Pe scurt
- Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția prin care se cerea scoaterea din lege a sintagmei „documente ori declarații false, inexacte sau incomplete”. Textul rămâne în vigoare și rămâne constituțional, iar folosirea unor astfel de documente pentru a lua bani europeni se pedepsește în continuare cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
- Curtea explică ce înseamnă „inexact” și „incomplet”: ajustarea documentelor ca să întrunească criteriile de eligibilitate sau omiterea datelor care l-ar descalifica pe solicitant, cu condiția ca ajustarea ori omisiunea să fie făcută cu intenție și să ducă la obținerea fondurilor. Documentul nu trebuie să fie falsificat; e de ajuns să nu exprime fidel realitatea.
- Atenție la textul reprodus în decizie: e forma articolului dinainte de 12 decembrie 2020, nu cea aplicabilă azi. Excepția a fost trimisă Curții pe 16 iulie 2021, soluționată pe 12 martie 2026, adică după 1.700 de zile, și publicată după alte 181.
Publicat: M. Of. nr. 766 din 9 septembrie 2026
Intră în vigoare: 9 septembrie 2026, data publicării
Un beneficiar care ține cu bună știință o informație în afara dosarului de finanțare și primește banii tocmai pentru că informația lipsea riscă între 2 și 7 ani de închisoare, chiar dacă niciun act din dosar nu e falsificat. Curtea Constituțională a confirmat această regulă prin Decizia nr. 222 din 12 martie 2026, publicată pe 9 septembrie 2026 în Monitorul Oficial nr. 766, prin care a respins ca neîntemeiată critica adusă sintagmei „documente ori declarații false, inexacte sau incomplete” din art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Este a doua critică de previzibilitate dintr-un dosar penal de la Galați pe care Curtea o respinge în șase zile, după cea publicată pe 3 septembrie 2026, prin care a stabilit că alcoolemia se judecă la momentul conducerii, nu la momentul recoltării.
Excepția a fost ridicată de Ion Susanu, judecat de Tribunalul Galați, Secția penală, în Dosarul nr. 1.567/113/2018, pentru participație improprie la infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1). Instanța a sesizat Curtea prin Încheierea din 16 iulie 2021, iar la Curte cauza a primit numărul 2.519D/2021. Tribunalul și-a spus opinia în încheiere: excepția e neîntemeiată, fiindcă instanța de contencios constituțional se pronunțase deja pe aceleași critici, prin Decizia nr. 479 din 12 iulie 2018.
Textul pe care decizia îl reproduce, la paragraful 10, este acesta: „Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.” Este forma aplicabilă faptei din dosarul de la Galați, nu forma în vigoare astăzi, iar Curtea o spune explicit în paragraful următor: alineatele (1) și (2) au fost rescrise prin art. I pct. 1 din Legea nr. 283/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.199 din 9 decembrie 2020, fără ca sintagma atacată să fie atinsă.
Ambele forme au apărut în Monitorul Oficial în 2020. De la 12 decembrie 2020, adică la trei zile după publicarea legii de modificare, alineatul (1) sună așa: „Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.” Trei lucruri s-au schimbat: a dispărut cerința expresă a relei-credințe, s-a adăugat „reținerea pe nedrept” lângă obținere și au apărut „activele” lângă fonduri. Sintagma pe care o judecă acum Curtea, „documente ori declarații false, inexacte sau incomplete”, a rămas cuvânt cu cuvânt aceeași în ambele forme.
Textul nu cere autorului nicio calitate specială. Infracțiunea poate fi comisă de orice persoană fizică sau juridică ce depune ori folosește documente într-o procedură de finanțare europeană, de la o firmă care solicită un ajutor de stat până la un fermier care completează o cerere unică de plată. Alineatul (2) al aceluiași articol pedepsește cu aceeași închisoare de la 2 la 7 ani omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute de lege pentru obținerea sau reținerea fondurilor. Alineatul (3) urcă limitele cu jumătate, adică la un interval de la 3 ani la 10 ani și 6 luni, dacă fapta a produs consecințe deosebit de grave, prag definit de art. 183 din Codul penal ca pagubă materială mai mare de 2.000.000 de lei. Tentativa se pedepsește, potrivit art. 184 din aceeași lege, iar art. 185 îl atinge, cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, pe directorul, administratorul ori persoana cu atribuții de decizie sau de control care, din culpă, își încalcă o îndatorire de serviciu și face astfel posibilă fapta unui subordonat.
Critica adusă textului a fost una de calitate a legii, întemeiată pe art. 1 alin. (5) din Constituție. Autorul excepției a susținut că obiectul material al infracțiunii e el însuși inexact, pentru că legiuitorul folosește cuvintele „inexacte” și „incomplete” fără să le definească nicăieri, deși elementul material seamănă cu cel al falsului intelectual din art. 321 din Codul penal, la care norma nu trimite. Concluzia cerută Curții: legiuitorul ar trebui să spună limpede dacă obținerea fondurilor europene în baza unor documente falsificate se judecă după regulile falsului sau după acest text special.
Curtea a răspuns reluând integral considerentele Deciziei nr. 101 din 10 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 650 din 30 iunie 2022, paragrafele 18-20, care spun exact ce li se atribuie. Din analiza normei, arată Curtea, înțelesul se desprinde cu ușurință: documentele sunt „eronate/greșite ori le lipsește una sau mai multe părți care compun un întreg, prezentând într-un mod denaturat situația de fapt reală/existentă”. Noțiunile nu sunt definite fiindcă nu au nevoie de definiție: o definiție legală se dă doar când un cuvânt are mai multe înțelesuri sau e folosit altfel decât în limbajul obișnuit, iar „inexact” și „incomplet” își păstrează aici sensul comun, adică neadevărat, eronat, greșit, incorect. Un document inexact sau incomplet este, spune Curtea, acela care nu exprimă fidel realitatea, „fără însă să se ridice la nivelul unui document fals”.
Partea utilă pentru oricine depune un dosar de finanțare vine imediat după. Caracterul inexact sau incomplet constă, în cuvintele Curții, „fie în ajustarea acestora pentru a întruni criteriile de eligibilitate, fie în omiterea anumitor date/informații care ar putea descalifica persoana respectivă în inițiativa de a obține fondurile, cu condiția ca toate aceste ajustări/omisiuni să fie săvârșite cu intenție și să ducă la obținerea de fonduri”. Sunt, așadar, două tipare de comportament, nu o formulă abstractă: umflarea sau cosmetizarea unui document ca să treacă de un criteriu și tăcerea asupra unei informații care ar fi blocat finanțarea. Ambele cer intenție, iar fără bani obținuți efectiv fapta rămâne, cel mult, tentativă.
Pentru zona gri care rămâne, Curtea invocă un principiu de tehnică legislativă preluat din propria jurisprudență, deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010 și nr. 743 din 2 iunie 2011, și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului: e greu de scris o lege de precizie totală, iar o anumită suplețe poate fi chiar de dorit, cu condiția să nu strice previzibilitatea. În Cantoni împotriva Franței, paragraful 29 spune că o infracțiune trebuie definită clar în lege și că cerința e îndeplinită atunci când persoana poate ști, din formularea textului și, la nevoie, din interpretarea dată de instanțe, ce fapte și ce omisiuni o fac să răspundă penal. În Rotaru împotriva României, paragraful 55 definește previzibilitatea drept precizia suficientă pentru ca oricine, la nevoie cu o consiliere potrivită, să își poată regla conduita. Ambele susțin ce li se atribuie.
A doua critică, cea despre raportul cu falsul intelectual, a primit un răspuns de procedură, nu de fond. Curtea a arătat că susținerea nu privește constituționalitatea textului, ci modul în care instanța de fond îl aplică, iar potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 ea nu se poate pronunța asupra interpretării și aplicării legii. Ca argument de închidere, Curtea invocă Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 138 din 21 februarie 2020, prin care instanța supremă a stabilit că falsificarea înscrisurilor nu ține de esența infracțiunii de la art. 181, ci e doar una dintre modalitățile alternative în care poate fi comisă frauda.
Decizia a fost luată cu unanimitate de voturi, de un complet de opt judecători prezidat de Elena-Simina Tănăsescu, cu Andrei Grigoraș magistrat-asistent. Cvorumul cerut de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este de două treimi din numărul judecătorilor, adică șase din nouă, deci a fost îndeplinit. Niciuna dintre cele patru autorități cărora li s-a cerut punctul de vedere, președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului, nu a răspuns.
Efectele pe care le produce
Decizia produce efecte de la publicare, adică de la 9 septembrie 2026, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, care spune că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii de la data publicării și au putere numai pentru viitor. Fiind vorba de o respingere, efectul asupra legii este zero: art. 181 alin. (1) se aplică mai departe exact cum se aplica pe 8 septembrie, iar niciun dosar în curs nu se schimbă din cauza acestei publicări.
Ce se schimbă este poziția procesuală a celor care ar vrea să reia aceeași critică. Dispozitivul constată constituționalitatea sintagmei „în raport cu criticile formulate”, deci formula nu blochează juridic o excepție nouă, întemeiată pe alt text constituțional. O excepție care repetă însă argumentul lipsei de previzibilitate a cuvintelor „inexacte” și „incomplete” intră într-o jurisprudență constantă, iar Curtea a spus, la paragraful 16, că nu au intervenit elemente noi de natură să o schimbe.
Pentru un beneficiar de fonduri, decizia are valoare de reper practic tocmai prin definiția pe care o consolidează. Un document nu trebuie să fie falsificat pentru a atrage răspunderea penală. Este suficient ca el să nu exprime fidel realitatea, iar ajustarea sau omisiunea să fie făcută cu intenție și să ducă la obținerea banilor. Devizul umflat ca să treacă de un plafon, adeverința care omite un litigiu în curs, declarația pe propria răspundere care trece sub tăcere o firmă legată sunt exact tiparele descrise de Curte.
Pedepsele rămân cele din lege și merită recitite ca ordin de mărime. Intervalul de bază este de la 2 la 7 ani de închisoare, plus interzicerea exercitării unor drepturi. Peste pragul de 2.000.000 de lei pagubă, art. 181 alin. (3) majorează limitele speciale cu jumătate, ceea ce dă un interval de la 3 ani la 10 ani și 6 luni. La acestea se poate adăuga o a doua infracțiune: prin Decizia nr. 3/2020, Înalta Curte a stabilit că folosirea de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, de către aceeași persoană care a contribuit la falsificarea lor, atrage concurs real între infracțiunea de la art. 181 alin. (1) și falsul în înscrisuri sub semnătură privată din art. 322 alin. (1) din Codul penal.
Un efect care nu se vede din decizie privește procesul de la Galați. Ridicarea excepției nu a suspendat judecata, pentru că alineatul care prevedea suspendarea, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost abrogat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 672 din 4 octombrie 2010. Cele 1.700 de zile scurse până la pronunțare nu au blocat, așadar, dosarul penal, dar l-au lăsat pe inculpat aproape cinci ani fără răspuns la o apărare pe care instanța de fond o trimisese mai departe.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
În drept, nimic. O decizie de respingere nu modifică textul și nu adaugă la el. Se schimbă doar greutatea jurisprudențială a soluției, iar asta se măsoară cel mai bine în lungimea șirului de decizii dinaintea ei.
Șirul se vede chiar în deciziile Curții: la paragraful 17 al Deciziei nr. 101/2022, Curtea enumeră respingerile anterioare pe același text și pe critici asemănătoare: Decizia nr. 897 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 228 din 28 martie 2016, Decizia nr. 479 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 841 din 3 octombrie 2018, Decizia nr. 748 din 20 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 68 din 21 ianuarie 2021, și Decizia nr. 481 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.095 din 17 noiembrie 2021. Adăugând Decizia nr. 101/2022 și decizia de acum, textul a trecut de șase ori prin controlul de constituționalitate și a rămas de fiecare dată în picioare. Procurorul a mai invocat, în ședință, Decizia nr. 85 din 25 februarie 2025.
Schimbarea petrecută de la data faptei nu vine de la Curte, ci de la Parlament. Legea nr. 283/2020, adoptată pentru transpunerea Directivei (UE) 2017/1.371 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, a rescris alineatele (1) și (2) și a lărgit incriminarea în două direcții. Prima: nu mai contează doar obținerea banilor, ci și reținerea lor pe nedrept, adică situația celui care păstrează o finanțare la care nu mai avea dreptul. A doua: alături de fonduri intră acum și activele. În schimb, cerința expresă a relei-credințe a ieșit din text, ceea ce nu înseamnă că fapta se poate comite din neatenție, fiindcă însăși definiția pe care Curtea o menține cere ca ajustările și omisiunile să fie săvârșite cu intenție.
Mai trebuie spus ce nu s-a schimbat de peste douăzeci de ani. Articolul 181 a intrat în Legea nr. 78/2000 prin Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003, iar forma actuală a secțiunii a fost dată de Legea nr. 187/2012, aplicabilă din 1 februarie 2014. Cuvintele „inexacte sau incomplete” au traversat neatinse toate aceste modificări.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Definiția devine ușor de citat. Curtea repetă, în termeni identici cu cei din 2022, cele două tipare de faptă: ajustarea documentului pentru a întruni un criteriu de eligibilitate și omiterea unei informații care ar fi descalificat solicitantul. Un consultant sau un avocat are acum două decizii publicate cu aceeași formulare.
- Pragul de vinovăție e reafirmat clar. Ajustarea sau omisiunea trebuie săvârșită cu intenție și trebuie să ducă la obținerea fondurilor, așa că greșeala de completare fără urmări rămâne în afara incriminării.
- Distincția dintre document inexact și document fals rămâne scrisă negru pe alb: documentul inexact nu exprimă fidel realitatea, dar nu se ridică la nivelul falsului. Este exact linia pe care se despart cele două încadrări.
- Curtea trimite instanțele la dreptul civil pentru a stabili când un înscris care consemnează un act juridic e fals și când e doar inexact, făcând distincția dintre manifestarea de voință și înscrisul care o consemnează. E un reper concret, nu o formulă de stil.
- Soluția e adoptată cu unanimitate, fără opinie separată sau concurentă, deci nu lasă în urmă o divergență pe care un alt complet să o poată folosi.
Ce rămâne o problemă
- Textul reprodus în Monitorul Oficial nu este textul în vigoare. Cititorul care ia paragraful 10 drept lege actuală va lucra cu o formă înlocuită la 12 decembrie 2020, iar avertismentul stă abia în paragraful următor, fără o mențiune de tipul „forma anterioară”.
- Termenele. Între încheierea de sesizare din 16 iulie 2021 și pronunțarea din 12 martie 2026 au trecut 1.700 de zile, iar între pronunțare și publicare încă 181, în total 1.881 de zile pentru o cauză soluționată prin trimitere la propria jurisprudență.
- Critica despre raportul cu falsul intelectual nu primește un răspuns pe fond, ci unul de competență. Autorul rămâne fără lămurire, deși întrebarea lui privea o suprapunere reală de texte penale.
- Paragraful de închidere identifică decizia Înaltei Curți invocată drept una despre raportul cu art. 321 din Codul penal, deși ea privește art. 322. Vezi secțiunea de erori.
- Trimiterea la mecanismele de unificare a practicii se face la art. 514 și 519 din Codul de procedură civilă, într-o cauză penală în care corespondentele sunt art. 471 și 475 din Codul de procedură penală.
Sfaturi utile
- Dacă lucrați cu texte de lege, luați art. 181 din forma actualizată, nu din decizie. Forma în vigoare de la 12 decembrie 2020 pedepsește și „reținerea pe nedrept” de fonduri „ori active”, ipoteze care lipsesc din citatul reprodus la paragraful 10.
- La orice cerere de finanțare, tratați omisiunea ca pe o afirmație. Curtea spune explicit că omiterea informațiilor care v-ar putea descalifica intră în incriminare la fel ca ajustarea documentelor, dacă a fost făcută cu intenție și dacă banii au fost obținuți.
- Păstrați urma deciziilor din dosar. Când o informație a fost lăsată deoparte pentru că ghidul nu o cerea sau pentru că finanțatorul a confirmat că nu e relevantă, corespondența respectivă este proba lipsei de intenție.
- Verificați declarațiile pe propria răspundere înainte de depunere, nu după control. Ele sunt „declarațiile” din chiar textul infracțiunii, iar o afirmație depășită de realitate între momentul semnării și cel al depunerii devine inexactă.
- Dacă în dosar există înscrisuri sub semnătură privată falsificate, iar aceeași persoană a contribuit la falsificare și la folosire, așteptați-vă la două infracțiuni, nu la una. Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți stabilește concurs real cu art. 322 alin. (1) din Codul penal.
- Administratorii și persoanele cu atribuții de control să citească și art. 185. Răspunderea lor poate fi antrenată din culpă, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unei îndatoriri de serviciu care a făcut posibilă fapta unui subordonat.
- Nu construiți o apărare pe lipsa de claritate a cuvintelor „inexact” și „incomplet”. Șase decizii ale Curții Constituționale, din 2015 până acum, au respins critici de acest fel.
Întrebări frecvente
Ce a decis, pe scurt, Curtea Constituțională?
Trebuie ca documentul să fie falsificat ca să existe infracțiune?
O greșeală de completare mă poate trimite la închisoare?
Ce pedeapsă prevede art. 181 alin. (1)?
De ce textul din decizie diferă de cel pe care îl găsesc în legislația actualizată?
Decizia schimbă ceva pentru dosarele aflate în curs?
Se poate ridica din nou aceeași excepție?
Cine poate răspunde penal pentru un dosar de finanțare cu date inexacte?
Ce se întâmplă dacă banii au fost obținuți corect, dar apoi păstrați fără drept?
Cât a durat soluționarea?
Erori și neconcordanțe în textul publicat
- Paragraful nenumerotat care urmează paragrafului 18, pagina 7, coloana a doua. Textul spune că Înalta Curte s-a pronunțat „cu privire la raportul dintre dispozițiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și cele ale art. 321 din Codul penal”, iar din existența acelei pronunțări deduce că problema ridicată de autorul excepției e una de interpretare și aplicare a legii. Decizia invocată este însă Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 138 din 21 februarie 2020, iar ea privește art. 322 din Codul penal, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, nu art. 321, falsul intelectual. Chiar Curtea o descrie corect cu un paragraf mai devreme, la paragraful 18, ca fiind despre „concursul dintre infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene”. În ediția din 2020, întrebarea adresată instanței supreme de Curtea de Apel Iași privea falsul în înscrisuri sub semnătură privată, dispozitivul stabilește concurs real între art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 322 alin. (1) din Codul penal, iar sintagma „fals intelectual” nu apare nicăieri în acel număr de Monitor. Art. 321 apare acolo de trei ori, dar numai ca trimitere din chiar textul art. 322, care descrie modurile de falsificare prin raportare la art. 320 sau 321. Consecința: singurul argument cu care Curtea închide analiza celei de-a doua critici, cea privind raportul cu falsul intelectual, se sprijină pe o dezlegare care nu există. Un cititor de bună-credință poate înțelege fie că raportul dintre art. 181 și falsul intelectual a fost deja tranșat de instanța supremă, fie, dimpotrivă, că a fost tranșat doar pentru falsul în înscrisuri sub semnătură privată și rămâne deschis pentru art. 321.
Analiza redacției
Pe fond, soluția e cea previzibilă și e corect argumentată. Sintagma atacată chiar are un înțeles determinabil, iar Curtea nu îl inventează acum: îl preia din 2022 și îl exprimă în doi termeni operaționali, ajustarea documentului pentru eligibilitate și omiterea datelor descalificante, ambele cu intenție și ambele cu rezultat. Trimiterile pe care se sprijină rezistă: paragrafele 18-20 din Decizia nr. 101/2022 spun ce li se atribuie, iar paragraful 29 din Cantoni împotriva Franței și paragraful 55 din Rotaru împotriva României chiar formulează testul previzibilității în termenii folosiți de Curte. Problema acestei decizii nu e ce spune, ci ce lasă neatins și cât a durat până a spus-o.
Cifra care cântărește cel mai greu este 1.700. Atâtea zile au trecut între încheierea de sesizare a Tribunalului Galați, din 16 iulie 2021, și pronunțare, pe 12 martie 2026, pentru o cauză rezolvată prin reluarea unei motivări din 2022 și prin constatarea, la paragraful 16, că nu au intervenit elemente noi. Publicarea a mai adăugat 181 de zile, mai mult decât cele 112 de care a avut nevoie Decizia nr. 101/2022, pe care această decizie o citează. Întârzierea nu e o problemă de principiu: excepția fusese ridicată într-un proces penal care, din 2010, nu se mai suspendă, pentru că art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a fost abrogat prin Legea nr. 177/2010. Cu alte cuvinte, dosarul de fond a mers înainte, iar răspunsul la apărarea inculpatului a venit după aproape cinci ani.
Următoarea observație ține de ceva ce nu se vede citind decizia de la cap la coadă și care ar fi putut închide discuția pe fond, nu pe competență. Autorul excepției a comparat art. 181 cu falsul intelectual din art. 321 din Codul penal. Articolul 321 pedepsește falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii lui, „de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu”. Cele două texte nu se pot suprapune, pentru că unul îl vizează pe funcționarul care întocmește actul, iar celălalt pe cel care îl folosește ca să ia bani, iar obiectul e înscris oficial într-un caz și orice document sau declarație în celălalt. Un singur paragraf ar fi fost de ajuns ca să arate asta, iar autorul excepției ar fi plecat cu un răspuns, nu cu o trimitere la competența instanțelor. În locul lui, Curtea a ales calea procedurală și a sfârșit prin a se sprijini pe o decizie a Înaltei Curți identificată greșit, semnalată la secțiunea de erori.
Ultima observație e mai mică, dar spune ceva despre felul în care se redactează motivările. Pentru a explica cui îi revine unificarea practicii, decizia trimite la art. 126 alin. (3) din Constituție „raportate la art. 514 și 519 din Codul de procedură civilă”. Cauza e penală, ambele decizii ale Înaltei Curți invocate în text sunt penale, iar Decizia nr. 3/2020 își precizează chiar ea temeiul, art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Corespondentele penale ale celor două articole citate sunt art. 471 și art. 475 din Codul de procedură penală. Sensul frazei nu se schimbă, dar paragraful poartă urma unei formule reutilizate dintr-o cauză civilă, ceea ce e greu de ignorat într-o motivare care tocmai reproșează altcuiva lipsa de precizie.
Ce ar trebui schimbat
- Marcarea explicită a formei reproduse. Când decizia citează forma anterioară a unui text, paragraful ar trebui să spună asta în chiar fraza introductivă, nu în paragraful următor. Efect: cititorul care caută în Monitor textul infracțiunii nu mai pleacă cu o formă înlocuită în decembrie 2020.
- Îndreptarea trimiterii la decizia Înaltei Curți. Art. 321 din paragraful final ar trebui să devină art. 322, ca să corespundă atât paragrafului 18 al aceleiași decizii, cât și dispozitivului publicat în Monitorul Oficial nr. 138/2020. Efect: argumentul de închidere devine verificabil, iar practicienii nu mai citează o dezlegare inexistentă.
- Trimiteri procedurale potrivite materiei. Într-o cauză penală, mecanismele de unificare a practicii se citează din Codul de procedură penală, art. 471 și 475. Efect: motivarea nu mai poartă urme de formule luate din alt tip de litigiu.
- Un răspuns pe fond la criticile de suprapunere între norme penale. Când autorul excepției compară două incriminări, distincția dintre ele ține de conținutul normelor, nu doar de aplicarea lor. Efect: excepțiile de acest tip nu se mai reiau, pentru că primesc o motivare care le epuizează.
- Un termen intern pentru cauzele soluționate prin jurisprudență constantă. Când singura operațiune este verificarea faptului că nu au intervenit elemente noi, dosarul nu are nevoie de patru ani și jumătate. Efect: instanțele de fond primesc răspunsul cât timp procesul se mai judecă, nu după ce a trecut prin toate gradele.
- Definiția, urcată în lege. Cele două tipare pe care Curtea le repetă din 2022, ajustarea pentru eligibilitate și omisiunea descalificantă, ar putea sta într-un alineat explicativ al art. 181. Efect: beneficiarii de fonduri le găsesc în textul legii, nu într-o motivare pe care trebuie mai întâi să o descopere.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
M. Of. nr. 766 din 9 septembrie 2026 16 pagini PDF, 115 KB actul începe la pagina 5
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
DECIZIA nr. 222 din 12 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „documente ori declarații false, inexacte sau incomplete” din cuprinsul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
EMITENT: Curtea Constituțională
Publicat în: M. Of. nr. 766 din 9 septembrie 2026
Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Gheorghe Stan — judecător Andrei Grigoraș — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție cu privire la sintagma „documente ori declarații false, inexacte sau incomplete”, excepție ridicată de Ion Susanu în Dosarul nr. 1.567/113/2018 al Tribunalului Galați — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.519D/2021.
2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 481 din 13 iulie 2021 și Decizia nr. 85 din 25 februarie 2025. De asemenea, se solicită ca, în soluționarea excepției de neconstituționalitate, să fie avute în vedere și cele reținute prin Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, și Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 16 iulie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.567/113/2018, Tribunalul Galați — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție cu privire la sintagma „documente ori declarații false, inexacte sau incomplete”.
Excepția a fost ridicată de Ion Susanu într-o cauză penală având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii, în forma participației improprii, a infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că modalitatea de reglementare prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție referitoare la calitatea legii. Astfel, se susține că obiectul material al infracțiunii antemenționate este inexact sub aspectul folosirii în textul normei de incriminare a sintagmei „documente ori declarații false, inexacte sau incomplete”. Se susține că folosirea sau prezentarea de documente ori de declarații false, inexacte sau incomplete — elemente esențiale din conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 – se aseamănă, sub aspectul elementului material, cu infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 321 din Codul penal, fără însă ca legiuitorul să facă trimitere directă la această infracțiune. Se arată că legiuitorul a transcris în mod incomplet conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 321 din Codul penal, fără să definească noțiunea de „document inexact” sau „document incomplet”. În acest sens, se arată că legiuitorul trebuie să prevadă în mod clar dacă obținerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta se face în baza unor documente falsificate, în sensul noțiunii penale de fals.
6. Tribunalul Galați —– Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat cu privire la aceeași excepție de neconstituționalitate, pentru critici similare, prin Decizia Curții Constituționale nr. 479 din 12 iulie 2018.
7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie sintagma „documente ori declarații false, inexacte sau incomplete” din cuprinsul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul conținut: „(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.”
11. Dispozițiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 au fost modificate prin art. I pct. 1 din Legea nr. 283/2020 privind modificarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și pentru dispunerea altor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2017/1.371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1199 din 9 decembrie 2020, însă modificările intervenite nu au afectat sintagma supusă controlului de constituționalitate, legiuitorul menținând în mod identic soluția legislativă criticată.
12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii.
13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare cu cele formulate în prezenta cauză.
14. Prin Decizia nr. 101 din 10 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 iunie 2022, paragrafele 18-20, Curtea a reținut că art. 181 din Legea nr. 78/2000 reglementează una dintre modalitățile de săvârșire a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene și a fost instituit de legiuitor în vederea ocrotirii relațiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obținerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene. Curtea a arătat că aceasta reprezintă o opțiune de politică legislativă și nu aduce în niciun fel atingere dispozițiilor constituționale invocate în cauză.
15. Cu privire la criticile privind calitatea legii, Curtea a reținut că, din analiza normei de incriminare, se poate desprinde cu ușurință înțelesul contestat, care presupune că documentele în cauză sunt eronate/greșite ori le lipsește una sau mai multe părți care compun un întreg, prezentând într-un mod denaturat situația de fapt reală/existentă. Prin urmare, Curtea nu a identificat deficiențe de claritate, textul fiind redactat într-un limbaj care permite destinatarului normei să prevadă consecințele care decurg din nerespectarea lui. De asemenea, Curtea a constatat că noțiunile „inexact” sau „incomplet” nu sunt definite de legea penală și nici de textul legal criticat, deoarece legiuitorul infraconstituțional utilizează într-un act normativ o definiție legală a unui termen sau a unei sintagme numai atunci când acestea sunt susceptibile de mai multe înțelesuri ori dacă sunt folosite cu alt înțeles decât cel obișnuit. Or, noțiunile criticate au valențele conferite în limbajul obișnuit, respectiv neadevărat, eronat, greșit, incorect. În acest fel, un document „inexact/incomplet” este acela care nu exprimă fidel realitatea, fără însă să se ridice la nivelul unui document fals. Curtea a mai arătat că, atunci când un document care consemnează un act juridic civil este supus analizei pe tărâmul art. 181 din Legea nr. 78/2000, pentru a se stabili caracterul fals sau inexact/incomplet al acestuia, instanța se va raporta și la semnificația dată actelor juridice civile și înscrisurilor în legislația civilă. Totodată, Curtea a reținut că actul juridic civil are două înțelesuri. Unul vizează manifestarea de voință a uneia sau mai multor persoane fizice ori juridice cu intenția de a produce efecte juridice civile, respectiv de a da naștere, modifica sau stinge un raport juridic civil concret (negotium juris). Celălalt vizează înscrisul constatator al manifestării de voință, mai precis suportul material care consemnează sau redă manifestarea de voința exprimată (instrumentum probationis). Cu toate că simpla manifestare de voință este necesară și suficientă pentru ca actul juridic să ia naștere, în mod valabil, în anumite situații această manifestare de voință trebuie să îmbrace o anumită formă cerută ad validitatem (când pentru valabilitatea actului juridic trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă solemnă), ad probationem (când pentru probarea actului juridic trebuie întocmit un înscris) sau pentru opozabilitatea față de terți (când — pentru ca actul juridic să fie opozabil și persoanelor care nu au participat la încheierea lui — trebuie întocmit un înscris). Așa fiind, caracterul „inexact” sau „incomplet” al documentelor la care se referă art. 181 din Legea nr. 78/2000 constă fie în ajustarea acestora pentru a întruni criteriile de eligibilitate, fie în omiterea anumitor date/informații care ar putea descalifica persoana respectivă în inițiativa de a obține fondurile, cu condiția ca toate aceste ajustări/omisiuni să fie săvârșite cu intenție și să ducă la obținerea de fonduri. Dată fiind multitudinea situațiilor în care o persoană poate fi descalificată sau multitudinea criteriilor de eligibilitate în funcție de destinația fondurilor, este evident că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55).
16. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
17. Referitor la criticile de neconstituționalitate privind raportul dintre infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și infracțiunea de fals intelectual, reglementată de art. 321 din Codul penal, Curtea observă că susținerile autorului excepției de neconstituționalitate nu vizează neconstituționalitatea textului de lege criticat, ci modul de aplicare a acestuia de către instanța judecătorească învestită cu soluționarea fondului cauzei. În același sens, reține Curtea și cu privire la critica ce vizează necesitatea clarificării de către legiuitor a ipotezei în care obținerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta se realizează în temeiul unor documente falsificate, în sensul noțiunii de fals consacrate de legea penală. Or, asemenea aspecte nu reprezintă veritabile critici de neconstituționalitate.
În sensul jurisprudenței Curții Constituționale (cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 19 din 21 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 18 martie 2003, sau Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 19 aprilie 2021), este atribuția instanțelor de judecată să interpreteze și să determine dispozițiile legale aplicabile în raport cu starea de fapt stabilită, iar, în acord cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției. În situația în care interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești este neunitară sau sunt necesare dezlegări cu privire la aceasta, competența soluționării unor asemenea probleme revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, raportate la art. 514 și 519 din Codul de procedură civilă.
18. În acest context, Curtea reține că, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 21 februarie 2020, analizând problema de drept privind concursul dintre infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, instanța supremă a conchis că, de vreme ce activitatea de folosire a unor documente incomplete sau inexacte, dacă a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri comunitare, se circumscrie laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în aceleași condiții ca activitatea de folosire a unor înscrisuri false, rezultă că falsificarea respectivelor înscrisuri nu este de esența infracțiunii analizate, reprezentând doar una dintre modalitățile normative alternative în care poate fi comis acest tip de fraudă.
Astfel, Curtea constată că însăși pronunțarea acestei decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la raportul dintre dispozițiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și cele ale art. 321 din Codul penal arată că problematica supusă analizei Curții Constituționale reprezintă, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii.
19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă
În numele legii
D E C I D E:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ion Susanu în Dosarul nr. 1.567/113/2018 al Tribunalului Galați — Secția penală și constată că sintagma „documente ori declarații false, inexacte sau incomplete” din cuprinsul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție este constituțională în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Galați — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 12 martie 2026.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Magistrat-asistent, Andrei Grigoraș
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.