Pe scurt

  • Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția prin care Garda de Coastă Constanța ataca regula egalizării salariilor la nivelul maxim din instituție. Textele rămân în picioare, iar odată cu ele rămâne și interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte în 2019, potrivit căreia regula îi acoperă și pe polițiști.
  • Totul se învârte în jurul a două cuvinte. Legea vorbea despre „salariu de bază”, iar polițiștii au, în statutul lor, „salariul funcției de bază”. Angajatorul a susținut că, din acest motiv, egalizarea nu îi privește. Înalta Curte a spus că îi privește, iar Curtea Constituțională confirmă acum că, spunând asta, instanța supremă nu s-a substituit legiuitorului.
  • Excepția a fost ridicată de angajator, nu de angajat, într-un proces pornit de sindicatul polițiștilor pentru drepturi salariale. Decizia a fost pronunțată pe 9 decembrie 2025 și publicată 274 de zile mai târziu, pe 9 septembrie 2026, deși Curtea rezolvase identic aceeași critică a aceleiași instituții încă din martie 2024.
Act: Decizia Curții Constituționale nr. 730 din 9 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, și ale art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Publicat: M. Of. nr. 766 din 9 septembrie 2026
Intră în vigoare: 9 septembrie 2026, data publicării

Un polițist plătit mai puțin decât colegul cu aceeași funcție, același grad și aceeași vechime, din aceeași instituție, are dreptul să fie urcat la nivelul maxim aflat în plată. Regula de calcul a salariului polițiștilor și militarilor a fost confirmată din nou, de data aceasta prin Decizia CCR nr. 420/2026. Curtea Constituțională a confirmat asta din nou prin Decizia nr. 730 din 9 decembrie 2025, publicată pe 9 septembrie 2026 în Monitorul Oficial nr. 766, prin care a respins ca neîntemeiată excepția ridicată de Garda de Coastă Constanța. E a doua decizie despre salarizarea bugetarilor publicată în aceeași săptămână, după cea din 7 septembrie prin care Curtea a stabilit că sporurile nu intră sub principiul „la muncă egală, salariu egal”.

Miza merită explicată de la început, pentru că e una dintre cele mai mari din contenciosul salarial românesc. Între 2010 și 2017, salariile din sistemul bugetar nu s-au mai stabilit după o lege unitară aplicată efectiv, ci prin ordonanțe anuale care mențineau sumele aflate în plată. Rezultatul, la nivelul unui birou obișnuit: doi oameni cu aceeași funcție, același grad și aceeași vechime luau bani diferiți, de regulă pentru că unul câștigase un proces, iar celălalt nu.

Legiuitorul a încercat să repare asta chiar prin textele pe care Garda de Coastă le-a atacat. Primul este art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015 de aprobare a ordonanței, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015. Decizia îl reproduce integral: „Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”

Al doilea text, art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, lărgește regula la tot sectorul bugetar: „Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”

Diferența dintre cele două se vede cu ochiul liber. Primul enumeră destinatarii: aparatul Parlamentului, instituțiile salarizate la același nivel, Consiliul Concurenței, Curtea de Conturi. Al doilea nu mai enumeră nimic, spune „personalul plătit din fonduri publice” și pornește de la luna august 2016, deși ordonanța care îl găzduiește fusese publicată pe 11 decembrie 2015. Indicele din numărul articolului arată de altfel că a fost introdus ulterior în ordonanță.

Pe hârtie, al doilea text nu exclude pe nimeni. În practică s-a împiedicat de terminologie. Ambele vorbesc despre „salariu de bază”, iar al doilea și despre „indemnizație de încadrare”. Niciunul nu pomenește „solda funcției de bază”, elementul principal la militari, sau „salariul funcției de bază”, elementul principal la polițiști și la ceilalți funcționari publici cu statut special. Instituțiile care au astfel de personal au refuzat egalizarea exact pe acest argument: dacă legea nu numește elementul nostru salarial, legea nu ne privește.

Instanțele au avut de lămurit ce înseamnă cuvintele, iar Curtea Constituțională enumeră în decizie pașii pe care i-a făcut instanța supremă. Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 9 noiembrie 2016, a clarificat cărui personal i se aplică nivelul maxim din art. 1 alin. (51), trimițând la toate cele patru elemente salariale principale: salariul de bază, solda funcției de bază, salariul funcției de bază și indemnizația de încadrare. Decizia nr. 30 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.025 din 20 decembrie 2016, a tratat echivalența dintre „salariu de bază” și „salariul funcției de bază”. Iar Curtea Constituțională însăși, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, stabilise egalitatea de tratament sub aspectul salarizării pentru personalul bugetar de același grad, aceeași gradație, aceeași vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii.

Capătul drumului este Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 64 din 30 ianuarie 2020. Ea a stabilit, cu efect obligatoriu pentru toate instanțele, că termenul „salariu de bază” din cele două ordonanțe „se interpretează extensiv, în sensul că se referă și la salariul funcției de bază al polițiștilor”. Din acel moment, un polițist plătit sub nivelul maxim din instituția lui, pe aceeași funcție, grad, treaptă și gradație, a putut cere în instanță egalizarea.

Aici intervine detaliul care schimbă felul în care se citește dosarul: excepția de neconstituționalitate nu a fost ridicată de un polițist, ci de instituția care îl plătește. Garda de Coastă este structura teritorială a Poliției de Frontieră cu sediul la Constanța, iar procesul în care a ridicat excepția, Dosarul nr. 3.659/3/2019 al Tribunalului Constanța, Secția de contencios administrativ și fiscal, fusese pornit de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, în numele membrilor săi, pentru drepturi salariale. Angajatorul nu putea ataca direct decizia Înaltei Curți, pentru că obiectul unei excepții de neconstituționalitate poate fi, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, invocat chiar în decizie, doar o lege sau o ordonanță. A atacat, atunci, textele de lege „în interpretarea dată” prin acea decizie, singura ușă rămasă deschisă.

Argumentele instituției ocupă nouă paragrafe din decizie, de la 5 la 13, și se adună într-o singură acuzație: prin interpretarea extensivă, instanța supremă ar fi încălcat principiul separației puterilor din art. 1 alin. (4) din Constituție și rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare din art. 61 alin. (1), subrogându-se legiuitorului. Garda de Coastă a invocat art. 36 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia termenii de specialitate se folosesc numai dacă sunt consacrați în domeniul reglementat, și art. 37 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni. A mai susținut că art. 1 alin. (51) este o normă derogatorie în sensul art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, deci de strictă aplicare, și că, dacă legiuitorul ar fi vrut să acopere și polițiștii, ar fi scris toate cele patru denumiri de elemente salariale, nu doar două.

Tribunalul Constanța a apreciat excepția ca neîntemeiată, arătând că instanța supremă poate interpreta un text de lege fără să se subroge legiuitorului. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere.

Curtea a respins cu unanimitate de voturi, iar motivarea se sprijină aproape în întregime pe o decizie anterioară: Decizia nr. 95 din 5 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 21 august 2024, prin care respinsese aceeași critică, pe aceleași texte, formulată de aceeași autoare. Argumentul de fond, reluat din paragrafele 25-27 ale acelei decizii, este că Înalta Curte a făcut o interpretare teleologică „având ca fundament considerente constituționale, legale și jurisprudențiale, care înlătură echivocul normativ” și că, stabilind înțelesul sintagmei, nu s-a substituit legiuitorului, pentru că „sensul stabilit normei nu o modifică, nici nu o completează”. În paragraful 26, Curtea închide dosarul într-o singură frază: nu au intervenit elemente noi, deci soluția și considerentele din 2024 rămân valabile.

Un ultim detaliu explică de ce discuția mai are sens în 2026. Ambele texte sunt abrogate. Curtea reține că au ieșit din vigoare prin art. 44 alin. (1) pct. 11, respectiv pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din 28 iunie 2017, adică acum peste nouă ani. Le judecă totuși, invocând Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 549 din 3 august 2011, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și dispozițiile ale căror efecte juridice continuă să se producă după ieșirea din vigoare. Efectele acelea sunt drepturile salariale pentru anul 2015 și pentru perioada august 2016 – iunie 2017, care se judecă și astăzi.

O a doua decizie pe salarizarea din fonduri publice merge în același sens: prin Decizia CCR nr. 594/2025, Curtea a lăsat polițiștii și militarii pe regulile de salarizare din 2008 și 2017.

Efectele pe care le produce

Decizia produce efecte de la 9 septembrie 2026, data publicării în Monitorul Oficial. Art. 147 alin. (4) din Constituție, invocat chiar în dispozitiv ca temei, prevede că deciziile Curții se publică în Monitorul Oficial și că, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Dispozitivul repetă formula consacrată: „Definitivă și general obligatorie”.

Efectul practic cel mai important este că nu se schimbă nimic, iar aceasta e chiar știrea. O respingere ca neîntemeiată nu scoate norma din ordinea juridică și nu îi retușează înțelesul. Art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 rămân aplicabile, iar interpretarea Înaltei Curți din 2019 rămâne obligatorie pentru toate instanțele.

Pentru polițistul aflat într-un proces de drepturi salariale, asta înseamnă că argumentul principal al angajatorului dispare. Instituția nu mai poate susține că textul de lege nu îi privește pe polițiști pentru că aceștia nu au „salariu de bază”, iar acum nu mai poate nici să blocheze judecata cu o excepție de neconstituționalitate pe același temei: Curtea s-a pronunțat de două ori pe aceleași dispoziții, la cererea aceleiași instituții.

Pentru dosarul concret, decizia se comunică Tribunalului Constanța, Secția de contencios administrativ și fiscal, iar procesul pornit de sindicat pentru membrii săi se judecă mai departe pe fond. Sentința prin care instanța a sesizat Curtea poartă data de 25 septembrie 2020, deci judecata pe fond se reia după aproape șase ani de așteptare.

Ce nu face decizia merită spus la fel de apăsat. Nu creează niciun drept nou, nu redeschide niciun termen și nu obligă vreo instituție să plătească ceva anume. Nu stabilește nici cum se calculează concret nivelul maxim, nici ce sporuri intră în el. Ea respinge o critică de neconstituționalitate și atât.

La fel de important, „nivelul maxim aflat în plată” nu înseamnă cel mai mare salariu din instituție. Ambele texte cer o comparație pe aceeași funcție, grad sau treaptă, gradație și, la al doilea text, vechime în funcție sau în specialitate, și amândouă adaugă condiția ca activitatea să se desfășoare „în aceleași condiții”. Un ofițer nu se compară cu un agent, iar un post de birou nu se compară cu unul de teren doar pentru că salariile sunt trecute în același stat de plată.

În sfârșit, perioada acoperită este limitată. Primul text privește anul 2015, al doilea pornește de la luna august 2016, iar amândouă au fost abrogate la 1 iulie 2017, când a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017. Pentru drepturile de după acea dată, temeiul juridic este altul, iar decizia de față nu spune nimic despre el.

Pentru perioada de după 2017, o decizie mai recentă a Curții lămurește exact acest temei: de ce majorarea de 15% pentru complexitatea muncii nu se acordă nici pentru 2017, nici pentru 2018.

Ce s-a schimbat față de situația anterioară

În textul legii, nimic. Nicio literă din cele două ordonanțe nu se modifică, iar Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți rămâne exact cum era. Ce se schimbă este starea dosarului constituțional: până pe 9 septembrie 2026, o instanță putea încă să fie sesizată cu aceeași excepție și să suspende sau să întârzie judecata pe fond. De acum, aceeași critică are împotriva ei două respingeri ale Curții, din 2024 și din 2025.

Comparația cu Decizia nr. 95 din 5 martie 2024 arată cât de puțin nou aduce actul de acum. Aceleași texte, aceeași autoare, aceleași critici, aceeași soluție, iar considerentele sunt preluate explicit. Curtea o spune singură, în paragraful 26: nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența. Singura diferență e că, între cele două decizii, s-au scurs 475 de zile de la publicarea celei dintâi până la pronunțarea celei de-a doua.

Privind mai departe în urmă, șirul de decizii pe această chestiune arată așa: în 2015, Parlamentul introduce regula egalizării la nivelul maxim pentru un grup restrâns de instituții; în august 2016 ea se extinde la tot personalul plătit din fonduri publice; în toamna lui 2016, Înalta Curte lămurește de două ori cine intră sub normă; în decembrie 2016, Curtea Constituțională adaugă principiul egalității de tratament; în noiembrie 2019, Înalta Curte îi include expres pe polițiști; în 2024 și în 2025, Curtea Constituțională respinge de două ori încercarea unui angajator public de a răsturna interpretarea. Textele au fost abrogate încă din 2017, la mijlocul acestui șir.

Avantaje și dezavantaje

Ce aduce bun

  • Predictibilitate pentru mii de procese aflate pe rol. Interpretarea Înaltei Curți rămâne obligatorie, iar instanțele nu mai au de ales între două lecturi ale aceluiași text.
  • Curtea acceptă să controleze norme abrogate din 2017, pe temeiul Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, ceea ce ține deschisă calea și pentru celelalte litigii care privesc perioade trecute.
  • Decizia formulează un criteriu utilizabil și în alte cauze: o interpretare a instanței supreme depășește limita constituțională doar dacă modifică sau completează norma, nu și atunci când îi stabilește înțelesul.
  • Personalul cu statut special nu mai depinde de terminologia propriului statut ca să beneficieze de o regulă generală de salarizare. Denumirea elementului salarial nu mai decide dacă norma se aplică sau nu.
  • Soluția e adoptată cu unanimitate de voturi, deci nu lasă în urmă o opinie separată pe care o parte să o poată invoca într-un alt dosar.

Ce rămâne o problemă

  • Ritmul. Sentința de sesizare poartă data de 25 septembrie 2020, decizia a fost pronunțată pe 9 decembrie 2025, adică după 1.901 zile, iar publicarea a mai luat 274 de zile. În total, 2.175 de zile pentru un răspuns pe care Curtea îl scrisese deja în martie 2024.
  • Motivarea proprie e minimă. Paragrafele 23-25 reproduc Decizia nr. 95 din 5 martie 2024, iar paragraful 26 constată doar că nu au apărut elemente noi. Cine caută un argument nou în această decizie nu îl găsește.
  • Niciuna dintre autoritățile sesizate, președinții celor două Camere, Guvernul și Avocatul Poporului, nu a comunicat un punct de vedere, deși miza bugetară a chestiunii se măsoară în mii de dosare.
  • Problema de fond, terminologia salarială neuniformă, rămâne nerezolvată de legiuitor. Chiar art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, invocat de autoarea excepției, cere ca aceleași noțiuni să fie exprimate prin aceiași termeni.
  • Dispozitivul declară textele constituționale „în raport cu criticile formulate”, deci scutul e limitat la cele două articole din Constituție invocate aici. O critică pe alt temei rămâne, teoretic, posibilă.

Sfaturi utile

  1. Dacă aveți un proces în curs pentru egalizarea salariului, verificați dacă cererea invocă Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți. Aceea este piesa care leagă textul de lege de polițiști, iar Decizia nr. 730/2025 doar confirmă că poate fi folosită.
  2. Când citați decizia de acum, citați și Decizia nr. 95 din 5 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 21 august 2024. Acolo stau paragrafele 25-27 pe care se sprijină motivarea, iar o instanță are nevoie de textul complet, nu de trimiterea la el.
  3. Verificați perioada pentru care cereți diferențele. Art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privește anul 2015, art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 pornește de la luna august 2016, iar amândouă se opresc la 1 iulie 2017.
  4. Construiți comparația corect. Nu invocați „cel mai mare salariu din instituție”, ci nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, același grad sau aceeași treaptă, aceeași gradație și aceeași vechime, cu mențiunea expresă că activitatea se desfășoară în aceleași condiții. Condiția din urmă e scrisă în ambele texte și e prima pe care o atacă pârâtul.
  5. Instituțiile publice care mai au astfel de litigii ar face bine să recalculeze costul apărării. O a treia excepție pe aceleași texte, cu aceleași argumente, are împotriva ei două decizii de respingere, iar amânarea judecății adaugă dobânzi și cheltuieli.
  6. Dacă lucrați cu personal cu statut special, rețineți distincția de vocabular: salariul de bază, solda funcției de bază, salariul funcției de bază și indemnizația de încadrare sunt patru denumiri pentru același tip de element salarial principal. Înalta Curte le-a tratat împreună încă din 2016, prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016.

Întrebări frecvente

Ce a decis, pe scurt, Curtea Constituțională?
A respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de Garda de Coastă Constanța și a constatat că cele două texte despre salarizarea la nivelul maxim, în interpretarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Practic, nu se schimbă nimic.
Ce înseamnă „salarizare la nivelul maxim aflat în plată”?
Înseamnă că angajatul plătit sub cel mai mare cuantum acordat în aceeași instituție pentru aceeași funcție, același grad sau aceeași treaptă, aceeași gradație și, după caz, aceeași vechime în funcție ori în specialitate trebuie adus la acel nivel, cu condiția să își desfășoare activitatea în aceleași condiții. Regula a fost introdusă ca să șteargă diferențele apărute după ani de înghețare a salariilor și de procese câștigate doar de o parte dintre angajați.
De ce s-a ajuns la o dispută despre două cuvinte?
Pentru că textele de lege vorbesc despre „salariu de bază” și „indemnizație de încadrare”, iar polițiștii au, în legislația proprie, „salariul funcției de bază”. Angajatorii au susținut că, dacă legea nu numește elementul lor salarial, regula nu li se aplică. Înalta Curte a răspuns în 2019 că sintagma se interpretează extensiv și îi acoperă și pe polițiști.
De ce a atacat norma angajatorul, și nu angajatul?
Fiindcă interpretarea Înaltei Curți e în favoarea angajaților, deci cel nemulțumit era angajatorul. Garda de Coastă era pârâtă într-un proces pornit de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne pentru drepturi salariale. Nu putea ataca direct decizia instanței supreme, pentru că obiectul controlului de constituționalitate poate fi doar o lege sau o ordonanță, așa că a atacat textele de lege „în interpretarea dată” prin acea decizie.
Ce a stabilit Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți?
Că termenul „salariu de bază” din art. 1 alin. (51) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și din art. 31 alin. (1) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 se interpretează extensiv, în sensul că se referă și la salariul funcției de bază al polițiștilor. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 64 din 30 ianuarie 2020 și este obligatorie pentru toate instanțele.
Textele nu sunt abrogate din 2017? De ce le mai judecă cineva?
Sunt. Curtea reține că au fost abrogate prin Legea-cadru nr. 153/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din 28 iunie 2017. Le-a judecat totuși pentru că efectele lor juridice continuă să se producă: drepturile salariale pentru 2015 și pentru perioada august 2016 – iunie 2017 se judecă și acum. Temeiul acestei practici este Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 a aceleiași Curți.
Decizia îmi aduce bani sau un drept nou?
Nu. O respingere ca neîntemeiată păstrează situația existentă. Dreptul, dacă există, vine din textul de lege și din interpretarea Înaltei Curți, iar recunoașterea lui se cere instanței, în procesul propriu. Decizia nu redeschide termene și nu obligă nicio instituție să plătească din oficiu.
De când produce efecte?
De la 9 septembrie 2026, data publicării în Monitorul Oficial nr. 766. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii de la publicare și au putere numai pentru viitor. Faptul că a fost pronunțată pe 9 decembrie 2025 nu schimbă acest lucru.
Poate cineva să atace din nou aceleași texte?
Dispozitivul spune că textele sunt constituționale „în raport cu criticile formulate”, deci soluția acoperă cele două articole din Constituție invocate aici, art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1). O critică pe alt temei constituțional nu e blocată de această decizie, dar are împotriva ei un precedent solid și două soluții identice ale Curții.
Ce nu spune decizia?
Nu spune cum se calculează concret nivelul maxim, ce sporuri intră în el, cum se face comparația între posturi și nici ce se întâmplă cu drepturile de după 1 iulie 2017. Toate acestea rămân chestiuni de aplicare, în competența instanțelor de fond.

Analiza redacției

Actul e curat din punct de vedere juridic: fiecare trimitere din el duce unde spune. Art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție conțin exact principiul separației puterilor și rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare; art. 146 lit. d) chiar limitează obiectul excepției la legi și ordonanțe; art. 147 alin. (4) chiar prevede efectul de la publicare; art. 15 alin. (3), art. 36 alin. (3) și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 spun exact ce le atribuie autoarea excepției, despre reglementarea derogatorie, despre folosirea termenilor de specialitate și despre exprimarea acelorași noțiuni prin aceiași termeni; iar art. 44 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 chiar abrogă dispozițiile în discuție. Textele celor două alineate criticate sunt reproduse integral, cu indicii superscript la locul lor.

Problema deciziei nu e în conținut, ci în aritmetica ei. Instanța a sesizat Curtea prin sentința din 25 septembrie 2020. Dosarul Curții poartă însă numărul 1.679D/2021, deci înregistrarea s-a făcut în anul următor sesizării. Pronunțarea a venit pe 9 decembrie 2025, la 1.901 zile de la sesizare, iar publicarea pe 9 septembrie 2026, după încă 274 de zile. Cap la cap, 2.175 de zile, aproape șase ani, pentru un dosar în care Curtea nu avea nimic de descoperit: aceeași critică, pe aceleași texte, formulată de aceeași Gardă de Coastă, fusese respinsă prin Decizia nr. 95 din 5 martie 2024, publicată pe 21 august 2024. Între publicarea acelei decizii și pronunțarea celei de acum au trecut 475 de zile în care singurul lucru rămas de făcut era să se scrie o frază. Fraza există și e paragraful 26: nu au intervenit elemente noi.

Structura deciziei confirmă asta. Din cele 27 de paragrafe, nouă, de la 5 la 13, reproduc argumentele autoarei excepției. Analiza proprie a Curții începe la paragraful 22 și se termină la 26, iar din cele cinci, trei sunt citate din Decizia nr. 95/2024. Cu alte cuvinte, angajatorul primește în decizie de trei ori mai mult spațiu decât motivarea care îi respinge cererea. Pe un dosar care a stat cinci ani, asta nu e economie de efort, e o problemă de ordonare a cozii de dosare.

Rămâne o observație de fond, care nu se vede citind decizia de la cap la coadă. Criteriul pe care Curtea îl folosește ca să respingă, anume că instanța supremă nu se substituie legiuitorului atunci când „sensul stabilit normei nu o modifică, nici nu o completează”, e mai greu de trecut decât pare. Dacă o interpretare obligatorie chiar ar modifica sau ar completa norma, obiectul controlului nu ar mai fi interpretarea, ci textul rezultat, pe care Curtea l-ar analiza oricum ca lege. Rezultă că, în practică, o dezlegare a Înaltei Curți nu prea are cum să cadă la controlul de constituționalitate, iar art. 126 alin. (3) din Constituție, care îi dă instanței supreme rolul de a asigura interpretarea unitară a legii, întărește acest rezultat. Angajatorul public nu a pierdut pentru că a argumentat prost, ci pentru că folosea singura ușă disponibilă, iar ușa aceea e aproape zidită. Corolarul practic e că, atunci când o dezlegare obligatorie deranjează, singura cale rămasă e legislativă, nu judiciară.

Ce ar trebui schimbat

  • Un termen legal pentru redactarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale. De pildă 60 de zile de la pronunțare, cu obligația de a motiva depășirea. Efect: instanțele de fond nu mai țin dosare în așteptare aproape un an pentru o soluție deja pronunțată, iar părțile nu mai plătesc dobânzi pentru întârzierea altcuiva.
  • O procedură scurtă pentru excepțiile identice cu una deja soluționată. Când obiectul, criticile și autorul coincid cu un dosar închis, Curtea ar putea decide într-o formulă simplificată, cu trimitere la decizia anterioară. Efect: dosarul de față nu ar fi consumat 1.901 zile pentru un rezultat scris în martie 2024.
  • Obligarea autorităților sesizate să răspundă sau să spună de ce nu răspund. În acest dosar, președinții celor două Camere, Guvernul și Avocatul Poporului au tăcut, deși miza era o regulă de salarizare cu mii de dosare în instanțe. Efect: Curtea nu mai judecă probleme bugetare fără poziția niciunei alte autorități publice.
  • O normă de vocabular salarial unitar, cu efect retroactiv de clarificare. Un text care să spună o dată pentru totdeauna că salariul de bază, solda funcției de bază, salariul funcției de bază și indemnizația de încadrare sunt elemente echivalente ori de câte ori legea nu distinge expres. Efect: nu ar mai fi nevoie de o dezlegare a Înaltei Curți și de două decizii ale Curții Constituționale ca să afli cine intră sub o normă de egalizare.
  • Un termen pentru înaintarea dosarului de la instanța de fond la Curte. Între sentința de sesizare din 25 septembrie 2020 și numărul de dosar din 2021 s-a pierdut cel puțin un capăt de an, iar acest interval nu apare nicăieri în statistica de durată a Curții. Efect: durata reală a unui control de constituționalitate devine măsurabilă de la data sesizării, nu de la data înregistrării.

Textul original al actului normativ

Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial

M. Of. nr. 766 din 9 septembrie 2026 16 pagini PDF, 115 KB actul începe la pagina 2

Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul

Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.

Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului

DECIZIA nr. 730 din 9 decembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice și ale art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

EMITENT: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Publicat în: M. Of. nr. 766 din 9 septembrie 2026

Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Patricia-Marilena Ionea — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice și ale art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Excepția a fost ridicată de Garda de Coastă Constanța în Dosarul nr. 3.659/3/2019 al Tribunalului Constanța — Secția de contencios administrativ și fiscal și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.679D/2021.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, învederând că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat cu privire la dispozițiile de lege criticate, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentința civilă nr. 1.193 din 25 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.659/3/2019, Tribunalul Constanța — Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice și ale art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Excepția a fost ridicată de Garda de Coastă Constanța într-o cauză în contencios administrativ având ca obiect soluționarea unor cereri formulate de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, în numele și pentru membrii de sindicat Abduraman Armin și alții, privind cereri referitoare la drepturi salariale.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că, prin interpretarea dată în Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019 sintagmei „salariu de bază” cuprinse în art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și în art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, în sensul că aceasta se interpretează extensiv, astfel că se referă și la „salariul funcției de bază” al polițiștilor, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a adus atingere principiului constituțional al separației puterilor în stat, subrogându-se competențelor constituționale ale legiuitorului.

6. Se arată că, potrivit legislației-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2020 și până în prezent, polițiștii nu beneficiază de un salariu de bază, ca element salarial cuprins în cadrul veniturilor salariale reglementate de legislația respectivă pentru această categorie de personal cu statut special. Legislația-cadru a stabilit în mod distinct elementele salariale aferente fiecărei categorii de personal reglementate, astfel că polițiștii au fost identificați în soluțiile legislative adoptate ca politici salariale începând cu data de 1 ianuarie 2010 și până în prezent după termenii specifici utilizați în aceeași legislație: salariul funcției de bază/salariul de funcție în cazul polițiștilor [art. 4 alin. (2) și (3) din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv art. 4 alin. (2) și (3) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice].

7. În conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, termenii de specialitate pot fi utilizați numai dacă sunt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea, iar, în conformitate cu art. 37 alin. (1) din aceeași lege, în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni.

8. Din interpretarea sistematică a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 reiese că dispozițiile art. 1 alin. (51) din aceasta reprezintă dispoziții derogatorii în raport cu reglementarea-cadru în materie [prevederile alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, așa cum reiese chiar din textul normei derogatorii]. Potrivit prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

9. Se arată că norma derogatorie instituită prin dispozițiile criticate este aplicabilă instituțiilor și autorităților publice pentru care legislația specifică în vigoare prevede în mod expres că personalul din cadrul acestora beneficiază de salariu de bază/indemnizație de încadrare. În situația în care legiuitorul ar fi urmărit ca prevederile menționate să fie aplicabile tuturor instituțiilor și autorităților publice, ar fi utilizat sintagma „salarii de bază/solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază/indemnizații de încadrare”. În consecință, în situația în care politicile salariale adoptate de legiuitor începând cu anul 2010 și până în prezent nu fac referire la termenii de specialitate aferenți elementelor salariale specifice polițiștilor, politicile salariale respective nu sunt aplicabile acestor categorii de personal decât dacă se menționează în mod expres acest fapt.

10. Având în vedere acestea și ținând cont de formularea soluțiilor legislative cuprinse în dispozițiile criticate referitoare la stabilirea la nivelul maxim aflat în plată a salariului de bază, autoarea excepției consideră că aceste dispoziții nu se aplică polițiștilor.

11. Se mai arată că instanța supremă a înlăturat dispozițiile art. 36 alin. (3) și ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. În contextul în care voința legiuitorului este evidentă în ceea ce privește categoriile profesionale vizate prin utilizarea sintagmei „salariu de bază/indemnizație de încadrare”, instanța supremă, practic, prin interpretarea dată, modifică opțiunea legiuitorului.

12. În final, se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 242 din 19 aprilie 2016, paragrafele 17 și 18, prin care s-a reținut că legiuitorul are libertatea de a reglementa atât salarizarea în sistemul public, cât și creșteri salariale pentru o anumită categorie de personal plătit din fonduri publice, evident cu respectarea prevederilor Constituției. Curtea a mai reținut că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea acestuia.

13. În concluzie, se susține că prin soluția pronunțată prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, instanța supremă a adus atingere principiului constituțional al separației puterilor în stat, subrogându-se competențelor constituționale ale legiuitorului.

14. Tribunalul Constanța — Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că Înalta Curte de Casație și Justiție poate da o interpretare unui anumit text de lege, fără a se putea reține că procedând astfel se subrogă în atribuțiile legiuitorului.

15. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. C U R T E A, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispozițiile art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 11 decembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 30 ianuarie 2020. Dispozițiile criticate au următorul conținut: — Art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014: „Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”; — Art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015: „Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”

19. Prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că termenul „salariu de bază” prevăzut de art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și de art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 se interpretează extensiv, în sensul că se referă și la „salariul funcției de bază” al polițiștilor.

20. Curtea observă că dispozițiile criticate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) pct. 11, respectiv pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Ținând seama însă de jurisprudența Curții Constituționale, concretizată în Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea urmează să analizeze constituționalitatea dispozițiilor de lege cu care a fost sesizată.

21. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale și în art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului.

22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autoarea acesteia este nemulțumită de interpretarea pe care instanța supremă a dat-o prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, prin care a stabilit că termenul „salariu de bază” prevăzut de art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și de art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 se interpretează extensiv, în sensul că se referă și la „salariul funcției de bază” al polițiștilor.

23. Referitor la aceleași dispoziții de lege, criticate sub aceleași aspecte de aceeași autoare a excepției de neconstituționalitate, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 95 din 5 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 21 august 2024, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. În esență, la paragrafele 25-27 ale deciziei sus-menționate, Curtea Constituțională a reținut că instanța supremă are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora.

24. Cât privește Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, Curtea Constituțională a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a procedat la o interpretare extensivă a sintagmei „salariu de bază”, ținând cont de voința legiuitorului de eliminare a inechităților existente în materie de salarizare. Pentru a decide astfel însă, instanța supremă și-a fundamentat decizia pe jurisprudența sa, respectiv pe Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, prin care a clarificat înțelesul dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 în ceea ce privește identificarea categoriilor de personal plătit din fonduri publice cărora le este aplicabil nivelul maxim de salarizare prevăzut de acest articol de lege, făcând trimitere, de asemenea, la toate cele patru tipuri de elemente salariale principale (de bază), respectiv salariul de bază/solda funcției de bază/salariul funcției de bază/indemnizația de încadrare. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere statuările cu valoare de principiu ale Curții Constituționale reținute în Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, referitoare la egalitatea de tratament sub aspectul salarizării pe care o impune situația juridică a personalului bugetar de același grad, aceeași gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a invocat argumente reținute în Decizia sa nr. 30 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1025 din 20 decembrie 2016, referitoare la echivalența sintagmei „salariu de bază” cu sintagma „salariu al funcției de bază”.

25. Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019 s-a fundamentat pe o interpretare teleologică având ca fundament considerente constituționale, legale și jurisprudențiale, care înlătură echivocul normativ. Stabilind înțelesul sintagmei „salariu de bază”, instanța supremă nu s-a substituit legiuitorului — întrucât sensul stabilit normei nu o modifică, nici nu o completează —, ci, din contră, a realizat un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor. Prin urmare, instanța supremă nu s-a substituit autorității legiuitoare, astfel că a fost respectat principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale.

26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

27. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Garda de Coastă Constanța în Dosarul nr. 3.659/3/2019 al Tribunalului Constanța — Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice și ale art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Constanța — Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 9 decembrie 2025. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Patricia-Marilena Ionea

Sursă: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 9 septembrie 2026

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.