Pe scurt

  • Reducerea la jumătate a pedepsei pentru cel care a denunțat alți infractori se poate obține într-un singur loc: în propriul proces, până la rămânerea definitivă a hotărârii. După condamnarea definitivă, beneficiul nu mai poate fi cerut pe calea contestației la executare. Curtea Constituțională a respins, cu unanimitate de voturi, excepția prin care se contesta această limită, iar Decizia nr. 333 din 16 aprilie 2026 a fost publicată la 21 septembrie 2026.
  • Motivul: contestația la executare nu permite o nouă individualizare a pedepsei. Ea rezolvă incidente apărute la punerea în executare sau pe parcursul executării, fără să atingă autoritatea de lucru judecat. Reducerea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 acționează asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, deci ține de fondul cauzei, nu de executare.
  • Cine a denunțat în termen, dar al cărui denunț a fost valorificat abia după condamnarea sa definitivă, rămâne fără soluție. Curtea constată expres că o cale extraordinară de atac pentru o astfel de situație „nu este reglementată în legislația noastră”. Decizia privește forma anterioară a art. 19, însă condiția de moment, denunț făcut înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății, a rămas aceeași și după modificarea adusă prin Legea nr. 200/2023.
Act: Decizia nr. 333 din 16 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, în redactarea anterioară Legii nr. 200/2023, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 21 septembrie 2026
Intră în vigoare: decizia este general obligatorie de la data publicării, 21 septembrie 2026

Un condamnat care denunțase alți infractori a cerut instanței de executare să îi aplice reducerea de pedeapsă pe care legea o prevede pentru martorul colaborator. Problema lui era de calendar: denunțul fusese făcut la timp, dar a fost valorificat abia după ce propria condamnare rămăsese definitivă, în timp ce un coinculpat care denunțase în aceeași perioadă primise beneficiul mai devreme. Curtea Constituțională i-a respins excepția, cu unanimitate de voturi, printr-o decizie publicată la 21 septembrie 2026. Este a doua oară în doi ani când instanța constituțională se pronunță asupra aceleiași chestiuni. Tot ea a delimitat recent, într-o altă cauză penală, cine primește și cine nu primește o cauză legală de reducere sau de înlăturare a pedepsei, stabilind că cine acoperă paguba scapă de pedeapsă, iar cine a fost prins înainte să ia banii, nu.

Textul care acordă beneficiul este art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor. În forma examinată de Curte, el prevedea că persoana care are calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 și care a comis o infracțiune gravă, iar „înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”. Efectul e considerabil: pentru o faptă pedepsită de lege cu închisoare de la 7 la 15 ani, limitele devin 3 ani și 6 luni, respectiv 7 ani și 6 luni, iar pedeapsa concretă se stabilește între ele.

Celălalt text este art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, care permite contestația împotriva executării hotărârii penale „când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei”. Teza finală, „orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei”, este cea pe care autorul excepției voia să o folosească.

Ușa fusese însă închisă cu șase ani înainte. Prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 2 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Autorul excepției a susținut că instanța supremă a restrâns nejustificat domeniul de aplicare al legii, depășindu-și competența de interpretare, și a invocat art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Efectele pe care le produce

Primul efect este confirmarea unei separații care decide totul în practică: între ce se discută la fondul cauzei și ce se poate discuta la executare. Curtea preia raționamentul instanței supreme: reducerea din art. 19 acționează asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege și se valorifică exclusiv în procesul de individualizare judiciară a sancțiunii, iar individualizarea „constituie o chestiune intrinsecă fondului cauzei și dobândește autoritate de lucru judecat odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești”. După acel moment, ea nu mai poate fi reluată.

Al doilea efect delimitează la ce servește contestația la executare. Ea este un mijloc procesual prin care se rezolvă incidente expres și limitativ prevăzute de lege, apărute la punerea în executare a hotărârii definitive sau pe parcursul executării pedepsei, „fără însă a putea schimba sau modifica soluția care a dobândit autoritate de lucru judecat”. Pe temeiul literei d), cauza de micșorare invocată trebuie să fi intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii, cum se întâmplă la amnistie, grațiere sau prescripția executării. Un denunț făcut înaintea condamnării nu este o împrejurare ulterioară, oricât de târziu ar fi fost valorificat.

Al treilea efect este cel mai greu pentru cei aflați în această situație. Curtea constată că legea nu îi impune denunțătorului o obligație de rezultat, adică nu îi cere să obțină o condamnare definitivă în dosarul în care a denunțat. Dar constată, în aceeași frază, și consecința: dacă procedura în care martorul a dat declarații se prelungește peste finalizarea propriei sale cauze, ar fi nevoie de o cale extraordinară de atac pentru ca beneficiul să mai poată fi invocat, iar „o astfel de cale extraordinară de atac nu este reglementată în legislația noastră”. Contestația la executare nu ține locul uneia.

Al patrulea efect ține de forma în vigoare a legii. Decizia examinează art. 19 în redactarea anterioară Legii nr. 200/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 6 iulie 2023, pentru că aceea continua să producă efecte în cauza autorului excepției. Modificarea din 2023 a lărgit categoria de martori care pot beneficia de reducere, dar nu a atins condiția de moment: denunțul trebuie făcut tot înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății. Concluzia deciziei rămâne, deci, valabilă și pentru dosarele care se judecă după 2023.

Al cincilea efect este unul negativ, dar merită spus. Critica întemeiată pe art. 21 alin. (3) din Constituție, dreptul la un proces echitabil, nu a fost examinată. Curtea a reținut că autorul nu a arătat în mod concret în ce constă contrarietatea, astfel că „asupra aspectului antamat instanța de contencios constituțional nu se poate pronunța”. Cine ar vrea să reia discuția trebuie să motiveze punctual acest capăt, nu doar să îl invoce.

Ce s-a schimbat față de situația anterioară

În litera legii, nimic. Nici art. 598 din Codul de procedură penală, nici art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu sunt modificate de această decizie. Ce se schimbă este că interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte în 2020 are acum și confirmarea instanței constituționale, cu efect general obligatoriu de la 21 septembrie 2026, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție.

Nu este nici prima confirmare. Prin Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024, Curtea respinsese deja o excepție identică, reținând că Înalta Curte a determinat sfera de aplicare a normei cu respectarea competenței de legiferare a Parlamentului și a propriei competențe de interpretare, prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituție. De la publicarea acelei decizii și până la pronunțarea celei de față au trecut 484 de zile, iar formula de încheiere este cea obișnuită: „nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenței”.

Se schimbă, în schimb, ceva pentru dosarul autorului. Tribunalul București, Secția I penală, a sesizat Curtea prin încheierea din 30 iunie 2021, la 454 de zile după ce interpretarea Înaltei Curți devenise obligatorie prin publicare. De la acea încheiere până la publicarea deciziei au trecut 1.909 zile, dintre care 158 numai între pronunțare, la 16 aprilie 2026, și publicare, la 21 septembrie 2026. Contestația la executare se poate acum judeca, dar rezultatul este cunoscut dinainte.

Avantaje și dezavantaje

Ce aduce bun

  • Elimină incertitudinea. Un condamnat care se întreabă dacă are rost să introducă o contestație la executare pentru a obține reducerea din art. 19 are acum un răspuns limpede și obligatoriu: nu are.
  • Protejează autoritatea de lucru judecat, adică regula potrivit căreia o hotărâre definitivă nu se redeschide decât pe căi anume prevăzute. Instanța supremă a arătat că o soluție contrară ar fi o derogare de la acest principiu, permisă numai pentru un motiv „substanțial și imperios”.
  • Trasează o graniță utilă dincolo de acest caz: contestația la executare nu permite instanței să reindividualizeze pedeapsa, indiferent de temeiul invocat. Regula se aplică oricărei încercări de a reface, la executare, un raționament de la fond.
  • Clarifică ce intră totuși pe litera d) a art. 598 alin. (1): cauze care intervin după rămânerea definitivă a hotărârii, cum sunt amnistia, grațierea sau prescripția, iar nu împrejurări anterioare condamnării.
  • Arată, prin propria motivare, exact unde ar trebui să intervină legiuitorul: acolo unde constată că lipsește o cale extraordinară de atac.

Ce rămâne o problemă

  • Beneficiul legal depinde de un moment pe care denunțătorul nu îl controlează. Legea îi cere să denunțe înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății, condiție pe care autorul excepției a îndeplinit-o, dar valorificarea depinde de ritmul dosarului în care a denunțat, iar acel ritm este al altcuiva.
  • Doi oameni care denunță în aceeași perioadă pot avea soarte diferite. Autorul excepției a arătat că un coinculpat aflat în aceeași situație a primit beneficiul mai devreme. Curtea nu contrazice faptul, ci explică de ce cele două situații nu sunt, juridic, comparabile.
  • Nu există nicio cale de rezervă. Curtea constată ea însăși că o cale extraordinară de atac pentru astfel de cazuri nu este reglementată, dar nu poate crea una, iar Parlamentul nu a reglementat-o nici în 2023, când a modificat chiar art. 19.
  • Efectul practic este descurajant tocmai acolo unde legea voia să încurajeze. O lege construită pentru a stimula colaborarea cu autoritățile transmite, prin acest mecanism, că beneficiul promis se pierde dacă ancheta pornită prin denunț durează mai mult decât propriul proces.
  • Critica cea mai potrivită a rămas nejudecată. Problema reală a autorului era lipsa unei căi procesuale, adică exact o chestiune de acces la justiție, însă capătul întemeiat pe art. 21 alin. (3) din Constituție nu a fost motivat, iar Curtea nu s-a putut pronunța asupra lui.

Sfaturi utile

  1. Dacă intenționați să denunțați alte persoane pentru a obține reducerea de pedeapsă, faceți-o cât mai devreme în propriul proces și invocați expres art. 19 din Legea nr. 682/2002 în fața instanței de fond. Este singurul moment în care beneficiul poate fi acordat.
  2. Cereți instanței, în scris, să constate în hotărâre existența denunțului și stadiul dosarului în care a fost dat. Chiar dacă nu îl poate valorifica, o mențiune în considerente rămâne un element verificabil dacă legea se va schimba.
  3. Dacă dosarul în care ați denunțat merge mai încet decât al dumneavoastră, discutați cu apărătorul despre instrumentele din propriul proces, nu despre cele de după condamnare. După rămânerea definitivă a hotărârii, art. 19 nu mai poate fi invocat.
  4. Nu introduceți o contestație la executare pe art. 598 alin. (1) lit. d) pentru a obține reducerea din art. 19. Soluția este cunoscută, iar decizia publicată la 21 septembrie 2026 o face general obligatorie.
  5. Pe calea contestației la executare puteți invoca, în schimb, cauze apărute după condamnarea definitivă: amnistia, grațierea sau prescripția executării pedepsei. Acolo litera d) își găsește aplicarea.
  6. Dacă totuși vreți să readuceți problema în fața Curții Constituționale, motivați punctual critica întemeiată pe dreptul la un proces echitabil, arătând concret ce cale procesuală lipsește și ce consecință produce lipsa ei. În această cauză, acel capăt a rămas neexaminat exact pentru că nu a fost motivat.

Întrebări frecvente

Pe ce cale se poate obține reducerea de pedeapsă pentru denunț?
Numai în propriul proces penal, în fața instanței care judecă fondul sau apelul, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Reducerea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 acționează asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege și se aplică în procesul de individualizare judiciară a pedepsei.
Și pe ce cale nu se mai poate?
Prin contestație la executare, întemeiată pe art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală. Înalta Curte a stabilit în 2020 că art. 19 nu este o cauză de micșorare a pedepsei în sensul acelui text, iar Curtea Constituțională a confirmat interpretarea la 21 septembrie 2026.
De ce nu merge pe contestație la executare?
Pentru că această cale nu permite instanței să refacă individualizarea pedepsei. Ea rezolvă incidente apărute la punerea în executare sau pe parcursul executării, fără să atingă autoritatea de lucru judecat. Reducerea din art. 19 ține de fondul cauzei, iar fondul se închide odată cu hotărârea definitivă.
Am denunțat la timp, dar dosarul celuilalt s-a mișcat greu. Ce pot face?
Din textele în vigoare, nimic după condamnarea definitivă. Curtea constată expres că ar fi nevoie de o cale extraordinară de atac pentru astfel de cazuri și că aceasta nu este reglementată. Singura variantă rămâne să fie invocat și dovedit denunțul în propriul proces, înainte ca hotărârea să rămână definitivă.
Cât înseamnă concret reducerea la jumătate?
Se înjumătățesc limitele prevăzute de lege pentru infracțiune, nu pedeapsa deja aplicată. Pentru o faptă pedepsită cu închisoare de la 7 la 15 ani, instanța judecă între 3 ani și 6 luni și 7 ani și 6 luni. Pedeapsa concretă se stabilește apoi după criteriile obișnuite de individualizare.
Decizia se referă la forma veche a legii. Mai contează astăzi?
Da. Art. 19 a fost modificat prin Legea nr. 200/2023, care a lărgit categoria de martori care pot beneficia de reducere, însă condiția de moment a rămas neschimbată: denunțul trebuie făcut înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății. Raționamentul deciziei se aplică, deci, și formei în vigoare.
Au existat opinii separate sau concurente?
Nu. Decizia a fost luată cu unanimitate de voturi de un complet de șapte judecători, fără nicio opinie separată sau concurentă.
De când produce efecte decizia?
De la 21 septembrie 2026, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii de la data publicării și au putere numai pentru viitor.

Analiza redacției

Pe construcție juridică, decizia este greu de atacat. Dacă reducerea din art. 19 lucrează asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, atunci ea este parte din individualizare, iar individualizarea intră în autoritatea de lucru judecat odată cu hotărârea definitivă. A o redeschide la executare ar însemna să se rejudece fondul printr-o procedură care, prin definiție, nu are acest obiect. Instanța supremă a spus-o în 2020, Curtea a confirmat în 2024 și confirmă din nou acum.

Problema nu este raționamentul, ci ce lasă el în urmă, iar decizia o spune singură. La paragraful 28, Curtea reține că legiuitorul nu i-a impus denunțătorului o obligație de rezultat, pentru că altfel ar fi trebuit să reglementeze o cale extraordinară de atac, și constată imediat că „o astfel de cale extraordinară de atac nu este reglementată în legislația noastră”. Citite împreună, cele două propoziții descriu exact capcana: norma nu cere un rezultat, dar îl condiționează practic de un rezultat, fiindcă nu oferă nicio procedură prin care beneficiul să fie valorificat atunci când el se materializează târziu. Denunțătorul face tot ce îi cere legea, la momentul pe care legea îl impune, și rămâne fără beneficiu pentru un motiv care ține de ritmul unui dosar care nu este al lui.

A doua observație cere numărat. Excepția a fost trimisă Curții prin încheierea din 30 iunie 2021 și a primit răspuns la 21 septembrie 2026, după 1.909 zile. Comparația cea mai grăitoare se face însă în aceeași zi de Monitor Oficial: la 21 septembrie 2026 au fost publicate patru decizii ale Curții Constituționale, în edițiile nr. 797, 798 și 799. Deciziile nr. 194 și nr. 209 fuseseră pronunțate la 5 martie 2026, deci cu 200 de zile înainte, Decizia nr. 8 la 15 ianuarie 2026, cu 249 de zile înainte, iar aceasta, pronunțată cel mai târziu dintre toate, la 16 aprilie 2026, a așteptat 158 de zile. Ordinea publicării nu urmează ordinea pronunțării, iar intervalul variază cu 91 de zile între cea mai rapidă și cea mai lentă, fără ca vreun act să explice de ce.

A treia observație privește o economie a legii care merită spusă direct. Legea nr. 682/2002 este construită ca un schimb: informația în schimbul unei pedepse mai mici. Statul primește partea lui imediat, în momentul denunțului, fiindcă din acel moment are datele. Cealaltă parte se plătește doar dacă un al treilea proces, pe care denunțătorul nu îl poate grăbi, ajunge la un anumit stadiu înaintea propriei sale condamnări definitive. Modificarea din 2023 a lărgit cercul beneficiarilor, dar nu a atins această asimetrie, deși ea era deja vizibilă în jurisprudența din 2020.

Ce ar trebui schimbat

  • Să se reglementeze o cale de valorificare ulterioară a denunțului. Fie un caz nou la art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, limitat expres la situația în care denunțul a fost făcut în termen și valorificat după condamnarea definitivă, fie o formă specială de revizuire. Curtea a arătat singură că lipsa ei este problema.
  • Instanța de fond să fie obligată să constate în hotărâre existența denunțului și îndeplinirea condițiilor de la art. 19, chiar dacă nu le poate valorifica. O asemenea constatare ar crea baza probatorie pentru orice mecanism ulterior și ar elimina discuția despre ce s-a întâmplat cu ani în urmă.
  • Procurorul să comunice instanței, la cererea inculpatului, stadiul dosarului deschis pe baza denunțului. Astăzi, instanța care judecă propria cauză nu are o cale oficială de a afla dacă denunțul a produs efecte, deși de asta depinde aplicarea unei cauze legale de reducere a pedepsei.
  • Să existe un termen maxim între denunț și evaluarea lui de către organul de urmărire penală. Fără un astfel de termen, durata anchetei declanșate prin denunț rămâne singurul element care decide dacă beneficiul legal se acordă sau se pierde, iar el nu este controlabil de cel care denunță.
  • Legea să spună explicit la ce moment se apreciază îndeplinirea condițiilor din art. 19. Textul fixează momentul denunțului, jurisprudența adaugă, în fapt, un al doilea moment, cel al valorificării lui, iar între cele două se pierd exact cazurile discutate aici. O precizare în lege ar scuti instanțele să deducă ceea ce norma nu spune.

Textul original al actului normativ

Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 21 septembrie 2026, paginile 5-8 8 pagini PDF, 80 KB actul începe la pagina 5

Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul

Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.

Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului

Decizia nr. 333 din 16 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, în redactarea anterioară Legii nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 21 septembrie 2026

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 333 din 16 aprilie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, în redactarea anterioară Legii nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Gheorghe Stan — judecător Alina Oprișan — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Diamant în Dosarul nr. 6.218/299/2021 al Tribunalului București — Secția I penală și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.718D/2021.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, doamna avocat Dinulescu Gigela-Florica, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepției a depus cerere pentru judecarea cauzei în lipsă, arătând că va fi asistat de avocatul din oficiu.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției, care pune concluzii de admitere a acesteia. Susține că, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, asupra art. 19 din Legea nr. 682/2002, domeniul de aplicare al legii este restrâns nejustificat. Apreciază că instanța supremă a limitat temporal aplicabilitatea legii, cu depășirea competenței sale de interpretare și cu încălcarea separației puterilor în stat, fiind generat și un paradox juridic.

Astfel, legea este menită să încurajeze colaborarea cu autoritățile judiciare pentru prinderea infractorilor, așa cum autorul excepției a procedat în termenul prevăzut de lege, ipoteza legală fiind astfel îndeplinită. Se arată că, în cauza sa, mai exista un inculpat care a formulat denunțul în aceeași perioadă, însă, în cazul acestuia, beneficiul legal s-a materializat mult mai devreme, deși ambele persoane au îndeplinit aceleași condiții. Prin urmare, dreptul de valorificare a denunțului devine iluzoriu și neefectiv, iar textele legale relevante devin imprevizibile, inculpatul neavând certitudinea aplicării beneficiului legal în funcție de conduita sa. Așadar, apreciază că sunt încălcate prevederile art. 16 și ale art. 21 alin. (3) din Constituție. Totodată, menționează că va depune concluzii scrise la dosar.

5. Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, făcând referire la jurisprudența instanței de control constituțional, respectiv la Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

6. Prin Încheierea din 30 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 6.218/299/2021, Tribunalul București — Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Dumitru Diamant într-o cauză penală având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva unei sentințe penale.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că soluția legislativă prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este neconstituțională întrucât, prin excluderea de la beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă a martorilor definiți la art. 2 lit. a) pct. 1 din același act normativ, care formulează denunțul ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare în propria cauză, generează un tratament juridic diferențiat față de aceeași categorie de martori care au formulat denunțul anterior sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecății, încălcând principiul egalității în fața legii.

8. Cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, autorul excepției argumentează că martorii ale căror denunțuri au fost valorificate, independent de voința și de efortul lor, după data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, sunt lipsiți de o cale judiciară de valorificare a dreptului lor de a beneficia de aplicarea limitelor legale de pedeapsă în baza art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată.

9. Tribunalul București — Secția I penală consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Relevă că problema ridicată de autorul excepției vizează mai degrabă modul de aplicare și de interpretare a normelor criticate, și nu o problemă de neconstituționalitate a legii. Constată că, în speță, contrar celor susținute de autor, cele două categorii de martori la care acesta a făcut referire (martorul al cărui denunț a fost valorificat până la soluționarea definitivă a cauzei și cel al cărui denunț a fost valorificat ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare) nu se află în situații juridice identice, diferențierea fiind dată de momentul-limită până la care valorificarea denunțului atrage reducerea pedepsei. În aceste condiții, instanța judecătorească apreciază că aplicarea unui regim juridic diferențiat celor două categorii de martori este pe deplin justificată. Prin urmare, menționează că nu poate fi reținută critica dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, și a dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală în raport cu prevederile art. 16 din Constituție, câtă vreme prevederile criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor care se află în ipoteza normei, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare.

10. Pe de altă parte, deși excepția de neconstituționalitate nu a fost motivată sub aspectul încălcării art. 21 alin. (3) din Constituție, consideră că prevederile legale criticate nu încalcă această normă de referință, care prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise ale autorului excepției, susținerile apărătorului din oficiu, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și ale art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală. Însă, din analiza notelor scrise ale autorului excepției, rezultă că acesta contestă constituționalitatea dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

15. Ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 au fost modificate de art. II din Legea nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, însă, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dispozițiile legale ce vor fi supuse controlului de constituționalitate rămân cele criticate de autorul excepției chiar și după ieșirea lor din vigoare, atât timp cât acestea continuă să producă efecte juridice în cauza în care excepția de neconstituționalitate a fost ridicată.

16. Având în vedere aspectele mai sus menționate, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, în redactarea anterioară Legii nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 6 iulie 2023, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 2 aprilie 2020. Textele de lege criticate au următorul conținut: — art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală: „(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: (…) d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.”; — art. 19 din Legea nr. 682/2002: „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”

17. În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, precum și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. Totodată, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care consacră egalitatea persoanelor în fața legii.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

19. În motivarea soluției sale, instanța supremă a statuat că natura juridică a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, respectiv de cauză specială, cu caracter personal, de reducere a limitelor de pedeapsă, are ca efect valorificarea acestora exclusiv în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, desigur, sub rezerva îndeplinirii tuturor condițiilor legale. În concret, dacă instanța constată că sunt întrunite condițiile legale pentru reținerea dispozițiilor legale evocate, va avea în vedere, la individualizarea sancțiunii, limitele de pedeapsă prevăzute de lege reduse la jumătate, urmând să dea eficiență acolo unde este cazul celorlalte criterii de individualizare.

20. Referitor la instituția contestației la executare, instanța supremă a statuat că doar după parcurgerea procesului de individualizare judiciară a pedepsei și aplicarea acesteia printr-o hotărâre definitivă pot deveni incidente dispozițiile legale din materia contestației la executare prevăzute de art. 598 din Codul de procedură penală. Astfel, a reținut că situația premisă pentru incidența dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală este existența unei pedepse individual determinate, aplicată printr-o hotărâre penală definitivă intrată sub autoritatea de lucru judecat.

21. În considerarea acestui principiu, contestația la executare reglementată de dispozițiile art. 598 din Codul de procedură penală reprezintă un mijloc procesual cu caracter jurisdicțional prin care se soluționează anumite incidente expres și limitativ prevăzute de lege, apărute în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau pe parcursul executării pedepsei, fără însă a putea schimba sau modifica soluția care a dobândit autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019).

22. În ceea ce privește dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, cauza de reducere a pedepsei trebuie să fi intervenit ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale, dar anterior începerii executării, pe parcursul executării sau chiar după executarea acesteia, fără a viza însă aspecte de fond sau a pune în discuție autoritatea de lucru judecat. Astfel, individualizarea judiciară a pedepsei, inclusiv din perspectiva determinării limitelor prevăzute de lege pentru aceasta, constituie o chestiune intrinsecă fondului cauzei și dobândește autoritate de lucru judecat odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

23. În aceste condiții, instanța supremă a statuat că, spre deosebire de cauza legală specială prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, care produce efecte asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege și care poate fi valorificată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a sancțiunii penale, dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în varianta „orice altă cauză de micșorare a pedepsei”, vizează apariția unei împrejurări ulterioare care poate produce efecte asupra pedepsei individual determinate aplicate persoanei condamnate prin hotărârea definitivă, fiind exclusă posibilitatea unei reindividualizări judiciare a aceleiași sancțiuni penale.

24. Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a concluzionat că o încadrare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, în cazul contestației la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală și acordarea beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă ar constitui o derogare de la principiul autorității de lucru judecat și o afectare a principiului securității raporturilor juridice, situație care, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, ar fi permisă și posibilă numai prin intervenirea unui motiv „substanțial și imperios” (în acest sens, a fost invocată Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018, paragraful 56).

25. În continuare, Curtea observă că prin Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Cu acel prilej, la paragraful 27, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a determinat sfera de aplicare a normei printr-o interpretare a dispozițiilor criticate care ține seama, pe de o parte, de voința legiuitorului, iar, pe de altă parte, de jurisprudența instanței de control constituțional în materie, cu respectarea competenței de legiferare a Parlamentului, prevăzută de art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (2) din Constituție, și a competenței de interpretare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzută la art. 126 alin. (3) din Constituție. Considerentele Deciziei nr. 4 din 13 februarie 2020 relevă natura juridică de cauză de reducere a pedepsei a instituției reglementate în art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, fixează aplicarea acesteia la sfera procesului de individualizare a pedepsei și subliniază dependența aplicării dispozițiilor art. 19 de existența unui proces penal, care are ca obiect fapta sau faptele comise de beneficiarul cauzei de reducere a pedepsei. Reglementând o cauză de reducere a pedepsei, a cărei incidență se evaluează exclusiv în procesul de individualizare a pedepsei și intră în puterea lucrului judecat, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, nu pot fi aplicate pe calea contestației la executare întemeiate pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât contestația la executare, indiferent de temeiul invocat, nu permite instanței de executare (sau instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere) să realizeze o nouă individualizare a pedepsei (o reindividualizare a pedepsei).

26. De asemenea, prin Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024, antereferită, paragraful 29, Curtea a statuat că interpretarea instanței supreme, în sensul că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, este în acord cu voința legiuitorului și respectă dispozițiile art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală privind competența constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

27. Totodată, examinând dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea nu a putut reține încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție. Aceasta deoarece discriminarea poate fi constatată doar în situația în care legea prevede soluții juridice diferite pentru persoane aflate în situații similare. Principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

28. Curtea a reținut că art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, nu impune drept condiție a aplicării cauzei legale speciale de reducere a pedepsei constatarea îndeplinirii condițiilor colaborării, în special a facilitării tragerii la răspundere penală printr-o hotărâre definitivă de condamnare dispusă de instanța judecătorească în cauza în care martorul colaborator a dat declarații în această calitate. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu stabilește o obligație de rezultat, în sensul celor menționate anterior, în sarcina denunțătorului, întrucât, în caz contrar, o astfel de interpretare ar impune reglementarea unei căi extraordinare de atac prin care, în cazul în care procedura penală în care martorul a dat declarații se prelungește peste momentul finalizării procedurii în propria sa cauză, martorul colaborator să poată invoca aplicarea cauzei legale speciale de reducere a pedepsei. Or, o astfel de cale extraordinară de atac nu este reglementată în legislația noastră, iar contestația la executare nu reprezintă o cale extraordinară de atac care, în urma admiterii, să conducă la desființarea autorității de lucru judecat și să readucă în dezbatere fondul cauzei definitiv judecate. Contestația la executare impune păstrarea autorității de lucru judecat și permite, cel mult, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, intervenția unor cauze legale de stingere sau de micșorare a pedepsei (Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024, antereferită, paragraful 33).

29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenței, atât soluția, cât și considerentele deciziei anterior menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

30. În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, privind dreptul la un proces echitabil, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate nu indică în mod concret în ce constă contrarietatea dispozițiilor criticate cu prevederile constituționale invocate, astfel încât asupra aspectului antamat instanța de contencios constituțional nu se poate pronunța.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dumitru Diamant în Dosarul nr. 6.218/299/2021 al Tribunalului București — Secția I penală și constată că dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, în redactarea anterioară Legii nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului București — Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 16 aprilie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Alina Oprișan

Sursă: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 21 septembrie 2026, paginile 5-8.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.