Pe scurt

  • Un inculpat a dat un denunț, parchetul i-a spus că nu îi dă reducerea de pedeapsă prevăzută de legea martorilor, iar el a atacat la Curtea Constituțională definiția pe care s-a sprijinit refuzul. Curtea a respins cererea ca inadmisibilă, fără să o judece pe fond, așa că definiția rămâne cuvânt cu cuvânt cum era.
  • Litera h) din art. 2 al Legii nr. 682/2002 spune ce înseamnă „infracțiune gravă” în toată legea, printr-o listă de categorii, la care adaugă un prag. Lista cuprinde genocidul și infracțiunile contra umanității și de război, infracțiunile contra securității naționale, terorismul, omorul, traficul de droguri, de persoane și de minori, spălarea banilor, falsificarea de monede ori de alte valori, infracțiunile privind regimul armelor, munițiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive și infracțiunile de corupție. Pragul adăugat la final: orice altă faptă pedepsită cu închisoare al cărei maxim special este de cel puțin 10 ani.
  • Pentru martorii aflați deja în programul de protecție nu se schimbă nimic. Decizia nu atinge condițiile de intrare în program, nu modifică niciun drept și nu creează nicio obligație. Cine a ridicat problema greșise adresa: nemulțumirea privea felul în care parchetul a aplicat legea, iar asta ține de instanțe, nu de Curtea Constituțională.
Act: Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 4 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 25 septembrie 2026, paginile 9-10
Pronunțată: 4 martie 2026, cu unanimitate de voturi
Definitivă și general obligatorie: 25 septembrie 2026, data publicării

Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția prin care un inculpat din dosarul Curții de Apel Timișoara susținea că definiția „infracțiunii grave” din legea martorilor este prea neclară ca să poată fi aplicată. Decizia nr. 188 din 4 martie 2026, publicată la 25 septembrie 2026, lasă art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 exact cum era. Miza reală era art. 19 din aceeași lege, textul care reduce pedeapsa celui care denunță o infracțiune gravă, un mecanism despre care Curtea s-a pronunțat pe fond în alt dosar din 2026.

Ce definește litera h) se poate spune într-o frază: ea stabilește ce anume este, în sensul acestei legi, o infracțiune gravă. Metoda are două straturi. Primul este o listă de categorii, de la genocid, infracțiuni contra umanității și de război până la corupție, trecând prin securitatea națională, terorism, omor, traficul de droguri, de persoane și de minori, spălarea banilor, falsificarea de monede ori de alte valori și nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive. Al doilea strat este o plasă de siguranță: orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 10 ani.

Omul care a ridicat excepția, Ioan Sorin Buță, se afla în etapa apelului într-o cauză penală. La cererea instanței, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timișoara a depus la dosar, la 9 decembrie 2021, un răspuns în care arăta că denunțul și declarațiile lui au facilitat identificarea și punerea sub învinuire a unui suspect pentru două fapte prevăzute de art. 37 lit. a) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive. În același răspuns, parchetul a apreciat că prevederile art. 19 din legea martorilor nu îi sunt aplicabile.

Critica lui pornea de la un cuvânt. Susținea că noțiunea de „materiale explozibile” nu este reglementată în niciun act normativ, în timp ce atât Codul penal, cât și Legea nr. 126/1995 vorbesc despre regimul armelor, munițiilor și materiilor explozive. Din lipsa de claritate a textului ar rezulta, spunea el, imposibilitatea aplicării art. 19, o normă de drept penal care stabilește limite de pedeapsă, ceea ce ar încălca art. 1 alin. (5) și art. 23 alin. (12) din Constituție, precum și art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea de Apel Timișoara, a cărei opinie este reprodusă în decizie, a răspuns că enumerarea din litera h) este generică, nu individualizează infracțiuni anume, iar sintagma despre materiale explozive se citește prin raportare la capitolul III din titlul VII al părții speciale a Codului penal și la Legea nr. 126/1995. Curtea Constituțională a mers pe aceeași linie, dar s-a oprit mai devreme: a constatat că autorul nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci este nemulțumit de modul de aplicare a textului și de soluția pe care instanța ar putea să o dea în cauza lui. Interpretarea și aplicarea legii revin instanțelor, potrivit art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, iar unificarea practicii, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Efectele pe care le produce

Pentru martorii protejați și pentru cei care intră în programul de protecție, decizia nu produce niciun efect. Nici condițiile de admitere, nici măsurile de protecție, nici obligațiile autorităților nu sunt atinse. Definiția din art. 2 lit. h) continuă să se aplice așa cum a fost publicată la republicarea legii, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014.

Efectul se simte în altă parte, în dosarele penale în care cineva a dat un denunț și cere reducerea pedepsei. Acolo, decizia confirmă că încadrarea faptei denunțate în una dintre categoriile din litera h) este o operațiune de interpretare și de aplicare a legii, pe care o face judecătorul cauzei, nu Curtea Constituțională. Cine contestă refuzul parchetului trebuie să îl conteste în fața instanței de fond și, mai departe, în calea de atac.

Al treilea efect este unul de economie procesuală, în sens negativ: dosarul a stat la Curte 1.541 de zile și s-a încheiat fără niciun răspuns la întrebarea pusă. De la 25 septembrie 2026, decizia este definitivă și general obligatorie, dar ce obligă ea este exclusiv constatarea de inadmisibilitate.

Ce s-a schimbat față de situația anterioară

Nimic nu se schimbă în text. Definiția rămâne cu aceeași listă și cu același prag de 10 ani, iar art. 19 din legea martorilor își păstrează conținutul.

Ce se schimbă, pentru cei care ar vrea să reia critica, este șansa ei procesuală. O excepție construită pe ideea că definiția e neclară pentru că legea folosește „materiale explozive” acolo unde criticul citește „materiale explozibile” are acum un precedent de inadmisibilitate. Următorul care o ridică va trebui să arate că atacă textul, nu felul în care i-a fost aplicat.

Merită notat și felul în care a ajuns decizia să fie pronunțată. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 4 decembrie 2025, iar Curtea a amânat succesiv pronunțarea, în temeiul art. 57 și al art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, până la 4 martie 2026. Între dezbateri și pronunțare au trecut 90 de zile, pentru o soluție care nu atinge fondul.

Avantaje și dezavantaje

Ce aduce bun

  • Definiția „infracțiunii grave” rămâne stabilă, iar programul de protecție a martorilor nu suferă nicio perturbare în dosarele în curs.
  • Decizia reamintește limpede împărțirea competențelor: încadrarea unei fapte într-o categorie legală se face de instanța care judecă, nu de instanța constituțională.
  • Reproducerea integrală a literei h) pune la dispoziția publicului, într-un singur loc, lista completă a categoriilor și pragul de 10 ani care o completează.
  • Opinia Curții de Apel Timișoara, redată în decizie, oferă metoda de lucru: sintagma se citește prin raportare la capitolul III din titlul VII al părții speciale a Codului penal și la Legea nr. 126/1995.

Ce rămâne o problemă

  • Întrebarea de fond rămâne fără răspuns. Nimeni nu află dacă o listă de categorii generice, completată cu un prag de pedeapsă, este suficient de precisă pentru un text de care depinde durata unei pedepse.
  • Dosarul a stat 1.541 de zile, iar publicarea a mai adăugat 205, pentru o decizie de două pagini care constată doar că nu poate judeca.
  • Textul art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu este reprodus nicăieri, deși toată disputa pornește de la el. Cititorul rămâne cu efectul, nu cu norma.
  • Textul publicat poartă urme de redactare grăbită, patru la număr, pe lângă golul de raționament de la paragraful 11: la paragraful 4, trimiterea se face la o „Lege nr. 682/2020” care nu există, iar sintagma atacată e citată fără virgula care o face inteligibilă; la paragraful 12 stă formula „lipsită de claritate și imprevizibilitate”, care spune opusul a ceea ce vrea; iar la paragraful 14 apare, într-o cauză penală, o referire la interpretarea și aplicarea de către „organul fiscal”, rămasă dintr-o motivare pe altă materie.
  • Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat niciun punct de vedere, deși toți patru fuseseră sesizați.

Sfaturi utile

  1. Dacă ai dat un denunț și speri la o reducere de pedeapsă, verifică întâi dacă fapta denunțată intră într-una dintre categoriile din art. 2 lit. h) sau depășește pragul de 10 ani maxim special. Fără asta, art. 19 nu se poate discuta.
  2. Cere parchetului răspunsul în scris, cu motivare. În acest dosar, adresa depusă la 9 decembrie 2021 a spus doar concluzia, iar motivul pentru care beneficiul a fost refuzat nu reiese din ea.
  3. Dacă nu ești de acord cu refuzul, calea este instanța care judecă fondul cauzei, iar apoi calea de atac. Interpretarea și aplicarea legii nu se rezolvă la Curtea Constituțională.
  4. Nu construi o excepție de neconstituționalitate pe un cuvânt pe care textul nu îl folosește. Textul de lege scrie „materiale explozive”, nu „materiale explozibile”, iar diferența a fost fatală pentru cererea din acest dosar.
  5. Când invoci lipsa de claritate a unei norme, arată ce anume nu poate înțelege un destinatar de bună-credință, nu ce soluție nefavorabilă ai primit. Prima este o critică de constituționalitate, a doua nu.
  6. Dacă o faptă pare să nu se încadreze în nicio categorie din listă, verifică ultimul segment al literei h): pragul de 10 ani maxim special funcționează ca plasă pentru tot ce nu e enumerat.

Întrebări frecvente

Ce anume definește litera h) din art. 2 al legii martorilor?
Definește noțiunea de „infracțiune gravă” folosită în toată legea, printr-o listă de categorii, de la genocid și infracțiuni de război până la corupție, completată cu orice altă faptă pedepsită cu închisoare al cărei maxim special este de cel puțin 10 ani.
Se schimbă ceva pentru martorii aflați în programul de protecție?
Nu. Decizia nu modifică nici condițiile de intrare în program, nici măsurile de protecție, nici vreo obligație a autorităților.
De ce a fost respinsă excepția ca inadmisibilă?
Pentru că autorul nu critica textul legii, ci felul în care parchetul îl aplicase în cazul lui și soluția pe care instanța ar fi putut să o dea. Aplicarea legii intră în competența instanțelor, potrivit art. 126 din Constituție.
Ce legătură are definiția cu reducerea de pedeapsă?
Art. 19 din aceeași lege prevede o cauză specială de reducere a pedepsei pentru cine denunță o infracțiune gravă, iar litera h) spune care fapte sunt grave, deci ea decide dacă beneficiul poate fi discutat.
Cât a durat dosarul?
Curtea de Apel Timișoara a sesizat Curtea Constituțională la 14 decembrie 2021, dezbaterile au avut loc la 4 decembrie 2025, pronunțarea la 4 martie 2026, iar publicarea la 25 septembrie 2026. Între sesizare și pronunțare au trecut 1.541 de zile.

Erori și neconcordanțe în textul publicat

  • Paragraful 11. Textul reproduce adresa parchetului în trei pași care nu se leagă: mai întâi arată că denunțul a facilitat punerea sub învinuire a unui suspect pentru două fapte prevăzute de art. 37 lit. a) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive; apoi citează litera h), potrivit căreia infracțiunea gravă este, printre altele, cea privitoare la nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive; iar în final spune „ca atare, s-a apreciat că nu îi sunt aplicabile autorului excepției prevederile art. 19”. Cele două premise conduc, citite literal, exact la concluzia opusă, iar veriga lipsă nu apare nicăieri în decizie, care nu reproduce și nu rezumă textul art. 19 din Legea nr. 682/2002. Un cititor de bună-credință nu poate stabili din actul publicat de ce beneficiul a fost refuzat, deși refuzul este singurul motiv pentru care excepția a fost ridicată.
  • Paragraful 4. Redând critica autorului, decizia citează greșit chiar sintagma atacată: scrie „materialelor explozive nucleare sau a altor materii radioactive”, deși textul art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002, reprodus corect în paragrafele 9 și 11, este „materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive”. Fără virgula de după „explozive”, enumerarea se citește ca o singură categorie, materiale explozive de tip nuclear, în loc de trei categorii paralele, iar „a altor” în loc de „al altor” adaugă peste ea un dezacord. Într-o decizie al cărei unic obiect este claritatea acelei enumerări, versiunea din paragraful 4 este mai neclară decât textul criticat.
  • Tot paragraful 4. Aceeași expunere a criticii trimite la „art. 19 din Legea nr. 682/2020”, act care nu există. Legea protecției martorilor poartă numărul 682/2002, formă folosită corect în restul deciziei, de treisprezece ori, de la titlu până la dispozitiv. Greșeala cade pe norma de care depinde întregul dosar, articolul 19, cel care dă reducerea de pedeapsă, și stă chiar în fraza care explică de ce textul ar fi inaplicabil.
  • Paragraful 12. Rezumând poziția autorului excepției, decizia scrie că noțiunea criticată „este lipsită de claritate și imprevizibilitate”. Formula spune opusul a ceea ce vrea: reproșul era lipsa de claritate și de previzibilitate, iar așa cum e scrisă fraza îi impută textului de lege tocmai că ar fi previzibil. În paragraful 4, aceeași critică e redată corect de două ori, întâi „lipsa de claritate și previzibilitate a textului de lege criticat”, apoi „lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor criticate”, ceea ce arată că forma greșită e o scăpare la rezumat, nu o eroare sistematică.
  • Paragraful 14. Arătând de ce controlul revine instanțelor de judecată, decizia le recunoaște competența de a stabili dacă „interpretarea și aplicarea de către organul fiscal” a dispozițiilor criticate au fost corecte. Cauza este penală, norma în discuție definește infracțiunea gravă, iar niciun organ fiscal nu apare nicăieri în dosar. Fraza a rămas dintr-o motivare pe materie fiscală și nu a fost adaptată.

Analiza redacției

Decizia are două pagini și se citește în câteva minute, însă cifra care o caracterizează nu se vede la lectură: între încheierea de sesizare, pronunțată la 14 decembrie 2021, și pronunțare au trecut 1.541 de zile, iar publicarea a mai adăugat 205. Dintre acestea, 90 de zile stau între dezbaterile din 4 decembrie 2025 și pronunțarea din 4 martie 2026, interval în care Curtea a amânat succesiv soluția, în temeiul art. 57 și al art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992. Amânările succesive, pentru o decizie care constată că nu are ce judeca, spun ceva despre felul în care se stabilește ordinea de lucru.

A doua observație privește o asimetrie care nu se vede citind actul de la cap la coadă. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului au fost sesizați, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, și niciunul nu a comunicat vreun punct de vedere. Singura opinie instituțională scrisă din dosar aparține Curții de Apel Timișoara și coincide, în substanță, cu raționamentul: e o chestiune de interpretare. Soluția pe care o propunea era însă respingerea ca neîntemeiată, nu ca inadmisibilă. Concluziile procurorului, prezente în ședința din 4 decembrie 2025, nu sunt rezumate nicăieri în decizie, deși formula de examinare le enumeră printre actele avute în vedere. Întrebarea a stat, așadar, peste patru ani și două luni pe rol fără ca vreo autoritate centrală să considere că merită un răspuns scris, iar singura poziție exprimată oral nu a ajuns în textul publicat.

A treia observație ține de calitatea redactării. La paragraful 4, trimiterea se face la „art. 19 din Legea nr. 682/2020”, un act care nu există; în restul deciziei, același articol e citat corect, din Legea nr. 682/2002. Paragraful 12 conține formula „lipsită de claritate și imprevizibilitate”, care spune exact opusul a ceea ce vrea. Mai jos, în paragraful 14, într-o cauză penală despre materii explozive și protecția martorilor, se afirmă că instanțelor le revine competența de a stabili dacă interpretarea și aplicarea „de către organul fiscal” au fost realizate corect, frază rămasă vizibil dintr-o motivare pe materie fiscală. Iar la paragraful 4, acolo unde se redă critica, sintagma atacată e citată fără virgula care desparte materialele explozive de cele nucleare, deci chiar în forma pe care autorul o reclamă ca neclară. Niciuna dintre cele patru nu schimbă soluția, dar toate patru apar într-un text de două pagini, pronunțat după mai multe amânări succesive.

Ce ar trebui schimbat

  • Decizia ar trebui să reproducă și textul normei de care depinde interesul autorului. Aici, art. 19 din Legea nr. 682/2002. Fără el, cititorul vede refuzul unui beneficiu, dar nu vede condițiile lui, deci nu poate verifica nimic.
  • Răspunsul parchetului la o cerere privind aplicarea art. 19 ar trebui să fie motivat, nu doar concluziv. O frază despre condiția neîndeplinită ar fi închis discuția din acest dosar înainte să ajungă la Curte și ar fi scutit peste patru ani de așteptare.
  • Legea nr. 682/2002 ar trebui să trimită expres la actele care definesc materiile explozive. O paranteză cu Legea nr. 126/1995 și cu capitolul din Codul penal ar elimina exact ambiguitatea pe care autorul a reclamat-o, fără să schimbe nimic din fondul reglementării.
  • Lipsa punctelor de vedere ar trebui consemnată cu o consecință, nu doar constatată. Când patru autorități sesizate nu răspund, tăcerea lor ar trebui cel puțin motivată în fața Curții; altfel, obligația din art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 rămâne o formalitate.
  • Deciziile ar trebui să treacă printr-o citire de control înainte de publicare. Patru greșeli vizibile pe două pagini, dintre care una trimite la un act inexistent, se corectează în cinci minute și nu ar mai ajunge în Monitorul Oficial.

Textul original al actului normativ

Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 25 septembrie 2026, paginile 9-10 16 pagini PDF, 115 KB actul începe la pagina 9

Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul

Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.

Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului

Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 4 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 25 septembrie 2026, paginile 9-10

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 188 din 4 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Daniela Ramona Marițiu — magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, excepție ridicată de Ioan Sorin Buță în Dosarul nr. 10.066/325/2020 al Curții de Apel Timișoara — Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 128D/2022.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 4 decembrie 2025, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. Acestea au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, când Curtea, în temeiul prevederilor art. 57 și ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat succesiv pronunțarea, iar la data de 4 martie 2026 a pronunțat prezenta decizie.

C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3. Prin Încheierea din 14 decembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 10.066/325/2020, Curtea de Apel Timișoara — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, excepție ridicată de Ioan Sorin Buță într-o cauză penală aflată în etapa procesuală a apelului în care, în urma solicitării instanței judecătorești, parchetul a indicat că autorul excepției a facilitat identificarea și punerea sub învinuire a unui suspect pentru două infracțiuni de natura celor prevăzute și pedepsite de art. 37 lit. a) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că sintagma „infracțiuni referitoare la regimul armelor, munițiilor, materialelor explozive nucleare sau a altor materii radioactive”, cuprinsă în art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) și pe cele ale art. 23 alin. (12) din Constituție. Se susține că atât Codul penal, cât și Legea nr. 126/1995 fac referire și reglementează infracțiuni care vizează regimul armelor, munițiilor și materiilor explozive, noțiunea de „materiale explozibile” nefiind reglementată în niciun act normativ, fapt ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a textului de lege criticat. Așa fiind, se apreciază că lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor criticate determină imposibilitatea aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2020, care reprezintă o normă de drept penal ce stabilește limitele de pedeapsă. Această situație determină și încălcarea prevederilor constituționale ale art. 11, 20 și ale art. 23 alin. (12) din Constituție, precum și pe cele ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

5. Curtea de Apel Timișoara — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că dispozițiile de lege criticate definesc noțiunea de „infracțiune gravă” la care face trimitere art. 19 din aceeași lege, ce reglementează o cauză specială de reducere a pedepsei. Enumerarea cuprinsă în art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 este una generică, legiuitorul neurmărind prin aceasta individualizarea concretă a respectivelor infracțiuni, iar sintagma „materiale explozive”, care se regăsește în cuprinsul textului de lege criticat, trebuie interpretată atât prin prisma reglementării din capitolul III, intitulat „Nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și materiilor explozive”, titlul VII din Partea specială a Codului penal, cât și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 126/1995. Așadar, instanța judecătorească apreciază că este invocată o chestiune ce ține de interpretarea și aplicarea legii, dispozițiile criticate întrunind condițiile de claritate și previzibilitate impuse de normele constituționale invocate.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, care au următorul conținut: „În prezenta lege termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles: […] h) infracțiunea gravă este infracțiunea care face parte din una dintre următoarele categorii: genocid și infracțiuni contra umanității și infracțiuni de război, infracțiunile contra securității naționale, terorism, omor, infracțiunile privind traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de minori, spălarea banilor, falsificarea de monede ori de alte valori, infracțiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive, infracțiunile de corupție, precum și orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 10 ani.”

10. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textul legal criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la exigențele de claritate ale legii și art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum acestea sunt interpretate, în temeiul art. 11 și art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 7 referitor la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, potrivit încheierii de sesizare, la data de 9 decembrie 2021, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timișoara a depus la dosarul cauzei răspunsul la adresa Curții de Apel Timișoara prin care s-a solicitat a se menționa dacă, în urma denunțului formulat de inculpat, acesta poate beneficia de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002. În adresa depusă, s-a arătat că denunțul și declarațiile făcute de autorul excepției au facilitat identificarea și, până la acel moment, punerea sub învinuire a unui suspect pentru două infracțiuni de natura celor prevăzute și pedepsite de art. 37 lit. a) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 martie 2014. S-a arătat că, potrivit art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002, infracțiunea gravă este infracțiunea care face parte, printre altele, din categoria celor privitoare la nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive. În cauza penală aflată în instrumentarea unității de parchet, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 37 lit. a) din Legea nr. 126/1995. Ca atare, s-a apreciat că nu îi sunt aplicabile autorului excepției prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002.

12. În acest context, autorul excepției a apreciat că dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 sunt neconstituționale, deoarece noțiunea de „materiale explozibile” este lipsită de claritate și imprevizibilitate, determinând, în esență, imposibilitatea aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002.

13. Plecând de la aceste premise, având în vedere cele susținute în motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci este nemulțumit, în realitate, de modul de aplicare a dispozițiilor criticate și de eventuala soluție pronunțată de instanța judecătorească în cauza sa.

14. În ceea ce privește conținutul și întinderea celor două noțiuni cuprinzătoare — interpretarea, respectiv aplicarea legii —, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a reținut că acestea acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanța de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009), iar, în virtutea rolului constituțional al instanțelor de judecată, le revine acestora competența de a stabili dacă interpretarea și aplicarea de către organul fiscal a dispozițiilor de lege criticate au fost realizate corect.

15. Totodată, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la competența exclusivă a instanțelor judecătorești de a soluționa probleme care țin de interpretarea și/sau aplicarea legii. Astfel, Curtea s-a pronunțat în sensul că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta asigură controlul de constituționalitate a legilor, a ordonanțelor Guvernului, a tratatelor internaționale și a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispozițiile și principiile Constituției. Așadar, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, respectiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale (Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14).

16. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, excepție ridicată de Ioan Sorin Buță în Dosarul nr. 10.066/325/2020 al Curții de Apel Timișoara — Secția penală.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel Timișoara — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 4 martie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Marițiu

Sursă: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 25 septembrie 2026, paginile 9-10.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.