Cererea de amendă zilnică împotriva celui care refuză să execute o hotărâre se judecă o singură dată, fără drept de apel

D E C I Z I A Nr. 215 din 5 martie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „încheiere definitivă” din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 28 august 2026

Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Gheorghe Stan — judecător Ioana-Laura Paris — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a sintagmei „încheiere definitivă” din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepție ridicată de Viorel Roman în Dosarul nr. 1.233/336/2020 al Tribunalului Maramureș — Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.381D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, deoarece este vorba despre stabilirea căii de atac incidente în materia în cauză, care este apanajul legiuitorului. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 2 iulie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.233/336/2020, Tribunalul Maramureș — Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei „încheiere definitivă” din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Excepția a fost invocată de Viorel Roman într-o cauză privind soluționarea unui apel formulat împotriva unei sentințe civile având ca obiect alte cereri privind executarea silită.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că decizia instanței supreme contestată nu este o lege și nici nu poate îngrădi drepturile constituționale referitoare la exercitarea căilor de atac, limitând controlul de legalitate a hotărârilor judecătorești. Autorul excepției apreciază că legiuitorului nu îi este oferit dreptul constituțional de a restricționa accesul la calea de atac a apelului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație diferită fără o justificare obiectivă și rezonabilă, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate, prin deciziile pronunțate în dezlegarea unor chestiuni de drept, să adauge la lege, să modifice prevederile legale sau să le dea o interpretare care să încalce drepturile constituționale ale cetățenilor.

6. Tribunalul Maramureș — Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Decizia legiuitorului de a stabili caracterul definitiv al încheierii prin care instanța soluționează cererea de aplicare a penalităților este justificată prin specificul executării silite, procedură ce impune celeritate. Această soluție nu încalcă accesul liber la justiție, deoarece acesta nu presupune accesul la toate căile de atac, legiuitorul având libertatea de a le limita în funcție de particularitățile domeniului reglementat, prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, instanța supremă subliniind că menținerea caracterului definitiv al încheierii este justificată inclusiv din perspectiva creditorului, întrucât protejarea drepturilor sale procesuale în executarea silită este necesară. Interpretarea potrivit căreia încheierea de respingere a cererii de penalități întemeiate pe art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar fi supusă apelului este doar aparent favorabilă creditorului, deoarece principiul celerității executării silite, deja declarat constituțional, prevalează.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise ale autorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională, având în vedere Hotărârea nr. 20 din 17 septembrie 2008 prin care a constatat că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă nu sunt aplicabile Curții Constituționale, nefiind compatibile cu natura procedurii în fața acesteia, nu poate da curs solicitării autorului excepției formulate în acest sens.

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă sintagma „încheiere definitivă” din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din data de 10 aprilie 2015, în interpretarea dată prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, dispoziții care au următorul conținut: — Art. 906. — Aplicarea de penalități „(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.” — Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului”.

12. În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la condițiile de calitate ale legii, art. 16 — Egalitatea în drepturi, art. 21 — Accesul liber la justiție, astfel cum este interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 — Dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 — Interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și art. 53 — Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile de lege criticate în cauza de față au mai format obiectul controlului de constituționalitate, exercitat prin prisma unor critici similare, relevantă fiind Decizia nr. 16 din 30 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 15 octombrie 2024, paragrafele 17-21, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

14. Referitor la caracterul definitiv al încheierii prin care instanța de executare a constrâns debitorul la executarea obligației prin aplicarea de penalități pentru neexecutarea acesteia, Curtea a subliniat că finalitatea reglementării criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic să execute obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive care tind la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanță cu scopul reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și deci la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în limitarea, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, a unui atare acces.

15. Sub aspectul dreptului creditorului de a contesta încheierea prin care i-a fost respinsă cererea introdusă în scopul aplicării penalităților, Curtea a reținut că cererea de aplicare de penalități reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligației stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Aplicarea unor penalități de către instanța de executare reprezintă, potrivit art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o modalitate de constrângere a debitorului care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalități nu poate fi soluționată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluționarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct, pentru desfășurarea căruia legiuitorul să instituie garanțiile specifice unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul existenței unor căi de atac. De aceea, caracterul definitiv al încheierii de respingere a cererii de aplicare de penalități nu contravine art. 21 din Constituție, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală și prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

16. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 16 din 30 ianuarie 2024, precitată, paragrafele 19 și 20, a observat cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, paragrafele 41 și 77, potrivit cărora încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. În susținerea caracterului definitiv al acestei încheieri inclusiv din perspectiva creditorului, Înalta Curte a precizat că nu ar putea fi reținut un argument de necesitate a protejării drepturilor procesuale ale creditorului în etapa executării silite — întrucât interpretarea potrivit căreia încheierea de respingere a cererii de acordare a penalităților în baza art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar fi susceptibilă de apel este una doar aparent în favoarea acestuia – deoarece, în acest caz, legiuitorul a dat prioritate principiului celerității executării silite, ca cerință imperativă a acestei etape procesuale.

17. Totodată, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 45, instanța supremă a reținut că tocmai caracterul specific al executării obligațiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuitu personae.

Prin decizia precitată, instanța supremă a subliniat că penalitățile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obține constrângerea debitorului la executarea în natură a obligației cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. Penalitățile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor și se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptățit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură și o finalitate juridică diferite. Încheierea pronunțată în condițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl privește pe debitor, deoarece în ipoteza în care execută obligația prevăzută în titlul executoriu poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalități pe calea contestației la executare, dovedind existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. În schimb, creditorul nu are la dispoziție niciun mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă și executorie, potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă și ale dreptului substanțial comun.

18. Curtea a mai apreciat că legiuitorul a instituit un mecanism coerent și etapizat prin intermediul căruia debitorul unei obligații de a face, care nu poate fi executată prin altul, să fie constrâns să își îndeplinească obligația, utilizând ca factor de coerciție elementul pecuniar, arhitectura acestui mecanism fiind sub forma unor etape ce impun intervenția succesivă a instanței. Prin urmare, norma în cauză jalonează din punct de vedere temporal procedura, iar în măsura în care există întârzieri punctuale, dispozițiile procesual civile oferă instrumentele necesare în vederea înlăturării acestora. Curtea a mai reținut, totodată, că nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia norma legală criticată ar încălca dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care art. 906 din Codul de procedură civilă, în ansamblul său, oferă creditorului un mecanism prin intermediul căruia să își poată realiza dreptul prevăzut în titlul executoriu. Mai mult chiar, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă vine să îi ofere creditorului un drept în plus, dându-i acestuia posibilitatea să se bucure de o sumă de bani suplimentară în cazul unui eventual prejudiciu suferit, sumă ce poate fi executată silit.

19. În jurisprudența sa referitoare la reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 25 noiembrie 2019, paragraful 19), instanța constituțională a statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față. 21. Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind condițiile de calitate ale legii, Curtea observă că autorul excepției nu arată în ce constă pretinsa contrarietate dintre textul legal criticat, în interpretarea oferită de instanța supremă, și această prevedere constituțională, limitându-se doar la indicarea formală a celei din urmă. Or, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în motivarea acesteia, atât timp cât nu se poate deduce în mod rezonabil o minimă critică de neconstituționalitate, bazată, eventual, pe o legătură directă între conținutul normativ al textului criticat și norma constituțională pretins încălcată (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). Astfel, Curtea observă că norma de referință invocată este generală, astfel încât nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, motiv pentru care, din această perspectivă, nu se poate proceda la analiza excepției de neconstituționalitate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

22. Totodată, deși sunt invocate de către autor prevederile art. 53 din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, invocarea acestora nu poate fi reținută dacă nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituționale care consacră drepturi sau libertăți fundamentale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 483 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 31 martie 2020, paragraful 26). Ținând seama de coordonatele normative ale excepție de neconstituționalitate, precum și de faptul că situația premisă nu pune în discuție o abatere de la desfășurarea firească a relațiilor sociale, Curtea reține că art. 53 din Constituție nu este incident în cauză.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Viorel Roman în Dosarul nr. 1.233/336/2020 al Tribunalului Maramureș — Secția I civilă și constată că sintagma „încheiere definitivă” din cuprinsul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este constituțională în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Maramureș — Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 5 martie 2026.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Ioana-Laura Paris