Pe scurt
- Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția prin care un cetățean susținea că termenul de 30 de zile pentru plângerea împotriva refuzului de a primi informații de interes public este neconstituțional.
- Textul criticat, art. 22 alin. (1) teza finală din Legea nr. 544/2001, rămâne în vigoare și este constituțional. Cine pierde termenul rămâne cu cererea respinsă ca tardivă.
- Argumentul Curții: un termen procedural nu este o îngrădire a dreptului la informație, ci o garanție a securității raporturilor juridice, pentru că informația comunicată târziu își pierde actualitatea și pertinența. Decizie luată cu unanimitate de voturi.
Publicat: M. Of. nr. 660 din 10 august 2026
Intră în vigoare: 10 august 2026
Dacă ceri unei primării sau unui minister o informație publică și nu primești niciun răspuns, ai la dispoziție 30 de zile ca să te adresezi instanței. Un cetățean a susținut că acest termen îi îngrădește un drept pe care Constituția îl declară de neîngrădit. Curtea Constituțională i-a răspuns că a confundat dreptul cu procedura prin care el se apără. Decizia nr. 763 din 11 decembrie 2025 a fost publicată în Monitorul Oficial abia pe 10 august 2026, la opt luni după pronunțare. Este a doua decizie din acest an care confirmă arhitectura de termene a Legii nr. 544/2001, după cea în care Curtea a validat termenele de 10 și 30 de zile în care instituția trebuie să răspundă.
Autorul excepției, David Matt-Ian, ajunsese la Curtea de Apel București după ce prima instanță îi respinsese cererea ca tardivă: depusese plângerea peste termenul de 30 de zile. În recurs a ridicat excepția de neconstituționalitate, susținând că însăși existența acestui termen creează posibilitatea invocării tardivității, iar tardivitatea îngrădește un drept pe care art. 31 alin. (1) din Constituție îl declară de neîngrădit. Curtea a respins și alte critici de acest fel, arătând, la un termen mult mai scurt, că cele 5 zile de la ordonanța președințială servesc doar declarării căii de atac, nu și motivării ei.
Mecanismul legii este simplu. Potrivit art. 7 din Legea nr. 544/2001, instituția trebuie să răspundă în scris la o solicitare de informații de interes public în 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea cererii. Dacă nu o face, persoana care se consideră vătămată poate face plângere la secția de contencios administrativ a tribunalului de la domiciliul ei sau de la sediul instituției. Teza finală a art. 22 alin. (1), textul atacat, adaugă: „Plângerea se face în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut la art. 7.”
Reprezentantul Ministerului Public a cerut respingerea excepției, arătând că textul are natura unei norme de procedură stabilite în marja de apreciere a legiuitorului. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis puncte de vedere. Curtea a apărat aceleași reguli speciale de procedură și în Decizia nr. 116/2026, privind plângerea împotriva soluției de clasare.
Termenele stricte sunt o constantă în jurisprudența recentă a Curții. Tot în vara lui 2026 aceasta a confirmat și că acțiunea disciplinară împotriva unui magistrat nu mai poate fi pornită după 2 ani de la faptă, chiar dacă procedura de verificare durează.
Tot pe zona costurilor de acces la instanță, Curtea a stabilit că firmele nu pot fi scutite de taxa judiciară de timbru, indiferent cât de blocată le este situația financiară.
Efectele pe care le produce
Termenul rămâne neschimbat și se aplică la fel ca înainte. Decizia nu modifică nimic în practică: cele 30 de zile curg de la expirarea termenului de răspuns al instituției, nu de la data la care solicitantul își dă seama că nu va primi răspuns. Cine depune plângerea mai târziu riscă respingerea ca tardivă, exact ca autorul excepției.
Argumentul „dreptul la informație nu poate fi îngrădit” nu mai poate fi folosit împotriva termenului. Fiind o decizie definitivă și general obligatorie, ea închide această cale de atac pentru toate dosarele viitoare. Instanțele o pot invoca direct.
Curtea a reafirmat două linii de jurisprudență. Prima: reglementarea condițiilor de exercitare a unui drept, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere, ci o modalitate eficientă de a preveni exercitarea abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi (Decizia nr. 103/2021, paragraful 37). A doua: dreptul la informație nu este un drept absolut, iar legiuitorul are competența constituțională de a stabili condițiile exercitării lui (Decizia nr. 21/2018, paragraful 35).
Justificarea de fond este actualitatea informației. Curtea a reținut că limitarea în timp a dreptului la acțiune nu restrânge dreptul la informație, ci este o garanție a securității raporturilor juridice sub aspectul actualității și pertinenței informațiilor ce urmează a fi comunicate, atât pentru solicitant, cât și pentru instituția publică. O informație obținută după ani de zile nu mai servește scopului pentru care a fost cerută.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
Nimic în textul legii nu se schimbă. Decizia este una de respingere, deci art. 22 alin. (1) teza finală din Legea nr. 544/2001 rămâne în vigoare în forma în care a fost publicat în 2001, iar practica instanțelor continuă neschimbată.
Ce se schimbă este statutul argumentului juridic. Până acum, un reclamant căruia i se invoca tardivitatea putea încerca să atace însuși termenul, invocând caracterul de neîngrădit al dreptului la informație din art. 31 din Constituție. De la publicare, acea încercare are un răspuns constituțional explicit și obligatoriu.
Merită observat și decalajul: decizia a fost pronunțată pe 11 decembrie 2025 și publicată pe 10 august 2026. Decalaje asemănătoare apar frecvent: decizia prin care Curtea a confirmat că taxele judiciare de timbru rămân constituționale a fost pronunțată în martie 2026 și publicată abia în august. Opt luni în care dosarele care ar fi putut invoca acest reper au mers fără el.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Confirmă o regulă simplă și previzibilă: 30 de zile de la expirarea termenului de răspuns, indiferent de instituție și de tipul informației cerute.
- Protejează și solicitantul, nu doar instituția: o informație de interes public are valoare cât timp e actuală, iar termenele scurte forțează deblocarea rapidă a situației.
- Reduce numărul excepțiilor ridicate fără șanse reale și, cu el, numărul dosarelor suspendate în așteptarea unui răspuns de la Curte.
- Clarifică raportul dintre dreptul substanțial și norma de procedură, o confuzie frecventă în litigiile de contencios administrativ.
Ce rămâne o problemă
- Termenul de 30 de zile rămâne scurt pentru o persoană fără pregătire juridică, mai ales că el curge din momentul în care instituția tace, nu dintr-un moment marcat printr-un act pe care solicitantul îl primește.
- Decizia nu spune nimic despre situația în care instituția răspunde formal, dar evaziv sau parțial, caz în care momentul de la care începe să curgă termenul e mai greu de stabilit.
- Publicarea la opt luni de la pronunțare înseamnă că reperul a lipsit exact în perioada în care ar fi putut orienta dosarele pe rol.
- Pentru autorul excepției, ca și pentru alții în situații identice, respingerea ca tardivă rămâne definitivă: dreptul de a obține informația s-a stins pe procedură, nu pe fond.
Sfaturi utile
- Notează data la care ai depus cererea. De la ea se calculează totul: instituția are 10 zile sau, dacă informația e complexă, cel mult 30 de zile ca să răspundă în scris.
- Din ziua în care expiră termenul instituției, începe să curgă termenul tău de 30 de zile. Nu aștepta un răspuns care nu vine; tăcerea este ea însăși refuzul pe care îl ataci.
- Depune plângerea la secția de contencios administrativ a tribunalului de la domiciliul tău sau de la sediul instituției. Ai de ales între cele două.
- Păstrează dovada înregistrării cererii (număr de înregistrare, confirmare de primire, dovada trimiterii electronice). Fără ea nu poți demonstra de când curg termenele.
- Dacă ai pierdut termenul, nu insista pe neconstituționalitate. Curtea a răspuns deja, cu unanimitate. Mai eficient este să reiei procedura cu o cerere nouă, care declanșează termene noi.
- Dacă primești un răspuns parțial sau evaziv, cere în scris completarea lui, ca să existe un act de la care să se poată calcula limpede termenele, în loc să te bazezi pe interpretarea tăcerii.
Întrebări frecvente
Cât timp am ca să atac refuzul unei instituții de a-mi da o informație publică?
A declarat Curtea neconstituțional acest termen?
De ce nu este termenul o îngrădire a dreptului la informație?
Ce se întâmplă dacă depun plângerea după cele 30 de zile?
Unde se depune plângerea?
Decizia se aplică și dosarelor deja pe rol?
Analiza redacției
Decizia e bine construită și merită spus de ce, pentru că nu se întâmplă des. La paragraful 10, Curtea recalifică singură obiectul excepției: instanța o sesizase cu art. 22 alin. (1) în întregime, dar din concluziile autorului rezultă că el critica doar teza finală, cea cu termenul de 30 de zile, așa că acolo se mută controlul. E o operațiune în favoarea autorului, care astfel primește un răspuns pe ce a vrut să spună, nu pe ce a scris. Motivarea propriu-zisă ocupă trei paragrafe, 12, 13 și 14, se sprijină pe două precedente citate cu paragraf, Decizia nr. 103/2021, paragraful 37, și Decizia nr. 21/2018, paragraful 35, și nu se lungește peste ce cerea întrebarea. Șapte judecători, unanimitate, dispozitiv de patru rânduri.
Ce nu spune decizia, și nici nu i s-a cerut, e cum află solicitantul când începe să curgă termenul lui. Paragraful 12 reproduce mecanismul: instituția răspunde în 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea cererii, iar plângerea se face în 30 de zile de la expirarea acelui termen. Alegerea între cele două variante o face însă instituția, în funcție de complexitatea informației, iar dacă ea tace de la bun început solicitantul nu are cum să știe care dintre ele a curs. Concret, termenul lui de plângere expiră fie în ziua 40 de la înregistrarea cererii, fie în ziua 60, o incertitudine de 20 de zile pe un termen de 30. Cine calculează prudent, de la ziua 10, riscă o plângere prematură; cine calculează comod, de la ziua 30, riscă exact tardivitatea din dosarul de față. Curtea nu avea cum să rezolve asta, pentru că nu a fost întrebată, dar problema rămâne întreagă după decizie.
A doua observație iese din datele actului și e greu de trecut cu vederea. Curtea de Apel București a sesizat Curtea Constituțională prin Decizia civilă nr. 1.532 din 28 martie 2019, într-un dosar înregistrat în 2018. Dosarul constituțional poartă numărul 512D din 2020, deci a fost înregistrat la un an după actul de sesizare. Decizia s-a pronunțat pe 11 decembrie 2025, adică la 2.450 de zile de la sesizare, și s-a publicat pe 10 august 2026, după încă 242 de zile. De la sesizare la publicare au trecut 2.692 de zile. Rațiunea deciziei este că un termen scurt garantează „actualitatea și pertinența informațiilor ce urmează a fi comunicate”. Informația pe care autorul a cerut-o și pentru care a pierdut termenul de 30 de zile datează, la rândul ei, din 2018 sau mai devreme. Judecata despre valoarea promptitudinii e corectă; contrastul cu propriul calendar al controlului de constituționalitate e al doilea lucru pe care îl reține cititorul.
În fine, o precizare care contează pentru cine va citi decizia ca pe un zid. Dispozitivul spune că textul e constituțional „în raport cu criticile formulate”, iar singura critică formulată a fost raportarea la art. 31 alin. (1) din Constituție. Ce s-a închis este linia de atac care confundă dreptul substanțial cu norma de procedură. Nu s-a închis o eventuală critică pe alt temei constituțional, de pildă pe accesul liber la justiție sau pe dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, unde discuția nu ar mai fi despre existența unui termen, ci despre momentul de la care el curge, adică exact despre problema din paragraful anterior.
Ce ar trebui schimbat
- O regulă de prezumție pentru termenul din art. 7. Legea nr. 544/2001 ar trebui să prevadă că, în lipsa unei înștiințări comunicate solicitantului în primele 10 zile, se consideră că a curs termenul de 10 zile, nu cel de 30. Ar transforma incertitudinea de 20 de zile într-o dată calculabilă și ar muta riscul tăcerii de la solicitant la instituția care tace.
- Un termen legal între pronunțare și publicare pentru deciziile Curții Constituționale. Cele 242 de zile din acest caz nu sunt o excepție. Cât timp o decizie produce efecte doar de la publicare, intervalul dintre cele două momente e o perioadă în care instanțele judecă fără reperul care există deja, dar nu e opozabil.
- Plângere expresă și împotriva răspunsului parțial. Textul actual leagă plângerea de expirarea termenului de răspuns, deci de tăcere. Un răspuns care comunică altceva decât s-a cerut ar trebui să deschidă el însuși un termen de 30 de zile, calculat de la comunicare, ca solicitantul să nu fie obligat să aleagă între a-l contesta prematur și a aștepta o tăcere care nu mai vine.
- Data înregistrării dosarului constituțional, publicată alături de data sesizării. Între Decizia civilă nr. 1.532 din 28 martie 2019 și dosarul nr. 512D/2020 este un an pe care actul nu îl explică. O mențiune despre data la care sesizarea a ajuns efectiv la Curte ar arăta unde s-a pierdut timpul, ceea ce e o informație de interes public în sensul chiar al legii discutate aici.
- Un formular unic de cerere, cu termenele tipărite pe el. Cele două termene ale instituției și cel de 30 de zile al solicitantului, scrise pe același document la depunere, ar rezolva în practică o bună parte din tardivități, fără nicio modificare de lege.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
M. Of. nr. 660 din 10 august 2026 16 pagini PDF, 117 KB actul începe la pagina 2
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
DECIZIA Nr. 763 din 11 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (1) teza finală din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public
EMITENT: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
Publicat în: MONITORUL OFICIAL nr. 660 din 10 august 2026
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 763 din 11 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (1) teza finală din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public
Elena-Simina Tănăsescu
— președinte Asztalos Csaba-Ferenc
— judecător Mihai Busuioc
— judecător Mihaela Ciochină
— judecător Dacian-Cosmin Dragoș
— judecător Dimitrie-Bogdan Licu
— judecător Gheorghe Stan
— judecător Cristina Cătălina Turcu
— magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana Codruța Dărângă.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, excepție ridicată de David Matt-Ian în Dosarul nr. 16.626/3/2018 al Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 512D/2020.
2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, arătând că textul de lege supus controlului, care reglementează un termen de 30 de zile în care se poate face plângerea, are natura unei norme de procedură stabilite în marja de apreciere a legiuitorului, fără a afecta dreptul la informație. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Decizia civilă nr. 1.532 din 28 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 16.626/3/2018, Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Excepția a fost ridicată de David Matt-Ian într-o cauză având ca obiect recursul împotriva unei sentințe prin care s-a admis excepția tardivității introducerii cererii de chemare în judecată și s-a respins cererea de chemare în judecată.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul de lege criticat este neconstituțional, deoarece duce la o restrângere a dreptului la informație, care, potrivit art. 31 alin. (1) din Constituție, nu poate fi îngrădit. Această prevedere legală prin care este reglementat un termen în care plângerea poate fi introdusă creează posibilitatea invocării de excepții precum cea a tardivității introducerii cererii, excepție care îngrădește un drept prevăzut de Constituție și deschide calea spre o neconformitate în baza unei legi inferioare Constituției.
6. Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate. C U R T E A, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul- raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
10. Obiectul excepției de neconstituționalitate, așa cum a fost reținut de instanța care a sesizat Curtea, îl constituie dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001. În realitate, din examinarea concluziilor autorului excepției, Curtea reține că obiectul acesteia îl constituie prevederile art. 22 alin. (1) teza finală din Legea nr. 544/2001, care au următorul conținut: „(…) Plângerea se face în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut la art. 7.”
11. În opinia autorului excepției, dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 31 alin. (1) privind dreptul la informație.
12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. 31 din Constituție consacră dreptul persoanei de a avea acces neîngrădit „la orice informație de interes public” și obligația corelativă a autorităților publice, potrivit competențelor ce le revin, de a asigura „informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”. În scopul garantării dreptului la informație a fost adoptată Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, ce reglementează atât cu privire la informațiile de interes public care pot face obiectul comunicării, cât și cu privire la modul în care pot fi obținute aceste informații — din oficiu sau prin depunerea unei cereri la autoritățile și instituțiile obligate să le comunice. În cazul în care autoritățile și instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația prevăzută la art. 7 din Legea nr. 544/2001, respectiv de a răspunde în scris la solicitarea informațiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, persoana care se consideră vătămată în drepturile sale poate face plângere, în 30 de zile de la termenul prevăzut de art. 7 anterior menționat, la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorității ori al instituției publice. Autorul critică reglementarea acestui termen, care, în opinia sa, duce la o restrângere a dreptului la informație, deoarece limitează temporal posibilitatea introducerii plângerii împotriva refuzului autorităților de a comunica informațiile de interes public la 30 de zile de la expirarea termenelor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 544/2001.
13. Cu privire la acest aspect, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului respectivului drept, ci doar o modalitate eficientă de a preveni
exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite (Decizia nr. 103 din 23 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 7 iunie 2021, paragraful 37). De asemenea, Curtea a statuat că dreptul la informație nu este un drept absolut (a se vedea în acest sens Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 februarie 2018, paragraful 35), astfel că legiuitorul are competența constituțională de a stabili condițiile exercitării acestui drept.
14. Aplicând aceste considerente în cauza de față, Curtea reține că limitarea în timp de către legiuitor a dreptului la acțiune împotriva refuzului autorităților/instituțiilor de a comunica informațiile de interes public nu constituie o restrângere a exercițiului dreptului la informație, ci o garanție a securității raporturilor juridice sub aspectul actualității și pertinenței informațiilor ce urmează a fi comunicate atât pentru solicitant, cât și pentru autoritățile/instituțiile publice.
15. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de David Matt-Ian în Dosarul nr. 16.626/3/2018 al Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 22 alin. (1) teza finală din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 11 decembrie 2025. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Cristina Cătălina Turcu
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.