Ultrajul acoperă doar amenințarea directă: de ce polițiștii nu sunt discriminați față de magistrați

DECIZIA nr. 449 din 16 octombrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 alin. (1) teza întâi din Codul penal

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 22 iulie 2026

Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Daniela Ramona Marițiu — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 alin. (1) teza întâi din Codul penal, excepție ridicată de Daniel Corocea în Dosarul nr. 2.370/206/2020 al Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.340D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, arătând că dreptul prevăzut de art. 26 din Constituție nu este absolut, ci acesta trebuie exercitat cu respectarea drepturilor celorlalți cetățeni, a ordinii publice și a bunelor moravuri. Arată că în acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Susține că prin reglementarea acestei infracțiuni se protejează persoana care are o calitate specială și care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității statului, fără a da naștere la discriminări.

C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 8 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.370/206/2020, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 alin. (1) teza întâi din Codul penal, excepție ridicată de Daniel Corocea într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri împotriva soluțiilor de neurmărire/netrimitere în judecată.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 16 din Constituție deoarece se creează o discriminare, din perspectiva protecției penale, între polițiști, pe de o parte, și magistrați, pe de altă parte. Apreciază, totodată, că dispozițiile criticate contravin și prevederilor constituționale ale art. 26, ceea ce determină o vătămare a drepturilor și intereselor legitime, o stare de temere și frustrare profesională, ocrotirea în calitate de funcționar public cu statut special trebuind să fie proporțională cu gradul de pericol la care polițistul este expus, conform Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. Susține că, în descrierea infracțiunii de amenințare — prevăzută de art. 206 din Codul penal —, legiuitorul nu face vreo distincție între formele de comunicare, acestea putând fi directe sau indirecte, concept legal ce a fost înlăturat în ceea ce privește infracțiunea de ultraj în care subiectul pasiv este polițistul.

6. Judecătoria Câmpulung Moldovenesc apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal în situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, acesta neinterzicând reguli specifice în cazul unei diferențe de situații. Judecătorul apreciază că această diferență de tratament este justificată tocmai de politica penală a statului și de prerogativele legiuitorului de stabilire a conținutului constitutiv al infracțiunilor, importanța valorilor sociale fiind cea care determină o diferență de reglementare și de gravitate a pedepsei prevăzute de lege. Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut în ceea ce privește profesiile de judecător, procuror și avocat o protecție sporită și identică față de faptele de amenințare săvârșite în mod indirect nu justifică adoptarea unei asemenea protecții juridice și cu privire la profesia de polițist, neputându-se stabili egalitatea de tratament juridic între profesii cu un statut și cu atribuții complet diferite.

7. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Constituție se apreciază că acestea garantează dreptul fiecărei persoane de a-i fi respectate nu doar sfera intimă a relațiilor personale, ci și posibilitatea de a lega și dezvolta relații cu semenii săi, aspecte care nu se află în legătură și care nu sunt determinate de săvârșirea unei infracțiuni. Se arată că, în realitate, autorul excepției urmărește o modificare a dispozițiilor legale, aspect care nu intră în sfera de atribuții ale Curții Constituționale.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 257 alin. (1) teza întâi din Codul penal, cu următorul conținut: „Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.”

12. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 446 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, paragrafele 14-20, și Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 3 martie 2020, paragrafele 15-19, a reținut că dispozițiile art. 257 din Codul penal reglementează: o variantă-tip a infracțiunii de ultraj, prevăzută la alin. (1) al art. 257 anterior menționat, constând în fapte de amenințare, săvârșite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, de lovire sau alte violențe, în fapte de vătămare corporală, în loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori în fapte de omor, săvârșite împotriva unui funcționar public, care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții; două variante normative asimilate, prevăzute la art. 257 alin. (2) și (3) din Codul penal, constând în comiterea oricăreia dintre faptele ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de ultraj în varianta-tip împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, și, respectiv, în săvârșirea faptelor anterior enumerate, dacă ele privesc un membru de familie al funcționarului public; o variantă agravată, reglementată la art. 257 alin. (4) din Codul penal, ce constă în săvârșirea unei fapte de ultraj, dintre cele prevăzute la alin. (1)–(3) ale aceluiași art. 257, comisă împotriva unui funcționar public care are calitatea de polițist sau jandarm.

14. Astfel, Curtea a constatat că obiectul juridic al infracțiunii reglementate de dispozițiile art. 257 din Codul penal este unul complex, obiectul juridic principal fiind format din relațiile sociale referitoare la respectul datorat autorităților de stat, care presupune respect și față de funcționarul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul acestei autorități, iar obiectul juridic secundar este constituit din relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei, la integritatea sa corporală sau chiar la viața acesteia.

15. În ceea ce privește subiecții infracțiunii, Curtea a reținut că, în timp ce subiectul activ poate fi orice persoană, subiectul pasiv are calitatea de funcționar public. În cazul variantelor infracționale prevăzute la art. 257 alin. (1)-(3) din Codul penal, acesta din urmă poate fi orice persoană care exercită o funcție publică, iar, în ipoteza variantei agravate, reglementate la art. 257 alin. (4) din Codul penal, este o persoană care are calitatea de polițist sau jandarm. Așa fiind, în considerarea acestor calități ale subiectului pasiv al infracțiunii — de polițist sau de jandarm —, legiuitorul a înțeles să prevadă că, în cazul variantei agravate, reglementată la art. 257 alin. (4) din Codul penal, limitele pedepsei prevăzute pentru infracțiunile la care fac referire dispozițiile art. 257 alin. (1)-(3) din Codul penal se majorează cu jumătate, iar nu doar cu o treime, ca în cazul regimului sancționator prevăzut pentru celelalte variante normative ale infracțiunii de ultraj.

16. De asemenea, Curtea a reținut, cu privire la comparația dintre protecția penală asigurată prin dispozițiile art. 257 din Codul penal polițiștilor și jandarmilor, pe de o parte, și cea asigurată magistraților, pe de altă parte — pe care autorul excepției de neconstituționalitate își întemeiază argumentele referitoare la neconstituționalitatea prevederilor art. 257 alin. (1) din Codul penal —, că aceasta este lipsită de temei. În acest sens, Curtea a constatat că legiuitorul a reglementat, la art. 279 din Codul penal, infracțiunea de ultraj judiciar — pe care a plasat-o în cuprinsul titlului IV al părții speciale a Codului penal, referitor la infracțiuni contra înfăptuirii justiției — într-o manieră similară infracțiunii prevăzute la art. 257 din Codul penal, diferența dintre cele două infracțiuni constând tocmai în calitatea subiectului pasiv care, în cazul infracțiunii de ultraj judiciar, este un judecător sau un procuror. Astfel, variantele normative ale infracțiunii prevăzute la art. 279 din Codul penal sunt similare cu cele ale infracțiunii reglementate la art. 257 din același cod, iar elementul material al laturii obiective a acestor variante normative este, de asemenea, similar în cazul infracțiunilor de ultraj judiciar și, respectiv, de ultraj. Mai mult, regimul sancționator al faptelor incriminate la art. 257 alin. (4) din Codul penal și la art. 279 alin. (1)-(3) din Codul penal este același.

17. Totodată, Curtea observă că, prin numeroase decizii, de exemplu, Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, și Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, a statuat, în esență, că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, Parlamentul are competența de a reglementa prin lege organică infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituționale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât și condițiile răspunderii juridice pentru această faptă. Principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator în funcție de anumite elemente incidente este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Totodată, prin Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 21 octombrie 2020, Curtea a constatat că persoanele care au săvârșit infracțiuni diferite se află în situații juridice diferite, ceea ce permite și instituirea unui tratament juridic diferențiat, conform opțiunii libere a legiuitorului, fără a se putea reține instituirea unor privilegii sau a unor discriminări.

18. În ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale ale art. 26, Curtea reține că, în exercitarea competenței sale constituționale de a legifera în cadrul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar și obligația de a apăra anumite valori sociale, unele dintre acestea identificându-se cu valorile protejate de Constituție, prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, și Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 67, Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragraful 72).

19. Plecând de la premisa că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării, Curtea reține că legiuitorul se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, acesta dispunând de o marjă de apreciere destul de întinsă. Însă, cu toate că Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, Curtea constată că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. În acest sens, legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017).

20. În continuare, în ceea ce privește compararea dispozițiilor art. 257 alin. (1) teza întâi din Codul penal cu cele ale art. 206 din același act normativ, Curtea a constatat că neconstituționalitatea unei norme juridice are un caracter intrinsec și autonom, ce rezidă în însuși conținutul său normativ și nu poate fi dedusă prin coroborarea sau compararea mai multor texte cuprinse în același act sau în alte acte normative. În acest sens, Curtea a arătat, în jurisprudența sa, că neconstituționalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia și nu poate fi dedusă pe calea unei interpretări per a contrario, operațiune care presupune a atribui legiuitorului ceea ce acesta nu a prevăzut in terminis (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 122 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2004, Decizia nr. 210 din 9 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 782 din 8 august 2024, paragrafele 12 și 13).

21. Curtea a statuat în mod constant în jurisprudența sa că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele (în acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23, și Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011).

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Daniel Corocea în Dosarul nr. 2.370/206/2020 al Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc și constată că dispozițiile art. 257 alin. (1) teza întâi din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 16 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent, Daniela Ramona Marițiu