Pe scurt

  • Un inculpat a cerut Curții Constituționale să schimbe două reguli din procesul penal, iar Curtea a respins cererea fără să intre în fondul ei. Prima regulă spune că hotărârea prin care judecătorul rezolvă o cerere de recuzare nu poate fi atacată nicăieri. A doua stabilește cine și cum autorizează folosirea investigatorilor sub acoperire și a aparaturii de înregistrare. Ambele rămân exact cum erau.
  • Motivul respingerii, la primul punct, este că în dosarul lui nu exista nicio cerere de recuzare. Curtea a citit atât hotărârea contestată, cât și actul prin care instanța a sesizat-o, și nu a găsit nicio recuzare formulată de autorul excepției. Fără legătură cu procesul în care a fost ridicată, o excepție nu poate fi judecată.
  • La al doilea punct, Curtea a constatat că omul nu critica legea, ci felul în care procurorul a aplicat-o în cazul lui. Asta intră în competența instanțelor de judecată, nu a Curții Constituționale. Drumul de la întrebare la răspuns a durat 1.560 de zile, iar publicarea a mai adăugat 204. Vizați sunt inculpații și avocații care ridică excepții de neconstituționalitate în cauze penale.
Act: Decizia Curții Constituționale nr. 192 din 5 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 25 septembrie 2026, paginile 7-9
Pronunțată: 5 martie 2026, cu unanimitate de voturi
Definitivă și general obligatorie: 25 septembrie 2026, data publicării

Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă o excepție ridicată într-un dosar penal de la Bacău, fără să se pronunțe asupra vreuneia dintre cele două critici. Decizia nr. 192 din 5 martie 2026, publicată la 25 septembrie 2026, lasă neatinse art. 68 alin. (7) și art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală. Primul dintre ele, regula potrivit căreia cererea de recuzare se rezolvă definitiv, fără cale de atac, a mai trecut prin fața Curții și a fost confirmat atunci când a fost atacat pe fond.

Merită explicat ce fac, de fapt, cele două texte. Recuzarea este cererea prin care o parte din proces cere ca judecătorul, procurorul sau grefierul să fie scos din dosar, pentru că există un motiv care pune la îndoială imparțialitatea lui. Abținerea este același lucru, numai că îl cere magistratul despre el însuși. Art. 68 alin. (7) spune, într-o singură frază, ce se întâmplă cu rezultatul: „Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac”. Cine pierde cererea de recuzare rămâne cu judecătorul pe care voia să îl schimbe, fără să poată cere unei instanțe superioare să verifice hotărârea.

Al doilea text, art. 148, privește altceva: investigatorul sub acoperire, adică polițistul care lucrează cu identitate falsă, și colaboratorul, care poate lucra cu identitatea lui reală. Alineatul (1) spune că procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea lor pe cel mult 60 de zile și numai dacă sunt îndeplinite trei condiții deodată: să existe o suspiciune rezonabilă privind una dintre infracțiunile grave enumerate în text, de la trafic de droguri și terorism până la orice faptă pedepsită cu închisoarea de 7 ani sau mai mult; măsura să fie necesară și proporțională; iar probele să nu poată fi obținute altfel. Alineatul (3) adaugă pasul care a stârnit dosarul: dacă procurorul apreciază că investigatorul are nevoie de aparatură pentru fotografii sau înregistrări audio și video, el sesizează judecătorul de drepturi și libertăți pentru emiterea unui mandat de supraveghere tehnică.

Ce s-a cerut de la cele două texte a fost, în primul caz, un drept de a ataca hotărârea de recuzare, iar în al doilea, o constatare că alineatele (1) și (3) sunt neconstituționale în măsura în care permit folosirea aparaturii fără un control judecătoresc prealabil. Autorul susținea că în cauza lui procurorul a autorizat un colaborator cu identitate reală să facă fotografii și înregistrări, fără ca măsura să treacă pe la judecător.

Curtea nu a ajuns la niciunul dintre aceste argumente. La prima critică a constatat că nici hotărârea contestată, nici încheierea de sesizare nu arată că autorul ar fi formulat vreo cerere de recuzare, deci textul despre recuzare nu are legătură cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. La a doua a constatat că omul este nemulțumit, în realitate, de modul în care organele judiciare au interpretat și au aplicat legea, fără să formuleze critici veritabile de neconstituționalitate, ceea ce intră în competența instanțelor, potrivit art. 126 din Constituție.

Efectele pe care le produce

O decizie de inadmisibilitate nu schimbă nimic în lege și nu spune nimic despre conținutul ei. Cele două texte se aplică exact cum se aplicau, iar întrebarea dacă art. 148 alin. (1) și (3) asigură un control judecătoresc suficient rămâne deschisă pentru un dosar viitor, ridicată de cineva în a cărui cauză problema chiar se pune.

Pentru autorul excepției, efectul practic este că procesul lui merge mai departe fără niciun câștig din acest drum. Contestația din camera preliminară în care a fost ridicată excepția s-a judecat între timp, iar argumentele privind folosirea aparaturii de înregistrare trebuiau duse în fața judecătorului de cameră preliminară, nu a Curții Constituționale.

Pentru practică, efectul util este altul și ține de procedură: decizia repetă cele două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o excepție să fie admisibilă. Textul criticat trebuie să fie aplicabil în cauza dedusă judecății, iar invocarea lui trebuie să servească restabilirii stării de legalitate. Cine ridică o excepție pe un text care nu a fost folosit în dosarul lui pierde ani de așteptare pentru un răspuns care nu atinge fondul.

Ce s-a schimbat față de situația anterioară

În textele de lege nu se modifică nimic. Cele două articole, 68 alin. (7) și 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, rămân în forma în care au fost citate în decizie.

Ce se schimbă este poziția unui argument. Critica privind lipsa căii de atac împotriva hotărârii de recuzare a mai fost formulată și a primit, în alte dosare, răspunsuri pe fond. Aici nu a primit niciunul, deci nu se adaugă nimic la jurisprudența pe acest text. La fel, susținerea că un colaborator nu poate folosi aparatură de înregistrare fără mandat rămâne fără răspuns, deși ea are un punct de sprijin în chiar textul criticat: alineatul (3) impune expres sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți.

Un al treilea lucru merită notat, pentru că se vede numai citind decizia cu atenție. Paragraful 7 al deciziei consemnează că instanța care a sesizat Curtea, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia asupra excepției. Constatarea rămâne acolo, fără nicio consecință, iar dosarul a mers mai departe patru ani și trei luni.

Avantaje și dezavantaje

Ce aduce bun

  • Decizia explică limpede cele două condiții de admisibilitate: textul criticat trebuie să fie aplicabil în cauză, iar excepția trebuie să servească restabilirii stării de legalitate. Sunt criterii pe care un avocat le poate verifica înainte de a ridica excepția.
  • Reproducerea integrală a art. 148 alin. (1) și (3) pune la dispoziția publicului, într-un singur loc, lista infracțiunilor pentru care se poate autoriza un investigator sub acoperire și pragul de 7 ani închisoare care deschide lista.
  • Prin respingerea pe inadmisibilitate, Curtea nu consolidează o soluție pe fond pe baza unui dosar în care problema nici nu apărea. Întrebarea despre controlul judecătoresc al aparaturii de înregistrare rămâne deschisă pentru o cauză potrivită.
  • Punctul de vedere al Guvernului, reprodus pe trei paragrafe, arată garanțiile care însoțesc măsurile provizorii dispuse de procuror: durata de maximum 48 de ore, cerința urgenței, confirmarea de către judecător și distrugerea probelor dacă măsura este infirmată.

Ce rămâne o problemă

  • Patru ani și trei luni de așteptare pentru un răspuns care nu atinge fondul. Faptul că în dosar nu exista nicio cerere de recuzare se putea verifica din primele luni, citind aceleași două acte pe care Curtea le-a citit în 2026.
  • Instanța care a sesizat Curtea nu și-a exprimat opinia, deși legea o obligă. Constatarea e trecută în decizie, dar nu produce nicio consecință, nici pentru dosar, nici pentru instanță.
  • Guvernul a formulat apărări pe fond, pe trei paragrafe, la o excepție care nu a fost niciodată judecată pe fond. Efortul instituțional s-a consumat într-o direcție greșită.
  • Critica privind folosirea aparaturii de înregistrare de către un colaborator cu identitate reală rămâne fără răspuns, deși ea atinge un punct sensibil: granița dintre ce autorizează procurorul singur și ce cere mandat de la judecător.
  • Decizia nu spune nimic despre soarta procesului de fond, care a pornit de la o cauză înregistrată în 2021 și care, la data publicării, ar putea fi încheiat sau prescris.

Sfaturi utile

  1. Înainte de a ridica o excepție de neconstituționalitate, verifică dacă textul criticat a fost efectiv aplicat în dosarul tău. Dacă nu a fost, excepția se respinge ca inadmisibilă, indiferent cât de bun este argumentul.
  2. Dacă vrei ca un judecător să fie scos din dosar, formulează cererea de recuzare din timp și cu motive concrete. Hotărârea prin care se rezolvă cererea este definitivă, deci nu vei avea unde să o ataci.
  3. Când problema ta este felul în care procurorul a aplicat legea, nu textul ei, calea este judecătorul de cameră preliminară sau instanța de fond, nu Curtea Constituțională. Aceasta din urmă nu verifică aplicarea legii.
  4. Dacă în dosarul tău au fost folosite fotografii sau înregistrări făcute de un investigator sub acoperire ori de un colaborator, verifică întâi dacă există mandat de supraveghere tehnică emis de judecătorul de drepturi și libertăți. Legea îl cere expres, la alineatul (3) al aceluiași articol.
  5. Reține pragul din art. 148 alin. (1): autorizarea nu poate depăși 60 de zile, iar măsura se poate lua numai pentru infracțiunile enumerate în text sau pentru cele pedepsite cu închisoarea de 7 ani sau mai mare.
  6. Cere instanței care sesizează Curtea să își exprime opinia, așa cum o obligă art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. O opinie scrisă ar fi semnalat, în cazul de față, că excepția nu are legătură cu cauza.

Întrebări frecvente

Ce înseamnă că excepția a fost respinsă ca inadmisibilă?
Înseamnă că instanța constituțională nu a analizat dacă textele criticate sunt sau nu constituționale. A constatat doar că nu erau îndeplinite condițiile pentru a putea fi judecate în acel dosar.
Pot ataca hotărârea prin care mi s-a respins cererea de recuzare?
Nu. Textul din Codul de procedură penală prevede că încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac, iar acest text rămâne în vigoare.
Un investigator sub acoperire poate face poze și înregistrări doar cu aprobarea procurorului?
Nu, potrivit textului legii. Art. 148 alin. (3) prevede că, atunci când procurorul apreciază că este necesară folosirea de dispozitive tehnice pentru fotografii sau înregistrări audio și video, el sesizează judecătorul de drepturi și libertăți pentru emiterea mandatului de supraveghere tehnică.
Cât poate dura folosirea unui investigator sub acoperire?
Cel mult 60 de zile, potrivit art. 148 alin. (1), iar măsura se poate dispune numai dacă cele trei condiții din text sunt îndeplinite împreună.
Decizia schimbă ceva pentru dosarele penale aflate pe rol?
Nu. O decizie de inadmisibilitate lasă textele neschimbate și nu creează nicio obligație nouă pentru instanțe sau pentru procurori.
De ce a durat patru ani și trei luni?
Decizia nu explică. Sesizarea a venit de la Curtea de Apel Bacău la 26 noiembrie 2021, pronunțarea a avut loc la 5 martie 2026, iar publicarea la 25 septembrie 2026.

Analiza redacției

Cifra care spune cel mai mult despre dosar nu apare în decizie. Între încheierea de sesizare, pronunțată la 26 noiembrie 2021, și pronunțarea Curții au trecut 1.560 de zile, adică patru ani și trei luni. Publicarea a mai adăugat 204 zile. La capătul acestui drum, motivul respingerii este unul de lectură: în dosar nu exista nicio cerere de recuzare. Verificarea care a produs concluzia a constat, spune chiar Curtea la paragraful 16, în citirea a două acte pe care le avea de la început, încheierea contestată și încheierea de sesizare. Nu cunoaștem cât timp a luat lectura, dar știm cât a durat până la ea.

A doua observație iese din combinarea paragrafului 7 cu paragraful 18. La paragraful 7 se consemnează că instanța care a sesizat Curtea, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia asupra excepției. Paragraful 18 constată că excepția nu avea legătură cu cauza. Or, opinia instanței este exact locul în care această lipsă de legătură ar fi trebuit semnalată: judecătorul de la Bacău știa, spre deosebire de Curte, că în dosarul lui nimeni nu ceruse recuzarea nimănui. Obligația nerespectată și motivul respingerii sunt, aici, aceeași problemă privită din două capete, iar decizia le tratează ca pe două fapte separate.

A treia observație privește distribuția efortului. Punctul de vedere al Guvernului ocupă trei paragrafe dense, cu argumente pe fond despre echilibrul dintre aflarea adevărului judiciar și dreptul la viață privată, despre durata de maximum 48 de ore a măsurii provizorii dispuse de procuror, despre confirmarea ei de către judecător și despre distrugerea probelor în caz de infirmare. Examinarea Curții nu ajunge la niciunul. O instituție a lucrat la un răspuns pe care nimeni nu l-a citit ca răspuns, iar cititorul deciziei rămâne cu cea mai bună explicație a mecanismului tocmai în partea care nu contează juridic.

Dincolo de asta, actul este corect tehnic. Citatele din cele două articole ale Codului de procedură penală sunt complete, trimiterile la propriile decizii ale Curții sunt însoțite de numărul și data Monitorului Oficial în care au apărut, iar raționamentul de inadmisibilitate se poate urmări fără efort. Problema lui ține de cât s-a așteptat, nu de ce scrie.

Ce ar trebui schimbat

  • Legătura excepției cu cauza ar trebui verificată la primirea dosarului, nu la judecată. Un filtru administrativ care citește încheierea de sesizare și confirmă că textul criticat chiar a fost aplicat ar scoate din coadă dosarele fără obiect și ar scurta așteptarea pentru cele care ridică o problemă reală.
  • Nerespectarea obligației instanței de a-și exprima opinia ar trebui să aibă o consecință. Cel puțin returnarea dosarului pentru completare, ca la orice act de sesizare incomplet. Consemnarea fără urmări transformă art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 într-o recomandare.
  • Punctele de vedere se solicită după verificarea admisibilității, nu înainte. În acest dosar, Guvernul a redactat trei paragrafe de apărare pe fond pentru o excepție respinsă fără examinare pe fond. Ordinea inversă economisește muncă la toate instituțiile sesizate.
  • Art. 148 din Codul de procedură penală ar trebui să spună expres ce se întâmplă cu colaboratorul care folosește aparatură fără mandat. Sesizarea judecătorului este impusă de alineatul (3), dar sancțiunea încălcării lui lipsește, iar de aici pornesc dosare ca acesta.
  • Deciziile de inadmisibilitate ar trebui publicate mai repede decât cele de admitere. Ele nu schimbă nimic în drept, deci nu au nevoie de aceeași pregătire, iar cele 204 zile de coadă ocupă un loc care ar putea reveni unei decizii cu efecte.
  • Codul de procedură penală ar trebui să prevadă un mecanism de verificare a imparțialității, chiar dacă fără cale de atac. Procedura de recuzare din procesul penal a ajuns în fața Curții și în alte dosare din 2026, semn că lipsa oricărui control este resimțită ca o problemă reală, nu ca o critică de circumstanță.

Textul original al actului normativ

Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 25 septembrie 2026, paginile 7-9 16 pagini PDF, 143 KB actul începe la pagina 7

Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul

Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.

Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului

Decizia Curții Constituționale nr. 192 din 5 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 25 septembrie 2026, paginile 7-9

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 192 din 5 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Gheorghe Stan — judecător Daniela Ramona Marițiu — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Andrei Seto în Dosarul nr. 759/110/2021/a1 al Curții de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 71D/2022.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. Apreciază că autorul excepției, pe de o parte, solicită completarea dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, în ceea ce privește dispozițiile art. 148 alin. (1) și (3) din același act normativ, critică analiza realizată în apel de către instanța judecătorească. În subsidiar, invocă, în susținerea constituționalității dispozițiilor de lege criticate, deciziile Curții Constituționale nr. 662 din 28 noiembrie 2023 și nr. 50 din 4 februarie 2020, precum și Decizia nr. 64 din 2 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 26 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 759/110/2021/a1, Curtea de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Andrei Seto într-o cauză penală având ca obiect soluționarea contestației împotriva încheierii penale pronunțate în etapa camerei preliminare.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală se arată că, potrivit art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Astfel, legiuitorul nu poate suprima dreptul substanțial al unei părți interesate de a exercita căile de atac și nici nu poate restrânge exercițiul acestui drept decât în condițiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituție.

Or, încheierea de soluționare a cererii de recuzare reprezintă o hotărâre judecătorească, prin care se soluționează un incident procedural. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și Decizia nr. 266 din 7 mai 2014. Se susține că, în materie civilă, legiuitorul a respectat dreptul părții de a ataca încheierea de respingere a cererii de recuzare, context în care nu se justifică o deosebire de tratament pentru părțile unui contencios penal, măsura fiind discriminatorie.

6. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, autorul arată că, în cauza sa, procurorul a autorizat folosirea de către colaboratorul cu identitate reală a dispozitivelor pentru obținerea de fotografii și înregistrări, fără ca măsura să fi fost supusă controlului judecătoresc prealabil. Așa fiind, dispozițiile art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care permit folosirea de dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video de către investigatorul sub acoperire, fără un control judecătoresc exercitat a priori. Se face referire la Decizia Curții Constituționale nr. 50 din 4 februarie

2020. Este evident că autorizarea și folosirea de către investigatorul sub acoperire (colaborator) a mijloacelor de supraveghere tehnică, subsecvent emiterii unui mandat de supraveghere și fără un prealabil control judecătoresc, sunt contrare exigențelor constituționale privitoare la un proces echitabil și la dreptul la viață privată, fiind o măsură intruzivă arbitrară.

7. Curtea de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Guvernul, invocând Decizia nr. 462 din 25 iunie 2020, apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Prin trimiterea pe care o face la art. 141 din același act normativ, textul de lege criticat permite, și în ipoteza utilizării investigatorilor sau colaboratorilor, ca măsurile de supraveghere tehnică să poată fi dispuse și de către procuror pe o durată de maximum 48 de ore. Această posibilitate este însă o excepție de la regula consacrată de art. 140 din Codul de procedură penală. Raționamentul care a stat la baza acestei opțiuni de reglementare, și anume ca — prin excepție — măsurile de supraveghere tehnică să poată fi dispuse și de către procuror, se bazează pe împrejurările concrete care se pot ivi în legătură cu o cauză penală și care reclamă urgența măsurii.

Astfel, situații în care întârzierea obținerii autorizației din partea judecătorului de drepturi și libertăți ar conduce la întârzierea substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor sau ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora fac ca nereglementarea posibilității dispunerii de urgență, în mod provizoriu, a măsurii de către procuror să poată aduce grave prejudicii activității de urmărire penală.

10. Cu alte cuvinte, legiuitorul s-a văzut în situația de a pune în balanță două valori constituționale distincte, înfăptuirea justiției prin stabilirea adevărului judiciar și dreptul la viață privată al persoanelor. Soluția nu putea fi decât una singură, în deplină concordanță cu art. 53 din Constituție, și anume restrângerea dreptului la viață privată, limitare necesară în vederea asigurării desfășurării instrucției penale și, în opinia noastră, proporțională cu scopul urmărit.

11. Mai mult, pentru a însoți această restrângere de suficiente garanții, legiuitorul a reglementat în mod expres caracterul provizoriu al măsurii dispuse de procuror (maximum 48 de ore), condiționând-o de existența urgenței, precum și de cerința confirmării măsurii de către judecătorul de drepturi și libertăți. Totodată, pentru ca aceste garanții să aibă caracter efectiv, art. 141 alin. (6) din Codul de procedură penală prevede ca, în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți infirmă măsura luată de către procuror, să dispună și distrugerea probelor obținute în temeiul măsurii.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: — art. 68 alin. (7): „Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.”; — art. 148 alin. (1) și (3): „(1) Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, infracțiunilor la regimul privind substanțele dopante, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;

b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

c) probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. […]

(3) În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.”

15. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la un proces echitabil, art. 26 referitor la dreptul la viață privată, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 129 referitor la folosirea căilor de atac.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea reglementează caracterul definitiv al încheierii prin care se soluționează cererea de recuzare. Totodată, Curtea reține că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză penală având ca obiect soluționarea contestației împotriva încheierii penale pronunțate în etapa camerei preliminare. Analizând atât încheierea contestată, cât și încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională, instanța de contencios constituțional constată că din acestea nu rezultă că a fost formulată o cerere de recuzare de către autorul excepției de neconstituționalitate.

17. Referitor la condiția de admisibilitate privind relevanța unei excepții de neconstituționalitate, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că prima teză a art. 146 lit. d) din Constituție, privind excepția de neconstituționalitate ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, reglementează un control de constituționalitate a posteriori, concret și incident, ce presupune existența sine qua non a unui litigiu pendinte, în cadrul căruia să se invoce neconstituționalitatea unor acte normative de reglementare primară care să aibă legătură cu soluționarea acestuia (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013, Decizia nr. 108 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 8 iunie 2017, paragraful 21, sau Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragraful 22). Acest control de constituționalitate este a posteriori, pentru că vizează acte normative de reglementare primară intrate în vigoare. De asemenea, este un control concret, pentru că pornește de la un litigiu concret, aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, aceasta din urmă sesizând judecătorul constituțional doar cu soluționarea chestiunii de constituționalitate, adică a raportului abstract de conformitate a actului de reglementare primară cu Constituția. În sfârșit, este un control incident, pentru că apare în cadrul unui litigiu pendinte pe rolul unei instanțe judecătorești, dar nu poate fi soluționat de aceasta, ci trebuie deferit Curții Constituționale, care îl va soluționa fără a cunoaște sau a interveni pe fondul cauzei litigioase care l-a determinat. Însă Curtea Constituțională nu poate analiza conformitatea unor acte normative cu Constituția în absența unei legături relevante între excepția de neconstituționalitate ridicată și procesul pendinte. Prin urmare, Curtea a constatat că, de principiu, condiționarea sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate de legătura dispoziției legale criticate cu soluționarea cauzelor reprezintă un aspect esențial al acestui tip de control de constituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 710 din 2 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 17 martie 2022, paragraful 17). Curtea a mai stabilit că „legătura cu soluționarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

18. Prin urmare, Curtea constată că normele criticate, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate, nu au legătură cu soluționarea acesteia, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, și, în consecință, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

19. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, Curtea observă că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci este nemulțumit, în realitate, de modul de interpretare și aplicare a legii de către organele judiciare. Or, în această privință, Curtea a statuat în repetate rânduri că nu este competentă să se pronunțe asupra aspectelor ce țin de aplicarea legii, acestea urmând să fie soluționate de către judecătorul de cameră preliminară, respectiv de către instanța de judecată. În cazuri similare, Curtea a reținut că a răspunde criticilor autorilor excepției într-o atare situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege (de exemplu, Decizia nr. 524 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2020, paragraful 16, Decizia nr. 246 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 31 iulie 2020, paragraful 16, și Decizia nr. 212 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 30 august 2022, paragraful 12).

20. Curtea a reținut că interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii în situația de fapt concretă din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice, în acest scop, metodele de interpretare a normelor juridice. Așa cum a stabilit Curtea Constituțională, în mod constant, în jurisprudența sa, interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind o fază indispensabilă procesului de aplicare a legii. Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale — se arată în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34 —, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară (a se vedea, în același sens, și Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, sau Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010).

21. În consecință, problema de drept invocată de autorul excepției de neconstituționalitate și dedusă spre soluționare Curții Constituționale este, în realitate, una de interpretare și de aplicare a normelor de lege la cazul concret dedus judecății instanței care a sesizat Curtea Constituțională. În cazul în care practica judiciară vădește o interpretare neunitară, Constituția, prin art. 126 alin. (3), atribuie Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu Curții Constituționale, competența de a stabili interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) și ale art. 148 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Andrei Seto în Dosarul nr. 759/110/2021/a1 al Curții de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 5 martie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Marițiu

Sursă: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 25 septembrie 2026, paginile 7-9.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.