Reclamațiile împotriva magistraților: cei 2 ani curg de la faptă, nu de la descoperirea ei

DECIZIA nr. 756 din 11 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (7) și ale art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

EMITENT: Curtea Constituțională a României

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 30 iulie 2026

Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Gheorghe Stan — judecător Cristian-Nicolae Sima — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana Codruța Dărângă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (7) teza a doua și ale art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Ingrid-Luciana Mocanu, respectiv de instanță, din oficiu, în Dosarul nr. 203/42/2020 al Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.475D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Președintele Curții dispune să se facă apelul și în dosarele Curții Constituționale nr. 2.350D/2021 și nr. 2.974D/2021, având ca obiect o excepție de neconstituționalitate similară, ridicată de Petru Bolfă și, respectiv, de Lucia Constanța Nicolescu în Dosarul nr. 5.925/2/2019 al Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și în Dosarul nr. 44/2/2021 al Curții de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

4. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.350D/2021 și nr. 2.974D/2021 la Dosarul nr. 1.475D/2021, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Referitor la critica privind dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 se menționează că stabilirea termenelor de prescripție intră în atribuțiile legiuitorului, iar termenul stabilit prin norma criticată are o durată mai mult decât rezonabilă, în reglementarea procedurii de soluționare de către instanța judecătorească a unor astfel de cauze fiind prevăzut că aceasta se face de urgență și cu precădere. Referitor la critica privind dispozițiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, consideră că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili procedura răspunderii disciplinare, inclusiv în privința titularilor căii de atac.

C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 15 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 203/42/2020, Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (7) teza a doua și ale art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

8. Prin Încheierea din 19 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 5.925/2/2019, Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

9. Prin Sentința civilă nr. 1.225 din 13 septembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 44/2/2021, Curtea de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (7) teza finală din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

10. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 a fost ridicată de Ingrid-Luciana Mocanu, de Petru Bolfă și de Lucia Constanța Nicolescu, iar excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 a fost ridicată de Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, din oficiu, în cauze având ca obiect anularea rezoluțiilor Inspecției Judiciare prin care au fost respinse sesizările formulate de petenți privind abateri disciplinare săvârșite de judecători.

11. În motivarea excepției de neconstituționalitate, referitor la dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, autorii excepției susțin, în esență, că termenul de 2 ani, calculat de la data săvârșirii faptei, este insuficient pentru exercitarea efectivă a acțiunii disciplinare.

12. În Dosarul nr. 1.475D/2021, autoarea excepției apreciază că textul criticat este neconstituțional în măsura în care termenul de 2 ani ar include și perioada soluționării de către instanța judecătorească a contestației la rezoluția inspectorului judiciar. În acest sens, face referire la mai multe dispoziții din Legea nr. 317/2004 și din Codul de procedură civilă, arătând că, în fața primei instanțe, primul termen de judecată este stabilit la aproximativ 5 luni de la sesizare, iar totalul rezultat prin însumarea termenelor pentru finalizarea procedurilor aferente contestării rezoluției Inspecției Judiciare poate depăși termenul de 2 ani prevăzut de textul criticat. Menționează că propria acțiune a fost soluționată definitiv la aproape 2 ani și 10 luni de la data săvârșirii abaterii disciplinare de către magistratul pârât.

13. Arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reprezintă o obligație pentru state nu numai respectarea „termenului rezonabil”, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci și asigurarea unor remedii efective pentru situația depășirii duratei rezonabile a procedurilor judiciare, conform art. 13 din aceeași convenție.

14. Apreciază că omisiunea prevederii în lege a suspendării curgerii termenului de 2 ani pe perioada soluționării de către instanța judecătorească a contestației la rezoluția Inspecției Judiciare afectează calitatea legii, fiind contrară dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, sens în care face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind necesitatea respectării condițiilor de claritate și previzibilitate a legii. Totodată, susține că nerespectarea cerințelor de calitate a legii are drept consecință încălcarea art. 21 din Constituție, deoarece fără culpa petentului, care nu rămâne în pasivitate, ci din cauza lipsei de acțiune a instanțelor, acesta nu își mai poate valorifica drepturile.

15. În Dosarul nr. 2.350D/2021, autorul excepției susține că lipsa prevederii în cuprinsul art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 a unui moment alternativ de la care curge termenul de 2 ani, respectiv momentul luării la cunoștință de săvârșirea faptei, constituie o omisiune legislativă cu relevanță constituțională, contrar prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție.

16. De asemenea, curgerea termenului de 2 ani doar de la momentul săvârșirii faptei aduce atingere și accesului liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție.

17. Mai susține că textul de lege criticat încalcă și art. 51 din Constituție privind dreptul la petiționare, întrucât posibilul răspuns la petiție apare ca lipsit de conținut.

18. Totodată, menționează că art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 nu asigură garanțiile procedurale necesare pentru exercitarea dreptului la un recurs efectiv consacrat de art. 13 din Convenție.

19. În Dosarul nr. 2.974D/2021, autoarea excepției susține că termenul prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 ține cont de realitățile procesuale specifice duratei soluționării proceselor la momentul adoptării legii, nefiind corelat cu realitățile procedurii judiciare actuale.

20. Durata procedurii judiciare din momentul învestirii instanței și până la comunicarea hotărârilor redactate nu poate priva justițiabilul, în exercitarea efectivă a dreptului la apărare, de a beneficia de efectele sentinței civile favorabile pe motiv că s-a împlinit termenul de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.

21. Cu privire la dispozițiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care a invocat din oficiu excepția în Dosarul nr. 1.475D/2021, arată că reglementarea posibilității contestării în justiție a rezoluției de respingere a sesizării de către persoana care a formulat sesizarea disciplinară este contrară principiilor răspunderii disciplinare, potrivit cărora părțile raportului disciplinar pot fi doar magistratul și angajatorul, nu și persoana care a formulat sesizarea. Se arată, totodată, că răspunderea disciplinară este personală, iar titularul acțiunii judiciare este Inspecția Judiciară.

22. În susținerea excepției invocă Decizia Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 773 din 26 octombrie 2013, potrivit căreia prin sintagma „persoana interesată” se înțelege numai avocatul sancționat, nu orice persoană. Menționează că soluția este similară și în alte sisteme de drept, precum cel francez. Conchide că, din această perspectivă, textul criticat este contrar art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

23. De asemenea, susține că reglementarea posibilității sesizării instanței de către petent instituie o derogare nejustificată față de alte statute profesionale, arătând că legiuitorul nu a explicat de ce doar în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor trebuie eludate principiile răspunderii disciplinare. Din această perspectivă, apreciază că textul criticat încalcă prevederile art. 16 din Constituție.

24. Mai susține că textul criticat permite deturnarea procedurii disciplinare de la scopul pentru care a fost reglementată, respectiv prevenirea și sancționarea conduitelor care contravin statutului de magistrat.

25. Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1.475D/2021, apreciază că excepția referitoare la art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este neîntemeiată, arătând că, dacă s-ar admite punctul de vedere al autoarei, termenul de prescripție a răspunderii disciplinare ar depăși chiar termenele de prescripție a răspunderii penale. În Dosarul nr. 2.350D/2021 apreciază că textul cuprins în art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 stabilește un reper temporal raportat la momentul obiectiv al săvârșirii faptei, astfel încât nu poate fi considerat imprevizibil și nu este contrar dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție. De asemenea, textul criticat nu încalcă nici accesul liber la justiție, pentru că acest drept nu este unul absolut și nu presupune posibilitatea justițiabilului de a apela la serviciul public al justiției oricând și în orice condiții și nici dreptul la petiționare, pentru că petițiile adresate de către cetățeni autorităților statului nu se confundă cu sesizările privind săvârșirea unor abateri disciplinare de către magistrați.

26. Curtea de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal consideră că art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este constituțional în raport cu criticile formulate. În acest sens, arată că instituția prescripției este inerentă oricărui sistem de drept, ea răspunzând unei necesități obiective de disciplinare a vieții sociale, sens în care face trimitere la considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 287 din 1 noiembrie 2001. În privința duratei termenului prevăzut de textul legal în discuție se arată că instanța de contencios constituțional nu este legislator pozitiv și nu poate suplini omisiuni de reglementare prin stabilirea unui termen mai lung sau a unor cazuri de întrerupere sau de suspendare a termenului. În acest context apreciază ca fiind relevante considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 589 din 13 septembrie 2016.

27. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

28. Guvernul apreciază, în Dosarul nr. 2.974D/2021, că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă deciziile Curții Constituționale nr. 287 din 1 noiembrie 2001 și nr. 743 din 2 iunie 2011 referitoare la termene de prescripție a acțiunii disciplinare. Consideră că dispozițiile criticate reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarii normei, prin instituirea unui termen maxim de exercitare a acțiunii disciplinare raportat la momentul săvârșirii abaterii și prin stabilirea unor termene ferme de angajare a răspunderii disciplinare, intenția legiuitorului fiind aceea de a proteja magistratul față de aplicarea unui regim sancționator discreționar. În final, se arată că termenul de prescripție în care poate fi solicitată tragerea la răspundere disciplinară a magistraților are o durată mai mult decât rezonabilă, respectiv de doi ani, calculat de la data săvârșirii abaterii. În plus, Legea nr. 317/2004 prevede în mod expres faptul că soluționarea de către Curtea de Apel București a cauzelor care au ca obiect contestarea rezoluției inspectorului-șef prin care a fost respinsă plângerea formulată de persoana interesată și rezoluția de clasare se face de urgență și cu precădere. Similar, art. 47 alin. (5) din aceeași lege prevede faptul că soluționarea cauzei având ca obiect contestarea rezoluției de respingere a sesizării prevăzute la art. 47 alin. (1) lit. b) și alin. (4) din Legea nr. 317/2004 se face de urgență și cu precădere. De altfel, Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

29. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

C U R T E A, examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

30. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

31. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 46 alin. (7) și ale art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, care au următorul conținut: — Art. 46 alin. (7): „Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.”;

— Art. 47 alin. (5): „Rezoluția de respingere a sesizării prevăzute la alin. (1) lit. b) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile. Soluționarea cauzei se face de urgență și cu precădere.”

32. Curtea constată că, ulterior sesizării sale, Legea nr. 317/2004 a fost abrogată prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1105 din 16 noiembrie 2022. Ținând seama de jurisprudența Curții Constituționale, concretizată în Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea este competentă să analizeze dispozițiile art. 46 alin. (7) și ale art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, criticate de autorii excepției, având în vedere că acestea sunt aplicabile în cauzele în cadrul cărora a fost invocată excepția de neconstituționalitate.

33. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și principiul legalității, în componenta referitoare la calitatea legii, în art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi a cetățenilor, în art. 21 privind accesul liber la justiție, astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 11 și art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, și prin prisma exigențelor art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv, în art. 24 privind dreptul la apărare, în art. 51 privind dreptul de petiționare și în art. 126 alin. (4) privind compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

34. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Curtea constată că, în redactarea inițială a legii, acest text era cuprins la art. 46 alin. (5), care prevedea că „Acțiunea disciplinară se exercită în termen de 60 de zile de la data înregistrării actului de constatare a abaterii, dar nu mai târziu de un an de la data săvârșirii abaterii”. Ca urmare a intervențiilor legislative aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 iunie 2009, textul analizat a devenit art. 46 alin. (14) și prevedea că „Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termenul de prescripție de cel mult un an de la data la care fapta a fost cunoscută”. Prin Legea nr. 36/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2011, art. 46 alin. (14) a fost modificat astfel: „Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termenul de prescripție de cel mult un an de la data la care fapta a fost cunoscută de Consiliul Superior al Magistraturii, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii faptei.” Prin Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012, norma a fost inclusă în art. 451 alin. (7), cu următorul conținut: „Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.” În urma republicării Legii nr. 317/2004 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, textul a devenit art. 46 alin. (7), iar în această formă face obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate. După abrogarea Legii nr. 317/2004 prin Legea nr. 305/2022, acest din urmă act normativ a prevăzut, cu caracter de noutate, prin dispozițiile art. 53, că pe durata soluționării de către instanță a cauzelor termenul de 2 ani se suspendă, precum și faptul că răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor se prescrie în termen de 4 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare, termenul de prescripție a răspunderii disciplinare se suspendă pe întreaga durată a suspendării judecății acțiunii disciplinare și răspunderea disciplinară se prescrie oricâte suspendări ar interveni, dacă termenul de 4 ani este depășit cu încă un an. Așadar, ca element de noutate, legea a reglementat, din rațiuni obiective, faptul că, pe durata contestării la instanța competentă a rezoluțiilor de clasare și de respingere a sesizărilor emise de Inspecția Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraților, termenul de exercitare a acțiunii disciplinare se suspendă (întrucât ca urmare a soluționării acestor cauze se poate ajunge finalmente la exercitarea acțiunii disciplinare, contrar soluției inițiale îmbrățișate de Inspecția Judiciară); totodată, pentru a-l proteja pe magistrat de durata excesivă a unor proceduri disciplinare ce pot constitui un factor de presiune asupra acestuia, legea a reglementat, tot ca element de noutate, prescripția răspunderii disciplinare, stabilind că aceasta se prescrie în termen de 4 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare, precum și faptul că răspunderea disciplinară se prescrie, oricâte suspendări ale judecății acțiunii disciplinare în fața secției ar interveni, dacă termenul de 4 ani este depășit cu încă un an. Așadar, se observă că, de-a lungul timpului, modificările legislative survenite au urmat o tendință de extindere a termenului de exercitare a acțiunii disciplinare.

35. Referitor la durata cercetării disciplinare, Curtea constată că verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari pentru a se stabili dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare se efectuează într-un termen de 45 de zile de la data sesizării Inspecției Judiciare, termen ce poate fi prelungit de inspectorulșef cu încă 45 de zile [art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004]. Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare poate dispune completarea de către inspectorul judiciar a cercetării disciplinare, care se efectuează în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă [art. 47 alin. (3) din Legea nr. 317/2004]. Rezoluția de respingere a sesizării poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile [art. 47 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 317/2004]. Soluționarea cauzei se face de urgență și cu precădere [art. 47 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 317/2004]. Hotărârea poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluționarea cauzei se face în termen de 6 luni [art. 47 alin. (8) din Legea nr. 317/2004]. Hotărârea se redactează și se semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori [art. 426 alin. (5) din Codul de procedură civilă].

36. Adunând termenele maxime prevăzute de lege, Curtea constată că timpul necesar pentru parcurgerea tuturor etapelor procedurale este suficient pentru a nu fi depășit termenul de 2 ani prevăzut de Legea nr. 317/2004. Curtea observă că acest interval de timp este corelat cu dispozițiile art. 47 alin. (5) din aceeași lege, potrivit cărora soluționarea cauzei se face de urgență și cu precădere. În consecință, legiuitorul a instituit prin art. 47 alin. (5) o garanție procedurală menită să asigure exercitarea în termen a acțiunii disciplinare prevăzute la art. 46 alin. (7) din aceeași lege. Eventualele depășiri ale termenului legal, determinate de nerespectarea obligației de celeritate de către instanțe, țin de modul de aplicare a legii, iar nu de conformitatea normei cu Constituția.

37. Pe de altă parte, stabilirea duratei termenelor de prescripție, a momentului de la care curg și a unor eventuale cazuri de întrerupere a acestora reprezintă opțiuni de politică legislativă aflate în marja de apreciere a legiuitorului, iar Curtea nu poate sancționa eventualele omisiuni legislative de stabilire a unor astfel de cazuri sau a unor termene mai lungi în lipsa constatării încălcării unor drepturi fundamentale sau a unor garanții ale acestora.

38. Față de cele de mai sus, Curtea constată că dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 sunt suficient de clare și previzibile în privința duratei și momentului de la care curg termenele prevăzute, iar în corelare cu art. 47 alin. (5) creează premisele exercitării cu celeritate a acțiunii disciplinare, astfel încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5), referitoare la principiile statului de drept și legalității, și ale art. 21 din Constituție, privind accesul liber la justiție, și nici a prevederilor art. 6 și 13 din Convenție, invocate prin prisma art. 11 și 20 din Legea fundamentală.

39. Prin urmare, critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 21 din Constituție și cu dispozițiile art. 6 și 13 din Convenție, invocate prin prisma art. 11 și 20 din Legea fundamentală.

40. De altfel, Curtea s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, prin Decizia nr. 816 din 9 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 10 martie 2022. Curtea a reținut la paragrafele 13-17 din această decizie că prescripția răspunderii în materie disciplinară, astfel cum este configurată prin Legea nr. 317/2004, este o instituție juridică în acord cu exigențele constituționale. De vreme ce legiuitorul a reglementat, în spiritul normelor constituționale, prescripția dreptului autorităților statale de a trage la răspundere penală persoanele care au săvârșit infracțiuni, cu atât mai mult este posibilă prescripția răspunderii pentru săvârșirea de abateri disciplinare. Similitudinea cu instituția prescripției penale vizează inclusiv momentul de la care termenul de prescripție începe să curgă, respectiv săvârșirea infracțiunii, iar nu descoperirea acesteia [conform art. 154 alin. (2) din Codul penal]. Curtea a făcut referire la Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragraful 19, prin care a reținut că prescripția răspunderii penale are la bază ideea potrivit căreia, pentru a-și atinge scopul — acela al realizării ordinii de drept —, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite și, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Totodată, Curtea a arătat că prescripția răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale și, prin urmare, a acțiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată și justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societății de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp de la momentul săvârșirii infracțiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale. Curtea a concluzionat că aceleași considerații sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în ceea ce privește prescripția răspunderii disciplinare.

41. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 24 din Constituție, ce reglementează dreptul la apărare, Curtea reține că dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevăd exclusiv termenul în care poate fi exercitată acțiunea disciplinară, fără a privi drepturile procesuale ale persoanei cercetate sau ale altor participanți la procedură. Or, simpla prevedere că acțiunea disciplinară este supusă unui termen de prescripție nu poate fi interpretată ca o atingere adusă dreptului la apărare sau unor garanții ale acestuia. Prin urmare, critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este neîntemeiată în raport cu prevederile art. 24 din Constituție.

42. Referitor la criticile privind încălcarea art. 51 din Constituție, care consacră dreptul de petiționare, Curtea reține că exercitarea acestui drept este deplin asigurată în materia răspunderii disciplinare a magistraților, întrucât orice persoană poate sesiza Inspecția Judiciară în temeiul art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Dispozițiile art. 46 alin. (7) din aceeași lege, care stabilesc termenul în care poate fi exercitată acțiunea disciplinară, nu restrâng dreptul de a formula petiții sau sesizări, ci reglementează un aspect distinct, respectiv momentul până la care Inspecția Judiciară poate exercita acțiunea disciplinară. Prin urmare, prevederile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 sunt conforme cu dispozițiile art. 51 din Constituție.

43. În ceea ce privește invocarea încălcării dispozițiilor art. 126 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora controlul judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităților publice este garantat, Curtea reține că acestea nu sunt incidente în prezenta cauză întrucât textul de lege criticat, respectiv art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu reglementează aspecte privind exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative, ci stabilește un termen de prescripție a acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară.

44. De altfel, Curtea observă că garanția controlului judecătoresc asupra actelor Inspecției Judiciare este asigurată de dispozițiile art. 47 alin. (5) din aceeași lege, care permit persoanei nemulțumite de soluția de respingere a sesizării să o conteste în fața instanței de contencios administrativ, iar eventualele întârzieri în soluționarea cauzelor determinate de lipsa de celeritate a instanțelor reprezintă probleme de aplicare a legii, care nu pot fi convertite în vicii de neconstituționalitate. Prin urmare, critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (4) din Constituție.

45. Referitor la invocarea încălcării art. 16 din Constituție prin dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în Dosarul nr. 2.974D/2021, Curtea constată că autoarea s-a limitat, în motivarea acestei excepții, la invocarea dispozițiilor constituționale anterior referite, fără să arate, în mod concret, în ce constă contrarietatea astfel reclamată, motiv pentru care această critică nu poate fi analizată.

46. În ceea ce privește criticile referitoare la dispozițiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 16 din Constituție, Curtea observă că instanța judecătorească — autoare a excepției — nu a formulat o veritabilă critică de neconstituționalitate, întrucât susținerile sale se referă la pretinsa derogare a textului criticat în raport cu alte reglementări legale, iar nu la încălcarea unei dispoziții constituționale determinate. Or, Curtea a statuat în mod constant în jurisprudența sa că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele (Decizia nr. 210 din 9 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 782 din 8 august 2024, paragraful 13). Prin urmare, critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 16 din Constituție este inadmisibilă.

47. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă

În numele legii

D E C I D E:

1. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ingrid-Luciana Mocanu în Dosarul nr. 203/42/2020 al Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, de Petru Bolfă în Dosarul nr. 5.925/2/2019 al Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și de Lucia Constanța Nicolescu în Dosarul nr. 44/2/2021 al Curții de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 203/42/2020 al acestei instanțe.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Curții de Apel București — Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 decembrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent, Cristian-Nicolae Sima