art. 741 din Codul penal din 1969. Motivarea de atunci conține fraza care se potrivește ca o mănușă pe cazul de față: legiuitorul „nu a dispus nimic cu privire la situația tentativei în cazul infracțiunilor de prejudiciu”, ceea ce duce la o situație inechitabilă în care cel cercetat pentru tentativă primește aceeași pedeapsă ca acela care a consumat fapta, dar a acoperit prejudiciul. Decizia nr. 224/2026 menționează acel precedent o singură dată, la paragraful 6, în rezumatul susținerilor autorului, și nu se mai întoarce la el niciodată. Cele douăzeci de paragrafe de motivare nu îl disting, nu îl explică și nu îl înlătură. O critică sprijinită pe o decizie proprie de admitere merita un răspuns, oricare ar fi fost el.

A doua observație iese din comparația cu jurisprudența anterioară pe aceleași texte, și nu este o impresie, ci o suprapunere. La 25 iunie 2020, Curtea a pronunțat Decizia nr. 459, publicată în Monitorul Oficial nr. 926 din 9 octombrie 2020, într-un dosar venit de la Judecătoria Brașov. Obiectul ei: art. 8 alin. (1), art. 8 alin. (3) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Dispozitivul: punctul 1 respinge ca inadmisibilă excepția privind art. 8 alin. (3), punctul 2 respinge ca neîntemeiată excepția privind art. 8 alin. (1) și art. 10 alin. (1) și constată că sunt constituționale. Criticile erau aceleași până la formulare: confuzia dintre tentativa de la art. 8 și cea neincriminată de la art. 9 alin. (1) lit. c), lipsa de corelare a verbului „stabilire” cu art. 106 și 107 din Codul de procedură fiscală. Fraza prin care Curtea refuză să intre în interpretarea instanțelor, cea cu ingerința contrară art. 126 din Constituție, apare în 2020 la paragraful 19 și se regăsește în 2026 la paragraful 16, practic identică. Curtea citează Decizia nr. 459/2020 de patru ori, dar numai pentru partea de fond; pentru partea de inadmisibilitate, unde reproducerea este cea mai fidelă, nu o pomenește deloc. Un cititor care vrea să știe dacă problema tentativei a mai fost ridicată vreodată nu află din decizie că răspunsul este da, de cel puțin șase ani.

Suprapunerea merge mai departe. La 25 noiembrie 2025, deci cu trei luni și jumătate înaintea pronunțării de față, același complet, cu aceeași președintă și același magistrat-asistent, a dat Decizia nr. 665, publicată în Monitorul Oficial nr. 301 din 16 aprilie 2026, prin care a respins ca neîntemeiată o excepție având ca obiect exact art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în redactarea anterioară Legii nr. 55/2021, într-o cauză care privea, la fel, rambursări de TVA obținute fără drept și o tentativă. Nici această decizie nu apare în textul publicat acum. Rezultatul este că, între 16 aprilie și 15 septembrie 2026, două decizii care spun același lucru despre același alineat au circulat separat, iar a doua nu trimite la prima.

Observația cea mai ușor de verificat se obține numărând zilele. Între Încheierea din 22 iunie 2021 și pronunțarea din 12 martie 2026 au trecut 1.724 de zile. Între pronunțare și publicare, încă 187. În total, 1.911 zile pentru o motivare care se sprijină în întregime pe decizii anterioare ale Curții și care nu conține niciun raționament nou. Pentru comparație, Decizia nr. 459/2020 a fost publicată la 106 zile de la pronunțare, iar Decizia nr. 665/2025 la 142. Nu există niciun termen legal pentru niciunul dintre cele două intervale, iar diferențele nu urmează nici numărul deciziei, nici vechimea dosarului. Consecința practică este simplă: până la publicare, efectul general obligatoriu nu există, deci o instanță care judecă exact aceeași chestiune nu se poate sprijini pe o decizie deja pronunțată și despre care nu are cum să știe.

Rămâne întrebarea de fond, singura care interesează un om aflat în dosar, și pe care nimeni nu a preluat-o. Dacă aceeași manoperă, cereri de rambursare susținute cu documente nereale, se încadrează la art. 8 alin. (1), tentativa se pedepsește; dacă se încadrează la art. 9 alin. (1) lit. c), tentativa nu este incriminată, deci nu există faptă penală. Curtea spune, corect procedural, că alegerea între cele două texte este treaba instanțelor. Numai că instanțele nu au primit, în peste douăzeci de ani, niciun criteriu obligatoriu de delimitare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost sesizată cu o dezlegare pe această chestiune. Nici Curtea Constituțională, nici Înalta Curte nu răspund, fiecare pentru un motiv legitim, iar rezultatul este că frontiera dintre dosar penal și nimic se trasează diferit de la o instanță la alta.

Nu în ultimul rând, decizia validează un text ieșit din vigoare. Este legitim, pentru că forma din aprilie 2021 se aplică în procesele în curs, dar produce un efect de lectură care merită semnalat: art. 10 în forma dată de Legea nr. 126/2024, adică norma după care se închid astăzi dosarele de evaziune fiscală, nu a fost niciodată supusă controlului pe calea excepției. A trecut doar printr-un control anterior promulgării, prin Decizia nr. 146 din 19 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 496 din 29 mai 2024, care a respins obiecția ca neîntemeiată. Sistemul de trepte procentuale de acolo, 15%, 25%, 50% și 100%, leagă mărimea sumei de stadiul procesual, adică de cât de repede plătește cineva, și nu de gravitatea faptei. Este exact genul de construcție care va ajunge la Curte, iar când va ajunge, nu va găsi în decizia de față niciun răspuns pregătit.

Ce ar trebui schimbat

  • Reglementarea expresă a situației tentativei în art. 10 din Legea nr. 241/2005, prin raportarea beneficiului la prejudiciul urmărit, nu doar la cel produs. Efect: cel oprit înainte de a obține banii ar avea o cale de a ieși din răspunderea penală prin plată, la fel ca acela care a consumat fapta, iar diferența de tratament pe care Curtea a declarat-o constituțională ar dispărea din fapt, nu doar din motivare.
  • Un criteriu legal de delimitare între fapta din art. 8 alin. (1) și cea din art. 9 alin. (1) lit. c) din aceeași lege. Efect: aceeași manoperă, prinsă în faza de tentativă, nu ar mai duce la dosar penal într-o instanță și la nimic în alta, iar încadrarea nu ar mai depinde de textul ales de organul de urmărire penală.
  • Un termen legal pentru publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor pronunțate pe excepții, înscris în Legea nr. 47/1992. Efect: intervale de 187 de zile nu ar mai fi posibile, iar instanțele care judecă în acest timp aceeași chestiune ar ști de când sunt ținute de soluție.
  • Citarea obligatorie a propriului precedent atunci când soluția și argumentul se repetă pe același text. Efect: cititorul ar vedea din decizie că Deciziile nr. 459/2020 și nr. 665/2025 au tranșat deja aceleași critici, iar autorii de excepții nu ar relua un demers închis fără să știe.
  • Îndreptarea, prin rectificare, a paragrafului 25, cu așezarea în ordine reală a intervențiilor legislative, și a trimiterii de la paragraful 31 la art. 33 alin. (2) teza întâi din Codul penal. Efect: cine urmărește succesiunea formelor art. 10 pentru a stabili legea penală mai favorabilă ar lucra pe o cronologie corectă, iar trimiterea la Codul penal ar duce la norma pe care o invocă.
  • Separarea, în dispozitiv, a criticilor respinse pe fond de cele înlăturate fără examinare. Efect: s-ar vedea că dreptul la un proces echitabil și principiul legalității incriminării și pedepsei nu au fost cântărite separat, deci o excepție nouă, de data aceasta motivată pe ele, nu ar mai părea tranșată dinainte.

Textul original al actului normativ

Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial

M. Of. nr. 781 din 15 septembrie 2026 8 pagini PDF, 86 KB actul începe la pagina 4

Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul

Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.

Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului

Decizia Curții Constituționale nr. 224 din 12 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ale art. 8 alin. (1) din aceeași lege, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, precum și ale art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 15 septembrie 2026

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 224 din 12 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ale art. 8 alin. (1) din aceeași lege, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, precum și ale art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Gheorghe Stan — judecător Andrei Grigoraș — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 și 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Sorin Staicu în Dosarul nr. 3.208/338/2020 al Judecătoriei Zărnești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.921D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, arătând că pretinsa neconstituționalitate este dedusă din modul de interpretare și aplicare a textelor de lege. În acest sens, arată că prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au format obiectul interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017. De asemenea, susține că instanța de contencios constituțional a mai examinat prevederile art. 8 alin. (1) și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, pentru critici similare, reținând că sintagma „stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor” trebuie corelată cu prevederile art. 106 și 107 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Cu privire la prevederile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 arată că acestea reglementează sancționarea tentativei, iar deducerea neconstituționalității se face prin raportare la alte prevederi legale, respectiv art. 32 și 33 din Codul penal.

C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 22 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 3.208/338/2020, Judecătoria Zărnești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 și 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Excepția a fost ridicată de Sorin Staicu într-o cauză penală având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă la stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, coroborat cu art. 5, art. 32 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din Codul penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 se arată că textul de lege criticat încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât sintagma „stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor” nu îndeplinește exigențele de calitate a legii, formularea nefiind suficient de clară pentru a permite destinatarului normei juridice să își adapteze conduita, prin acțiuni sau inacțiuni, în conformitate cu prevederile legale. În acest sens, se arată că sintagma din cuprinsul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu este corelată cu dispozițiile art. 106 și 107 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în condițiile în care stabilirea creanțelor fiscale intră în competența exclusivă a organului fiscal, nefiind un atribut al contribuabilului. Totodată, se arată că dispozițiile legale criticate sunt lipsite de claritate și în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Cu privire la dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 se susține că acestea încalcă prevederile art. 16 alin. (1) și ale art. 53 din Constituție, întrucât infracțiunea reglementată de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 poate fi convertită într-o tentativă neincriminată penal a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din aceeași lege. Astfel, se arată că fapta incriminată este susceptibilă de interpretări diferite în jurisprudența instanțelor judecătorești sub aspectul încadrării juridice, în condițiile în care tentativa la infracțiunea prevăzută la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 se identifică, în mod constant, cu tentativa la infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, deși săvârșirea tentativei la cea din urmă infracțiune nu este incriminată și, prin urmare, nici pedepsită penal. În consecință, apreciază că norma criticată contravine principiului securității juridice, precum și principiului egalității cetățenilor în fața legii.

6. Cu privire la criticile de neconstituționalitate ale art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005 se arată că modalitatea de reglementare criticată încalcă prevederile art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (3), precum și pe cele ale art. 124 alin. (2) din Constituție, întrucât instituie un tratament juridic discriminatoriu. Astfel, în cazul săvârșirii infracțiunii în forma consumată și al existenței unui prejudiciu, acoperirea acestuia determină aplicarea unei cauze de nepedepsire. În schimb, săvârșirea tentativei, în lipsa unui prejudiciu care să permită aplicarea art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005, atrage aplicarea unui regim sancționator mai sever. Prin urmare, prevederile criticate generează o situație de inechitate, în care autorul cercetat pentru tentativă la infracțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din aceeași lege este supus unui tratament sancționator mai aspru decât cel care, săvârșind aceeași faptă în forma consumată, produce un prejudiciu. În susținerea excepției de neconstituționalitate se invocă Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, prin care dispozițiile art. 741 din Codul penal din 1969, având un conținut similar celor ale art. 10 din Legea nr. 241/2005, au fost declarate neconstituționale, întrucât legiuitorul nu a reglementat situația tentativei în cazul infracțiunilor de prejudiciu. În aceste condiții, se apreciază că și în prezenta cauză rămân aplicabile considerentele deciziei precitate.

7. Judecătoria Zărnești apreciază că excepția de neconstituționalitate este parțial întemeiată. Astfel, cu privire la criticile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, instanța judecătorească apreciază că excepția este neîntemeiată, arătând că elementele factuale pe baza cărora organul judiciar este chemat să deducă existența relei-credințe reprezintă o chestiune de apreciere a probelor. În același sens, referitor la susținerea potrivit căreia infracțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 ar putea fi încadrată ca tentativă la infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, arată că aceasta constituie o problemă de aplicare și interpretare a legii, care intră în apanajul organului judiciar.

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate referitoare la tratamentul sancționator mai aspru al persoanelor care săvârșesc tentativa la infracțiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 241/2005, instanța apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, întrucât persoana care săvârșește fapta în forma imperfectă este lipsită de beneficiul cauzei de nepedepsire.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 8 și ale art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005.

12. Referitor la stabilirea obiectului excepției de neconstituționalitate, în jurisprudența Curții s-a statuat că, în exercitarea controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, paragrafele 16 și 17). De asemenea, potrivit jurisprudenței anterior amintite, determinarea obiectului excepției de neconstituționalitate este o operațiune care, pe lângă existența unor condiționări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita și o apreciere obiectivă a Curții Constituționale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepției. O atare concepție se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituționalitate exercitat pe cale de excepție. Astfel, din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul critică, în realitate, numai prevederile art. 8 alin. (1) și (3) și ale art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005. Curtea reține că prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au fost modificate prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021. De asemenea, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 au fost modificate inițial prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Ulterior, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 au fost din nou modificate prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1202 din 18 decembrie 2021, și prin Legea nr. 126/2024 privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 13 mai 2024.

13. Având în vedere modificările legislative ce au intervenit asupra dispozițiilor penale, Curtea apreciază că nu are competența să stabilească legea penală mai favorabilă, aceasta fiind o chestiune care ține de interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești. Curtea se pronunță cu privire la constituționalitatea legilor, nu cu privire la aplicarea lor concretă în cauzele penale. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la condiția ca textul criticat să fie „în vigoare”, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, natura dispozițiilor criticate și obiectul dosarului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate îndeplinesc condiția de a fi „în vigoare”, astfel încât Curtea poate analiza constituționalitatea acestora.

14. În consecință, Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile art. 8 alin. (1), în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021, ale art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 și ale art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 130/2021, așa cum au fost invocate de autorul excepției, și care au următorul conținut: — art. 8 alin. (1) și (3): „(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat. (…)

(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește.”; — art. 10 alin. (1) și (11): „(1) În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amendă. (11) În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.”

15. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) privind principiul legalității incriminării și pedepsei, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și ale art. 124 privind înfăptuirea justiției.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, Curtea reține că motivele de neconstituționalitate invocate privesc existența unor interpretări divergente în practica instanțelor judecătorești sub aspectul încadrării juridice a faptei, în condițiile în care tentativa la infracțiunea prevăzută la art. 8 alin. (1) din lege este asimilată, în mod constant, tentativei la infracțiunea prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din același act normativ, deși aceasta din urmă nu este incriminată. Astfel, din analiza criticilor de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul nu invocă aspecte privind neconstituționalitatea dispozițiilor legale, în realitate, acesta fiind nemulțumit de modul de interpretare și aplicare de către instanțele judecătorești a textelor de lege criticate. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea cauzei, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

17. Totodată, Curtea reține că autorul excepției invocă pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 din Constituție, arătând că, deși atât infracțiunea prevăzută la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cât și cea reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din aceeași lege pot fi săvârșite în forma tentativei, numai tentativa la infracțiunea prevăzută la art. 8 alin. (1) este sancționată. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a statuat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției.

Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011, și Decizia nr. 123 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 19 mai 2021, paragraful 12).

18. În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 53 din Constituție, Curtea constată că autorul excepției nu a indicat în ce constă restrângerea exercițiului unui drept sau al unei libertăți fundamentale și nici nu a identificat dreptul sau libertatea pretins restrânsă, limitându-se la invocarea formală a acestui text constituțional. Or, o asemenea susținere nu poate fi calificată drept o veritabilă critică de neconstituționalitate.

19. Având în vedere cele reținute, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

20. Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a mai analizat aceste dispoziții legale, prin prisma unor critici similare, pronunțând Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 9 octombrie 2020, paragrafele 13-14, prin care a respins, ca neîntemeiate, criticile formulate.

21. Astfel, referitor la susținerea autorului excepției potrivit căreia textul legal criticat este neconstituțional, întrucât folosește noțiunea „stabilire” a impozitelor, a taxelor sau a contribuțiilor de către contribuabil, și nu de către organul fiscal competent, Curtea a constatat că neconstituționalitatea textului criticat nu poate fi demonstrată printr-o interpretare pro causa a acestuia. Astfel, Curtea a reținut că, asemenea cauzei pendinte, autorul excepției, în mod intenționat, dă o interpretare subiectivă și confuză normei incriminatoare, fără să țină cont de interpretarea teleologică și sistematică a dispoziției legale criticate. Curtea a reținut că dreptul organului fiscal de a stabili baza de impozitare și creanța fiscală aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impozitare (art. 106 din Codul de procedură fiscală) ori stabilirea din oficiu de către acesta a creanțelor fiscale, ca urmare a nedepunerii declarației de impunere, printr-o decizie de impunere (art. 107 din Codul de procedură fiscală) nu se confundă cu obligația contribuabilului de a furniza organului fiscal informațiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale, inclusiv cu obligația acestuia din urmă de a pune la dispoziție organului fiscal registre, evidențe, documente de afaceri și orice alte înscrisuri, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale. Curtea a constatat că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sunt suficient de precise și clare pentru a se observa cu ușurință că sancțiunea penală se aplică doar în condițiile în care organele competente stabilesc că sumele de bani dobândite de către contribuabil de la bugetul de stat au fost rezultatul unei acțiuni de stabilire cu rea-credință a impozitelor, a taxelor sau a contribuțiilor de către acesta. În aceste condiții, contribuabilul nu trebuie să demonstreze dobândirea licită a averii sale.

22. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

23. Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005, Curtea reține că autorul excepției susține, în esență, că, în situația în care nu există un prejudiciu — ipoteză în care se află acesta întrucât a săvârșit infracțiunea reglementată de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în forma tentativei —, nu este posibilă aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) și (11) din același act normativ, contrar dispozițiilor constituționale referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, dreptul la un proces echitabil și unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

24. Cu privire la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, Curtea reține, cu titlu preliminar, că în forma inițială a legii acestea reglementau, în raport cu recuperarea prejudiciului produs, atât posibilitatea sancționării infracțiunilor de evaziune fiscală cu pedeapsa închisorii, cu reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege, cât și instituirea unei cauze speciale de aplicare a pedepsei amenzii penale, precum și a unei cauze de nepedepsire. Astfel: (i) dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperea integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduceau la jumătate (așadar, pedeapsa închisorii cu reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege); (ii) dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții era de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se putea aplica pedeapsa cu amendă (așadar, pedeapsa închisorii cu reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege, alternativ cu pedeapsa amenzii); (iii) dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții era de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplica o sancțiune administrativă, care se înregistra în cazierul judiciar (sancțiune administrativă care atrăgea înlăturarea răspunderii penale, cu consecința încetării urmăririi penale sau, după caz, a procesului penal). Rezultă că legiuitorul a reglementat în mod expres că recurgerea la mijloace de drept penal nu este întotdeauna necesară pentru apărarea valorilor sociale protejate în domeniul analizat, stabilind în sarcina organelor judiciare obligația legală de a aplica o sancțiune administrativă dintre cele prevăzute la art. 91 din Codul penal din 1969. În acest caz, soluția dată de organul judiciar se circumscria încetării urmăririi penale, prevăzută de art. 10 lit. i1) și art. 11 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, sau încetării procesului penal, prevăzută de art. 10 lit. i1) și art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021, paragraful 67).

25. După modificarea Legii nr. 241/2005 prin Legea nr. 255/2013 au fost eliminate cauza de nepedepsire, precum și posibilitatea aplicării pedepsei amenzii, fiind menținută doar cauza de reducere a pedepsei închisorii (în toate cazurile, indiferent de valoarea prejudiciului). Astfel, „în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate”. Analizând constituționalitatea acestei soluții legislative, Curtea, prin Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 1 aprilie 2022, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „pretențiile părții civile”, cuprinsă în dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, este neconstituțională. Ulterior pronunțării Deciziei nr. 867 din 14 decembrie 2021, precitată, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 au fost modificate și completate prin Legea nr. 55/2021, legiuitorul procedând, totodată, la restructurarea textului normativ. Astfel, soluția legislativă anterioară, întemeiată pe reducerea limitelor pedepsei închisorii, a fost abandonată, fiind eliminate cauzele de reducere a pedepsei închisorii și fiind reglementată pedeapsa principală alternativă a amenzii pentru infracțiunile prevăzute de art. 8 și 9 din același act normativ. Prin această intervenție legislativă, legiuitorul a revenit, în mare parte, la regimul sancționator consacrat de forma inițială a legii.

Astfel, aplicarea amenzii putea fi dispusă, potrivit art. 10 alin. (1), dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecății, prejudiciul cauzat era acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășea 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții era de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplica pedeapsa cu amendă (așadar, o cauză specială de aplicare opțională sau obligatorie, după caz, a pedepsei principale a amenzii). De asemenea, în cuprinsul art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 se reglementa că, dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, aplicându-se, în aceste condiții, dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală (așadar, o cauză de nepedepsire care determină, după caz, clasarea cauzei în faza de urmărire penală sau achitarea în faza de judecată).

26. Analizând evoluția legislativă a acestor dispoziții legale din perspectiva soluției sancționatoare, Curtea constată existența unei evidente similitudini între forma inițială a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 și forma acestora rezultată în urma modificării și restructurării realizate prin Legea nr. 55/2021, ambele reglementări fiind construite pe aceeași opțiune legislativă de principiu, respectiv stimularea recuperării prejudiciului prin instituirea unor consecințe penale mai favorabile. Astfel, deși, în forma rezultată în urma modificării și completării prin Legea nr. 55/2021, supusă controlului de constituționalitate, legiuitorul a renunțat la soluția legislativă a reducerii limitelor speciale ale pedepsei închisorii, reglementarea inițială conținea deja, în substanță, celelalte consecințe sancționatoare esențiale, respectiv posibilitatea aplicării pedepsei amenzii și instituirea unei cauze de nepedepsire, condiționate de recuperarea integrală a prejudiciului.

27. Referitor la motivele de neconstituționalitate invocate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020, precitată, paragrafele 24-28, a analizat dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, în forma legislativă inițială a legii, în raport cu critici de neconstituționalitate similare, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

28. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, în viziunea legiuitorului, recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală este o împrejurare ulterioară săvârșirii infracțiunii și are ca efect atenuarea regimului sancționator. Criteriul prejudiciului luat în considerare de legiuitor în evaluarea generică a pericolului social al faptelor de evaziune fiscală determină fie agravarea sa, atunci când prejudiciul depășește un anumit nivel, fie scăderea sa, în ipoteza recuperării prejudiciului, și explică, pe de o parte, caracterul pecuniar al infracțiunii, iar, pe de altă parte, faptul că dincolo de considerentele de ordin general privind protejarea intereselor generale sunt avute în vedere creanța bugetară, valoarea acesteia și recuperarea ei.

29. Curtea a constatat că, prin introducerea în conținutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a cauzelor de nepedepsire/ reducere a limitelor de pedeapsă, legiuitorul, în evaluarea generică a pericolului social al faptei, a considerat că recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, până la momentul stabilit de legiuitor, este o împrejurare ulterioară săvârșirii infracțiunii care influențează acest pericol social și are ca efect atenuarea regimului sancționator, în raport cu conduita făptuitorului după comiterea faptei. Cu alte cuvinte, acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci privește conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, atitudinea psihică manifestată de făptuitor până la acel moment procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozității sale. Așadar, acoperirea integrală a prejudiciului de către autorul infracțiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, pe care legiuitorul a calificat-o ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, cu caracter personal.

30. În concluzie, Curtea a reținut că acoperirea integrală a prejudiciului de către făptuitor până la momentul procesual stabilit de legiuitor prin dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu se referă la fapta de evaziune fiscală săvârșită, ci privește conduita făptuitorului într-un moment ulterior comiterii faptei și atitudinea proprie a făptuitorului manifestată până la momentul procesual stabilit de legiuitor. Conduita făptuitorului într-un moment ulterior comiterii faptei și atitudinea acestuia manifestată la un anumit moment procesual caracterizează persoana făptuitorului și permit stabilirea periculozității sale, iar nu fapta săvârșită și gravitatea acesteia.

31. Curtea a mai reținut și că, potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol se pedepsește, iar, potrivit legii penale în vigoare, tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate [art. 33 alin. (1) teza întâi din Codul penal]. În aceste condiții, Curtea a constatat că diferența de regim juridic sancționator între inculpații care au săvârșit infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, pe de o parte, și cei care au săvârșit aceleași infracțiuni, în forma tentativei, pe de altă parte, nu este de natură să încalce principiul egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituție, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situația reglementării unor soluții juridice diferite pentru persoane aflate în situații similare, aspect ce nu poate fi reținut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

32. De altfel, prin Decizia nr. 362 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012, Curtea a reținut că stabilirea prin dispozițiile legale criticate a unui regim sancționator diferit în funcție de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate nu poate conduce la concluzia că justiția nu ar fi unică, egală și imparțială pentru toți, judecătorul, în limitele acestor principii, procedând la individualizarea regimului sancționator potrivit criteriilor obiective puse la dispoziție de lege. Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au fost considerate de către instanța de contencios constituțional ca dispoziții legale care stabilesc un regim sancționator diferit în funcție de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate, atitudinea procesuală a făptuitorului constituind o circumstanță personală, iar nu reală. De asemenea, prin Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, Curtea a reținut că legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiționat de repararea prejudiciului cauzat, tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecințelor periculoase ale faptei penale săvârșite și pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului. Din considerentele deciziei precitate rezultă că scopul dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este reprezentat de încurajarea comportamentului activ al făptuitorului în sensul diminuării consecințelor faptei săvârșite, instanța de contencios constituțional plasând aceste dispoziții în sfera reglementării circumstanțelor personale.

33. În aceeași logică, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021, precitată, analizând obiecția de neconstituționalitate a Legii privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (Legea nr. 55/2021), s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, reținând că reglementarea regimului sancționator aplicabil infracțiunilor de evaziune fiscală reprezintă o opțiune de politică penală a legiuitorului, care, în absența încălcării unor dispoziții constituționale exprese, nu poate fi cenzurată din perspectiva oportunității sale.

34. Având în vedere considerentele dezvoltate anterior, Curtea reține că diferențele dintre cele două reglementări, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma inițială, asupra căruia Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020, precitată, și dispozițiile art. 10 alin. (1) și (11), care fac obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, privesc exclusiv modalitatea tehnico-juridică de configurare a sancțiunii, iar nu filosofia sancționatoare a legiuitorului, care a rămas constant orientată către evitarea aplicării pedepsei privative de libertate în ipoteza reparării integrale a prejudiciului cauzat. Întrucât, din perspectiva regimului sancționator, soluția legislativă instituită prin Legea nr. 55/2021, criticată de autorul excepției, prezintă o evidentă similitudine cu aceea consacrată de forma inițială a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, iar Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020 a vizat critici de neconstituționalitate similare, raționamentul dezvoltat de Curtea Constituțională în această decizie își păstrează relevanța, mutatis mutandis, și în privința reglementării supuse controlului de constituționalitate.

35. De asemenea, în raport cu motivele formulate în sprijinul excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că celelalte dispoziții constituționale invocate referitoare la dreptul la un proces echitabil și principiul legalității incriminării și a pedepsei se circumscriu criticilor anterior analizate și nu configurează veritabile critici de neconstituționalitate distincte, astfel că nu impun o examinare separată.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Sorin Staicu în Dosarul nr. 3.208/338/2020 al Judecătoriei Zărnești.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, și ale art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Zărnești și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 12 martie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Andrei Grigoraș

Sursă: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 15 septembrie 2026, paginile 4-8.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.