Un act de procedură făcut față de un singur inculpat repornește prescripția pentru toți: CCR confirmă regula

D E C I Z I A Nr. 451 din 16 octombrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal

EMITENT: Curtea Constituțională a României

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 10 iulie 2026

Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Daniela Ramona Marițiu — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Constantin Ciorgan în Dosarul nr. 3.637/118/2015* al Tribunalului Constanța — Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.661D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care, invocând Decizia nr. 70 din 1 februarie 2024 și Decizia nr. 740 din 14 decembrie 2023, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 26 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 3.637/118/2015*, Tribunalul Constanța — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Constantin Ciorgan cu ocazia soluționării unei cauze penale.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată că principiul caracterului personal al răspunderii penale este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, conform căruia poate fi antrenată răspunderea numai a persoanelor care au participat la săvârșirea unei infracțiuni. Principiul răspunderii penale vine să garanteze libertatea persoanei și determină aplicarea tratamentului sancționator doar acelei persoane fizice/juridice care a încălcat normele de drept penal. Corespondentul acestui principiu îl reprezintă caracterul personal al pedepsei, respectiv pedeapsa este aplicată numai persoanei care a săvârșit fapta cu vinovăția prevăzută și incriminată de lege.

6. Împlinirea prescripției răspunderii penale reprezintă o cauză de încetare a procesului penal deoarece înlătură răspunderea penală, însă prin efectul in rem al întreruperii prescripției răspunderii penale este statuat dreptul organului de urmărire penală de a realiza acte/măsuri față de un singur participant, deși efectul se va produce față de toți participanții, indiferent dacă aveau sau nu cunoștință de actul întocmit.

Producerea de efecte in rem față de toți participanții cu privire la întreruperea prescripției răspunderii penale reprezintă o dispoziție care încalcă noțiunea de proces echitabil și defavorizează participanții la procesul penal, cu încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 și 24.

7. Prin reglementarea efectului imediat și direct ce rezultă din întreruperea prescripției răspunderii penale se restrânge posibilitatea participanților la procesul penal de a lua cunoștință în timp util de actele de cercetare penală realizate de organele de urmărire penală, împrejurare ce va afecta eficiența apărării în acea cauză.

8. Autorul excepției apreciază că reglementarea prescripției răspunderii penale ar trebui să fie în consonanță cu principiul răspunderii penale personale și să respecte prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, cauzele de întrerupere a prescripției răspunderii penale ar trebui să fie guvernate de un efect in personam, similar cazurilor de suspendare a prescripției. În final, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

9. Tribunalul Constanța — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Prescripția răspunderii penale constituie o cauză care înlătură consecințele infracțiunii, datorită trecerii, în anumite condiții, a unei perioade de timp și, în acest fel, și determină stingerea raportului juridic penal născut din săvârșirea acelei infracțiuni și scoaterea acesteia de sub incidența legii penale. Prescripția are efectul de a înlătura răspunderea penală în considerarea faptului că, după trecerea intervalului de timp prevăzut de lege, tragerea la răspundere penală nu mai corespunde unei necesități sociale și nu mai contribuie la realizarea scopurilor urmărite prin aplicarea pedepsei.

10. Cu toate acestea, cursul urmăririi penale este întrerupt prin efectuarea unor acte de urmărire penală care trebuie comunicate sau aduse la cunoștința făptuitorului, întrucât în această situație nu se poate reține pasivitatea organelor de urmărire penală în cercetarea faptei. Întreruperea prescripției produce efecte erga omnes, deoarece acest caz de înlăturare a răspunderii penale privește, în general, fapta, iar nu participanții, iar câtă vreme aceasta este în atenția organelor de urmărire penală, efectele se produc, în mod firesc, in rem.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal, cu următorul conținut: „Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.”

15. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea se interpretează, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 24 privind dreptul la apărare.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a pronunțat asupra constituționalității acestor dispoziții, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 70 din 1 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 1 iulie 2024, paragrafele 12-22, Decizia nr. 740 din 14 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 5 august 2024, paragrafele 21-29, Decizia nr. 757 din 14 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 17 iunie 2024, paragrafele 12-19, și Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragrafele 17-26.

17. Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajate ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept penal, fapt ce dă naștere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârșirii infracțiunii, raport ce are ca părți statul, pe de o parte, și persoana care săvârșește infracțiunea, pe de altă parte. Conținutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârșit infracțiunea, prin aplicarea sancțiunii corespunzătoare prevăzute de legea penală, și din obligația persoanei în cauză de a executa sancțiunea aplicată.

18. Dintre principiile care guvernează răspunderea penală, are relevanță din perspectiva prezentei analize principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție și la art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracțiuni și pedepsele aplicabile în cazul săvârșirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Același principiu se regăsește, indirect, și la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalității răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârșit o infracțiune și la participanții la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale.

19. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse.

20. Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat, la art. 153-156 din Codul penal, prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Așa fiind, prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție. În acest sens, termenele de prescripție sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică.

21. Pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția vreunui act de natură să readucă în conștiința publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

22. În acest context, se ridică problema efectelor întreruperii termenului de prescripție, în situația comiterii unei infracțiuni, în participație, de către mai multe persoane. Pentru această ipoteză juridică, legiuitorul a prevăzut, la art. 155 alin. (3) din Codul penal, că întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere îi privește numai pe unii dintre aceștia.

23. Soluția juridică anterior menționată este determinată de însăși natura instituției prescripției, care, astfel cum s-a arătat, semnifică diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârșirii lor de o singură persoană sau de mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură să afecteze însăși substanța instituției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia.

În cazul infracțiunilor săvârșite în participație, o astfel de soluție ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privința acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalității în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârșirea infracțiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care, însă, se află în aceeași situație juridică cu persoanele care, având aceeași calitate, de participanți la săvârșirea infracțiunii, au fost supuse unor astfel de acte.

24. Curtea a precizat că termenul de prescripție reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare își pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni și de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, și nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menționat.

Așa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea sau infracțiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracțiuni au fost săvârșite în participație, același efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau își aduc aportul la săvârșirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.

25. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reținut că dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu contravin prevederilor constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicare a acestora în domeniul dreptului penal substanțial.

26. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 24 din Constituție referitoare la dreptul la apărare și ale art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce reglementează dreptul la un proces echitabil, Curtea a constatat că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât garanțiile specifice drepturilor fundamentale anterior referite sunt asigurate prin norme de drept procesual penal, și nu prin dispoziții de drept penal substanțial (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19 și 20).

27. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Constantin Ciorgan în Dosarul nr. 3.637/118/2015* al Tribunalului Constanța — Secția penală și constată că dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Constanța — Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 16 octombrie 2025. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Marițiu