Pe scurt
- Ordonanța care obliga orice judecător să oprească procesul și să întrebe Înalta Curte de Casație și Justiție, în litigiile de salarii și de pensii ale bugetarilor, a fost desființată în întregime. Curtea Constituțională a admis excepția și a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 este neconstituțională în ansamblul ei. Decizia nr. 876 a fost pronunțată la 16 iulie 2026, cu majoritate de voturi, și s-a publicat la 25 septembrie 2026.
- Câștigă oricine are pe rol un proces despre salariul, pensia sau prestațiile de asigurări sociale plătite din bani publici. De la 25 septembrie 2026 textele ordonanței sunt suspendate de drept, iar la 9 noiembrie 2026 își încetează efectele, dacă până atunci Guvernul sau Parlamentul nu le pun de acord cu Constituția. Dosarele ajunse la Înalta Curte prin acest mecanism se trimit înapoi, pe cale administrativă, la instanțele care le judecau.
- Ordonanța a căzut pentru felul în care a fost adoptată, nu pentru ce scria în ea. Judecătorii constituționali au reținut că nu exista nicio situație extraordinară care să ceară o ordonanță de urgență, fiindcă practica judiciară neunitară este firească în orice sistem de instanțe, iar Codul de procedură civilă avea deja remediile. Celelalte critici, de la lipsa de claritate până la atingerea adusă independenței judecătorilor, au rămas neanalizate.
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 25 septembrie 2026, paginile 10-16
Intră în vigoare: decizia este general obligatorie de la data publicării, 25 septembrie 2026; textele ordonanței sunt suspendate de drept de la aceeași dată și își încetează efectele juridice la 9 noiembrie 2026, dacă Guvernul sau Parlamentul nu le pun de acord cu Constituția
Curtea Constituțională a desființat ordonanța care obliga orice instanță să se oprească din judecată și să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție o dezlegare de principiu ori de câte ori întâlnea o problemă de drept într-un proces despre salariile, pensiile sau prestațiile de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice. Mecanismul semăna cu cel din Codul de procedură civilă, numai că acolo întrebarea rămâne la aprecierea judecătorului, iar instanța supremă o poate respinge ca inadmisibilă, cum a făcut într-un dosar de salarizare în care a arătat că instanța care întreabă nu poate muta în sus identificarea propriei probleme de drept. Ordonanța transformase facultatea în obligație, iar suspendarea din facultativă în automată.
Textul desființat are patru articole. Articolul 1 fixează domeniul: procesele privind stabilirea sau plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele pentru emiterea sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal și cele privind raporturile lui de muncă și de serviciu, apoi procesele privind pensiile, actualizarea, recalcularea și revizuirea lor, precum și alte prestații de asigurări sociale. Alineatul (3) adaugă o formulă foarte largă: ordonanța se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților și de instanța competentă. Articolul 2 conține mecanismul propriu-zis, articolul 3 îl întinde asupra proceselor deja începute la data intrării în vigoare, iar articolul 4 trimite, pentru rest, la Codul de procedură civilă.
Mecanismul din articolul 2 lucra în lanț. Completul de primă instanță sau de cale de atac, constatând că de lămurirea unei chestiuni de drept depinde soluționarea fondului și că Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra ei, cerea instanței supreme o hotărâre prealabilă. Încheierea de sesizare se trimitea prin poștă electronică tuturor celorlalte instanțe competente în procese de același fel, iar președinții lor informau judecătorii din secțiile corespunzătoare. Cauzele similare de pe rolul instanțelor se suspendau până la hotărârea prealabilă, sesizările cu același obiect se conexau, iar Înalta Curte avea cel mult 60 de zile pentru judecată, 15 zile pentru motivare și 5 zile pentru publicare.
Excepția a venit de la instanțe, nu de la părți. Trei secții ale Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Secția a V-a civilă și Secția a III-a civilă, au ridicat-o din oficiu în zece dosare, prin încheieri date între 5 iulie și 30 octombrie 2024. La Curtea Constituțională, cele zece cauze au primit numere de dosar de la 2.695D/2024 la 3.519D/2024 și au fost judecate împreună.
Criticile au fost de două feluri. Cele extrinseci priveau modul de adoptare: preambulul și nota de fundamentare nu arată nicio situație extraordinară, preexistentă, cuantificabilă și obiectivă, iar practica judiciară neunitară ține de funcționarea normală a sistemului judiciar și se poate corecta prin recursul în interesul legii și prin hotărârea prealabilă, ambele reglementate deja. Impactul asupra bugetului general consolidat, invocat drept urgență, a fost afirmat fără nicio cifră, deși hotărârile de primă instanță în materie de muncă și de pensii sunt executorii provizorii de la intrarea în vigoare a Codului muncii și a Codului de procedură civilă, deci presiunea bugetară nu era un element nou în 2024.
Criticile intrinseci erau mai multe și mai grele. Instanțele au reproșat că domeniul de aplicare nu se închide, fiindcă alineatul (1) al articolului 1 cuprinde și raporturile de muncă și de serviciu, deci și concedierile, iar alineatul (3) spune că ordonanța se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor, după ce alineatele anterioare stabiliseră deja natura și obiectul. Au mai reproșat că ordonanța derogă de la articolul 519 din Codul de procedură civilă fără să folosească formula „prin derogare de la”, cerută de articolul 63 din Legea nr. 24/2000, că nu spune expres dacă se suspendă și cauza în care s-a făcut sesizarea, că articolul 3 o aplică proceselor în curs, deși articolul 4 trimite la un cod care prevede exact contrariul, că regulile speciale numai pentru bugetari sunt discriminatorii față de celelalte litigii și că obligarea judecătorului să întrebe, indiferent de dificultatea problemei, atinge independența justiției.
Guvernul a cerut respingerea excepției. A susținut că fenomenul de practică neunitară era generalizat și persistent, că mecanismul e special și derogatoriu, dar inteligibil când se citește împreună cu dreptul comun, și că personalul plătit din fonduri publice se află într-o situație juridică diferită de cea a salariaților din mediul privat, prin caracterul legal al raporturilor de muncă și prin sursa bugetară a drepturilor. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat niciun punct de vedere.
Curtea a răspuns pe un singur capăt și a spus, la paragraful 69, de ce nu le analizează pe celelalte. A reținut că motivarea urgenței este formală, fiindcă nici crearea unei proceduri de unificare a practicii, nici impactul bugetar al hotărârilor nu constituie situații extraordinare, ceea ce încalcă articolul 115 alineatul (4) din Constituție. A mers apoi mai departe: suprapunerea peste mecanismele din Codul de procedură civilă îngreunează și poate chiar bloca activitatea Înaltei Curți și afectează rolul instanțelor, cu încălcarea articolului 115 alineatul (6), care interzice atingerea regimului instituțiilor fundamentale ale statului pe calea ordonanțelor de urgență. Viciul ținând de adoptare, el atinge tot actul, deci restul criticilor rămân fără obiect.
Efectele pe care le produce
Primul efect ține de calendar și are două date, nu una. Potrivit articolului 147 alineatul (4) din Constituție, decizia este general obligatorie de la publicare, deci de la 25 septembrie 2026. Potrivit alineatului (1) al aceluiași articol, dispozițiile unei ordonanțe în vigoare constatate neconstituționale sunt suspendate de drept pe durata a 45 de zile și își încetează efectele juridice la capătul lor, dacă Parlamentul sau Guvernul nu le pun de acord cu Constituția. Termenul se împlinește la 9 noiembrie 2026. Practic, ordonanța a încetat să se aplice de la 25 septembrie 2026, iar ce se întâmplă la 9 noiembrie ține doar de forma în care va rămâne scrisă în colecția de legislație.
Al doilea efect îl simt oamenii ale căror dosare stăteau. Toate cauzele suspendate în temeiul articolului 2 alineatul (3) rămân fără temeiul suspendării, iar instanțele își recapătă, în cuvintele Curții, plenitudinea de competență. Cine avea proces pentru diferențe de salariu, pentru un spor, pentru recalcularea pensiei sau pentru o altă prestație de asigurări sociale poate cere repunerea pe rol.
Al treilea efect privește Înalta Curte. La paragraful 70, Curtea Constituțională a scris că sesizările aflate în curs de soluționare la instanța supremă în aplicarea acestei ordonanțe urmează să fie trimise pe cale administrativă înapoi la instanțele care le-au formulat, pentru reluarea judecății. Este o instrucțiune de executare rară într-o decizie a Curții și ea explică de ce dosarele nu așteaptă o hotărâre prealabilă care nu va mai fi pronunțată.
Al patrulea efect este asupra judecătorului. Din 25 septembrie 2026, într-un proces de salarii sau de pensii ale bugetarilor se revine la regula generală: sesizarea Înaltei Curți redevine facultativă, o poate face numai completul învestit în ultimă instanță, chestiunea de drept trebuie să fie nouă și dificilă, iar suspendarea cauzelor similare rămâne la aprecierea instanței. Judecătorul care consideră că poate dezlega singur problema o dezleagă singur.
Al cincilea efect se vede în modul de a legifera, nu în dosare. În același raționament, Curtea a legat condiția situației extraordinare de interdicția de a atinge regimul instituțiilor fundamentale prin ordonanță de urgență. Orice viitoare intervenție asupra competențelor instanțelor sau ale instanței supreme, chiar și una procedurală și cu scop declarat tehnic, are acum un precedent care spune că drumul ordonanței de urgență nu este deschis.
Ce s-a schimbat față de situația anterioară
Până la 25 septembrie 2026 existau două regimuri paralele pentru aceeași întrebare adresată Înaltei Curți. Regimul general din articolul 519 din Codul de procedură civilă: întreabă numai completul învestit în ultimă instanță, numai dacă problema de drept este nouă, numai dacă de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond și numai dacă instanța apreciază că este necesar, iar suspendarea cauzelor similare este facultativă. Regimul special din ordonanță, aplicabil litigiilor bugetarilor: întreabă orice complet, de fond sau de cale de atac, fără condiția noutății, ori de câte ori Înalta Curte nu s-a pronunțat deja, iar suspendarea este obligatorie. Din 25 septembrie 2026 rămâne numai primul.
A doua schimbare privește cine decide dacă întrebarea merită pusă. Aprecierea aceasta fusese scoasă din mâna judecătorului cauzei: dacă Înalta Curte nu statuase și nu exista recurs în interesul legii pe rol, sesizarea se impunea. Decizia numește mecanismul „hibrid”, tocmai fiindcă împrumuta forma hotărârii prealabile, dar îi scotea filtrul de admisibilitate. Revenirea la articolul 519 readuce acel filtru, iar instanța supremă își recapătă posibilitatea de a respinge sesizarea ca inadmisibilă.
A treia schimbare este la durata procesului. Instanței supreme i se dădeau cel mult 60 de zile de la învestire, 15 zile pentru motivare și 5 zile pentru publicare, deci cel mult 80 de zile pe fiecare sesizare, însă cauzele similare din toată țara stăteau în tot acest timp. Fără ea, nu mai există nicio suspendare automată în materie, iar procesele merg în ritmul lor obișnuit.
A patra schimbare ține de unde se poate face o regulă nouă. Curtea nu a spus că un mecanism de unificare a practicii în litigiile de salarizare ar fi, prin el însuși, contrar Constituției. A spus că nu putea fi adoptat prin ordonanță de urgență. Aceeași soluție, votată ca lege de Parlament, ar ajunge la un control de constituționalitate în care s-ar discuta criticile intrinseci pe care decizia de acum le-a lăsat deoparte.
Avantaje și dezavantaje
Ce aduce bun
- Deblochează dosarele. Cauzele suspendate în temeiul articolului 2 alineatul (3) rămân fără temei de suspendare, iar instanțele își reiau judecata fără să mai aștepte o dezlegare de principiu de la București.
- Redă judecătorului dreptul de a aplica legea la cazul lui. Decizia reține expres că obligarea de a întreba, indiferent de dificultatea problemei, nega rolul instanțelor de a interpreta și aplica legea în cauza concretă.
- Rezolvă și supraîncărcarea instanței supreme, un efect pe care nici autorii excepției nu îl invocaseră ca principal: un mecanism obligatoriu pentru o materie cu zeci de mii de dosare producea un număr de sesizări pe care Înalta Curte nu avea cum să îl absoarbă în 60 de zile fiecare.
- Curtea nu s-a oprit la articolul 115 alineatul (4), deși îi era suficient. A reținut și încălcarea alineatului (6), ceea ce ridică pragul pentru orice viitoare ordonanță de urgență care atinge competențele instanțelor.
- Decizia spune ce se întâmplă cu dosarele aflate deja la Înalta Curte, în loc să lase instanțele să deducă singure. Paragraful 70 indică trimiterea lor administrativă înapoi, pentru reluarea judecății.
Ce rămâne o problemă
- Problema de fond rămâne întreagă. Practica neunitară în litigiile de salarizare nu dispare pentru că mecanismul a căzut, iar decizia nu propune și nu putea propune nimic în locul lui.
- Ordonanța a funcționat 833 de zile, de la publicarea ei în 14 iunie 2024 până la publicarea deciziei. Sesizările făcute și suspendările dispuse în acest interval au produs întârzieri care nu se recuperează.
- Curtea a lăsat neanalizate toate criticile intrinseci: claritatea domeniului de aplicare, lipsa formulei de derogare, tăcerea asupra suspendării cauzei în care se face sesizarea, aplicarea la procesele în curs, discriminarea față de alte litigii și atingerea adusă independenței justiției. Dacă aceeași soluție revine prin lege, discuția pornește de la zero.
- Decizia s-a luat cu majoritate de voturi, nu în unanimitate, iar în Monitorul Oficial nu însoțește nicio opinie separată. Cititorul nu poate afla câți judecători au votat împotrivă și pentru ce motiv.
- Între pronunțare, la 16 iulie 2026, și publicare, la 25 septembrie 2026, au trecut 71 de zile în care ordonanța s-a aplicat mai departe, fiindcă efectele deciziei încep abia la publicare.
- Paragraful 70, care trimite dosarele înapoi pe cale administrativă, nu indică niciun temei legal. Instanțele îl vor aplica fiindcă vine de la Curte, nu fiindcă ar ști pe ce text se sprijină.
Sfaturi utile
- Dacă aveți un dosar suspendat în temeiul acestei ordonanțe, cereți repunerea lui pe rol. Temeiul suspendării a dispărut de la 25 septembrie 2026, iar instanța nu are de unde să știe din oficiu câte dosare stau în această situație pe rolul ei.
- Verificați în încheierea de suspendare pe ce text s-a dispus. Numai suspendările întemeiate pe articolul 2 alineatul (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 cad odată cu ea; o suspendare dispusă pe articolul 520 din Codul de procedură civilă urmează regimul ei propriu.
- Rețineți că decizia nu vă dă câștig de cauză pe fond. Ea înlătură o procedură, nu stabilește niciun drept salarial. Procesul se judecă mai departe cu aceleași argumente și cu aceleași texte de salarizare.
- Dacă instanța vrea totuși să întrebe Înalta Curte, cereți verificarea condițiilor din articolul 519 din Codul de procedură civilă. Chestiunea trebuie să fie nouă, iar întrebarea o poate pune numai completul învestit cu soluționarea în ultimă instanță.
- Nu confundați această decizie cu una care ar șterge hotărârile prealabile deja pronunțate. Dezlegările date de Înalta Curte în perioada în care ordonanța se aplica își păstrează regimul lor, iar decizia Curții Constituționale produce efecte numai pentru viitor.
- Urmăriți Monitorul Oficial în următoarele săptămâni. Termenul de 45 de zile se împlinește la 9 noiembrie 2026, iar o eventuală intervenție a Guvernului sau a Parlamentului până la acea dată s-ar publica tot acolo.
Întrebări frecvente
De când nu se mai aplică ordonanța?
Procesul meu suspendat se reia automat?
Ce se întâmplă cu sesizările ajunse la Înalta Curte?
Înseamnă că nicio instanță nu mai poate întreba Înalta Curte într-un proces de salarii?
Pe ce a căzut ordonanța, pe conținut sau pe formă?
Poate Guvernul să adopte același lucru din nou?
Cine a ridicat excepția?
Ce categorii de procese erau atinse?
Erori și neconcordanțe în textul publicat
- Paragraful 69 și paragraful 58. Dispozitivul se sprijină pe încălcarea articolului 115 alineatele (4) și (6) din Constituție, dar paragraful 58, care enumeră textele constituționale invocate în susținerea excepției, cuprinde numai alineatul (4). Alineatul (6) apare prima dată în raționamentul Curții, la paragraful 68, fără ca decizia să spună că îl ridică din oficiu. Cititorul nu poate stabili dacă unul dintre cele două temeiuri ale desființării a fost sau nu în dezbaterea părților.
- Paragraful 66, despre articolul 2 din ordonanță. Curtea scrie că judecătorul „este obligat […] să dispună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și să suspende cauza până la pronunțarea hotărârii prealabile”. Articolul 2 alineatul (3) suspendă însă numai „cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești”, iar tăcerea asupra cauzei în care se face sesizarea este chiar una dintre criticile rezumate la paragrafele 19, 23 și 30. Descrierea atribuie textului o dispoziție pe care el nu o cuprinde.
Analiza redacției
Cea mai grăitoare cifră din acest dosar nu apare nicăieri în decizie și iese din compararea a două termene. Ordonanța dădea Înaltei Curți cel mult 60 de zile pentru a judeca sesizarea, 15 zile pentru a o motiva și 5 zile pentru a o publica, în total cel mult 80 de zile de la învestire până la publicare, într-o materie în care mii de dosare stăteau suspendate în tot acest răstimp. Controlul de constituționalitate al aceleiași ordonanțe a durat 741 de zile de la prima încheiere de sesizare, din 5 iulie 2024, până la pronunțare, iar decizia a mai stat 71 de zile de la pronunțare până la publicare. Numai intervalul dintre pronunțare și publicare, timp în care ordonanța s-a aplicat mai departe, aproape că egalează întregul termen pe care ordonanța îl impunea instanței supreme. De la publicarea ordonanței până la publicarea deciziei au trecut 833 de zile.
A doua observație privește cine a atacat mecanismul. Textul fusese scris ca un ajutor dat instanțelor, pentru clarificarea timpurie a unor chestiuni dificile de drept și pentru buna funcționare a sistemului judiciar. Excepția a venit însă din oficiu, de la trei secții ale Tribunalului București, în zece dosare, nu de la justițiabili, iar cauzele de fond sunt litigii obișnuite de muncă și contestații la executare privind drepturi salariale. Este situația rară în care beneficiarul declarat al unei reforme procedurale este și cel care cere desființarea ei, pe motivul că îi ia tocmai atribuția pentru care există.
A treia observație ține de ce urmează la 9 noiembrie 2026. Articolul 147 alineatul (1) din Constituție dă Guvernului sau Parlamentului 45 de zile ca să pună textele de acord cu Constituția. Aici, punerea de acord nu are obiect: viciul nu stă într-o formulare care s-ar putea corecta, ci în alegerea ordonanței de urgență ca instrument, iar Curtea a spus explicit, la paragraful 62, că materia nu cerea nicio urgență, de vreme ce recursul în interesul legii și hotărârea prealabilă, reglementate la articolele 514 și 519 din Codul de procedură civilă, existau deja. Cele 45 de zile sunt, în cazul acesta, un termen formal, nu o fereastră de reparație.
A patra observație privește ce nu s-a judecat. Instanțele au adus zece capete de critică intrinsecă, de la lipsa formulei „prin derogare de la”, cerută de articolul 63 din Legea nr. 24/2000, până la contradicția dintre articolul 3, care aplică ordonanța proceselor în curs, și articolul 4, care trimite la un cod prevăzând la articolul 24 exact contrariul. Curtea le-a lăsat pe toate deoparte, ceea ce este corect procedural, fiindcă viciul extrinsec atinge tot actul. Consecința practică rămâne totuși aceasta: dacă aceeași soluție ajunge mâine în Parlament sub formă de lege, niciuna dintre cele zece obiecții nu are încă un răspuns al Curții. În aceeași zi, Monitorul Oficial a publicat alte două decizii despre salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Decizia nr. 695/2025, privind grefierii, și Decizia nr. 742/2025, privind kinetoterapeuții din asistența socială. Ambele au pornit din procese de drepturi salariale, la Tribunalul Teleorman și la Tribunalul Satu Mare, adică exact tipul de litigiu pe care ordonanța desființată îl prindea, inclusiv pe cele începute înaintea ei.
Ce ar trebui schimbat
- Termenul dintre pronunțare și publicare ar trebui limitat prin lege. Aici au fost 71 de zile în care un act constatat neconstituțional s-a aplicat mai departe. Un termen maxim, de felul celui pe care ordonanța însăși îl impunea Înaltei Curți, ar scurta intervalul în care instanțele suspendă dosare în temeiul unui text deja căzut.
- Deciziile luate cu majoritate de voturi ar trebui să arate proporția și motivul dezacordului. Pentru un act desființat în ansamblul lui, cititorul are nevoie să știe dacă majoritatea a fost de cinci la patru sau de opt la unu și pe ce s-a despărțit minoritatea, altfel „majoritate de voturi” rămâne o formulă fără conținut.
- Instrucțiunea din paragraful 70 ar trebui să își indice temeiul. Trimiterea administrativă a dosarelor înapoi la instanțe este soluția practică bună, dar o decizie general obligatorie care dispune o măsură de procedură fără să numească textul pe care se sprijină lasă instanțele să o aplice pe încredere.
- Problema practicii neunitare cere un răspuns, nu doar desființarea unui mecanism. Dacă fenomenul chiar era generalizat, cum a susținut Guvernul, atunci locul soluției este o lege dezbătută în Parlament, cu aviz de la Consiliul Superior al Magistraturii și de la Înalta Curte, nu o ordonanță adoptată peste noapte.
- Orice mecanism viitor ar trebui să spună expres ce se întâmplă cu cauza în care se face sesizarea. Tăcerea articolului 2 pe acest punct a produs trei critici distincte în zece dosare și a ajuns, la paragraful 66, să fie citită de însăși Curtea Constituțională altfel decât scrie în text.
- Legea ar trebui să prevadă ce se întâmplă cu dosarele suspendate când temeiul suspendării cade. Astăzi, fiecare parte trebuie să ceară repunerea pe rol, iar cine nu urmărește Monitorul Oficial rămâne cu dosarul oprit fără să afle că oprirea nu mai are temei.
Textul original al actului normativ
Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 25 septembrie 2026, paginile 10-16 16 pagini PDF, 117 KB actul începe la pagina 10
Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul
Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.
Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului
Decizia nr. 876 din 16 iulie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, în ansamblul său, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și (3) și ale art. 3 și 4 din aceasta
EMITENT: Curtea Constituțională
Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 25 septembrie 2026
D E C I Z I I A L E C U R Ț I I C O N S T I T U Ț I O N A L E CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 876 din 16 iulie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, în ansamblul său, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și (3) și ale art. 3 și 4 din aceasta Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Andreea Costin — magistrat-asistent
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, în ansamblul său, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și ale art. 3 și 4 din cuprinsul acesteia, excepție ridicată, din oficiu, de Tribunalul București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarele nr. 28.262/3/2023 și nr. 11.155/3/2024 ale acestei instanțe, de Tribunalul București — Secția a V-a civilă în dosarele nr. 31.960/302/2022, nr. 20.284/301/2023, nr. 27.854/302/2022, nr. 5.860/300/2023, nr. 10.757/300/2023, nr. 17.348/302/2022 și nr. 18.308/302/2022 ale acestei instanțe și de Tribunalul București — Secția a III-a civilă în Dosarul nr. 20.434/302/2021 al acestei instanțe și care formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 2.695D/2024, nr. 2.938D/2024, nr. 3.223D/2024, nr. 3.224D/2024, nr. 3.437D/2024, nr. 3.453D/2024, nr. 3.454D/2024, nr. 3.517D/2024, nr. 3.518D/2024 și nr. 3.519D/2024.
2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 20 ianuarie 2026, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana Codruța Dărângă, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a amânat, succesiv, pronunțarea pentru datele de 18 februarie 2026, 1 aprilie 2026, 29 aprilie 2026 și 20 mai 2026. La această ultimă dată, constatând că nu sunt prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și al art. 17 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 8 iulie 2026, când, pentru același motiv, a amânat pronunțarea pentru data de 22 septembrie 2026. Ținând seama de necesitatea desfășurării în bune condiții a activității jurisdicționale a Curții Constituționale, la aceeași dată, 8 iulie 2026, în temeiul art. 230 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a preschimbat termenul de la data de 22 septembrie 2026 la 16 iulie 2026, când a pronunțat prezenta decizie.
C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:
3. Prin încheierile din 5 iulie 2024 și 11 septembrie 2024, pronunțate în dosarele nr. 28.262/3/2023 și nr. 11.155/3/2024, Tribunalul București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, în ansamblul său, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și ale art. 3 și 4 din cuprinsul acesteia (dosarele nr. 2.695D/2024 și nr. 2.938D/2024).
4. Prin încheierile din 25 septembrie 2024, 9 octombrie 2024 și 30 octombrie 2024, pronunțate în dosarele nr. 31.960/302/2022, nr. 20.284/301/2023, nr. 27.854/302/2022, nr. 5.860/300/2023, nr. 10.757/300/2023, nr. 17.348/302/2022 și nr. 18.308/302/2022, Tribunalul București — Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 (dosarele nr. 3.223D/2024, nr. 3.224D/2024, nr. 3.453D/2024, nr. 3.454D/2024, nr. 3.517D/2024, nr. 3.518D/2024 și nr. 3.519D/2024).
5. Prin Încheierea din 10 octombrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 20.434/302/2021, Tribunalul București — Secția a III-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 (Dosarul nr. 3.437D/2024).
6. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată, din oficiu, de Tribunalul București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, de Tribunalul București — Secția a V-a civilă și de Tribunalul București — Secția a III-a civilă în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri privind drepturi salariale acordate personalului plătit din fonduri publice, respectiv în cadrul soluționării apelurilor formulate împotriva sentințelor pronunțate în cadrul unor contestații la executare privind drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice.
7. În motivarea excepției de neconstituționalitate sunt invocate atât critici de neconstituționalitate extrinseci, cât și intrinseci.
8. Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă raportate la art. 115 alin. (4) din Constituție se arată că situația excepțională indicată atât în preambulul ordonanței de urgență a Guvernului, cât și în nota de fundamentare care a însoțit actul normativ nu este motivată corespunzător, nefiind indicată, în esență, urgența, motivul pentru care în această materie juridică ar fi o problemă mai gravă de practică neunitară decât în alte materii juridice și care nu poate fi soluționată prin modificarea eventuală a Codului de procedură civilă în condițiile unei proceduri normale de legiferare.
9. Astfel, analizând justificările prezentate în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, instanța apreciază că acestea sunt insuficiente, motivarea fiind formală, având în vedere că nu este invocată existența unei situații extraordinare, preexistente, cuantificabile și obiective, care să necesite reglementarea imediată prin ordonanță de urgență. Problemele invocate fac parte din funcționarea normală a sistemului judiciar și pot fi abordate prin proceduri legislative obișnuite.
10. În preambulul ordonanței de urgență, ca de altfel și în nota de fundamentare a acesteia, caracterul urgent este determinat de necesitatea asigurării de urgență a unei practici judiciare uniforme și unitare în materia stabilirii și plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, pentru a elimina diferențierile și a asigura egalitatea în fața legii și stabilitatea raporturilor socioeconomice. Se afirmă că este necesară o reglementare urgentă pentru a se asigura o practică judiciară uniformă în privința litigiilor salariale și a prestațiilor de asigurări sociale pentru personalul plătit din fonduri publice.
Practica judiciară neunitară este o problemă sistemică ce poate fi abordată prin mecanismele existente, cum ar fi sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ori în vederea soluționării unor recursuri în interesul legii. Aceste mecanisme sunt deja prevăzute în legislația actuală și permit corectarea divergențelor de interpretare fără să fie nevoie de o ordonanță de urgență care să reglementeze o procedură exclusiv în privința litigiilor salariale și a proceselor privind prestații de asigurări sociale pentru personalul plătit din fonduri publice.
11. De asemenea, se susține că necesitatea imediată ar presupune că nu există alte mijloace de a aborda problema decât printr-o ordonanță de urgență. Nu se demonstrează de ce aceste măsuri nu pot fi implementate prin proceduri legislative obișnuite, chiar și în regim de urgență parlamentară. În actul normativ criticat se arată că măsurile legislative dispuse sunt singurele capabile să influențeze pozitiv activitatea instanțelor și să clarifice chestiuni de drept încă dintr-o etapă incipientă. Nu se explică de ce procedura de unificare a practicii judiciare neunitare, reglementată în Codul de procedură civilă, nu este suficientă și în privința litigiilor privind salarizarea și a celor privind prestații de asigurări sociale pentru personalul plătit din fonduri publice, cum este pentru restul tipurilor de litigii.
12. Se arată că practica judiciară neunitară poate avea un impact negativ asupra bugetului general consolidat și a stabilității socioeconomice. Hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță de către jurisdicția muncii, potrivit dispozițiilor art. 274 din Codul muncii, și hotărârile primei instanțe cu privire la pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale, potrivit art. 448 din Codul de procedură civilă, sunt executorii provizorii, de drept, fără nicio altă formalitate. Aceste dispoziții de procedură sunt aplicabile de la intrarea în vigoare a Codului muncii și a Codului de procedură civilă, astfel încât existența unui impact asupra bugetului nu este un element nou. Cu toate acestea, nu se oferă dovezi clare și concrete care să demonstreze că impactul practicii judiciare neunitare asupra bugetului este atât de sever și imediat încât să necesite o intervenție legislativă urgentă. Fără o cuantificare obiectivă și specifică a riscului nu se poate susține că există un pericol iminent care să justifice utilizarea unei ordonanțe de urgență.
13. De asemenea, riscul iminent, conform jurisprudenței Curții Constituționale, trebuie să fie obiectiv și cuantificabil, iar justificările prezentate sunt vagi și generale. Se face referire la tendința de permanentizare a practicii judiciare neunitare, fără să se indice mijloacele prin care a fost efectuată această analiză predictivă, ceea ce denotă că motivarea urgenței este formală. Legiuitorul nu poate confunda numărul mare al dosarelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești cu existența unor divergențe de jurisprudență. Totodată, necesitatea asigurării egalității de tratament juridic la care se face referire în preambulul ordonanței de urgență nu este specifică doar litigiilor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și proceselor privind prestații de asigurări sociale, ci se aplică tuturor raporturilor de muncă.
14. Se mai susține că impactul direct și considerabil al practicii judiciare neunitare asupra bugetului general consolidat este doar afirmat, și nu probat, inducându-se ideea că prin preluarea dosarelor de la instanțele de fond ori de control judiciar, altele decât instanța supremă, s-ar ajunge la neacordarea unor drepturi și, prin aceasta, la scăderea presiunii asupra acestui buget.
15. Or, procese privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum și litigii referitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie și a altor prestații de asigurări sociale ale acestui personal există încă din anul 2010 prin raportare la legile-cadru de salarizare succesive adoptate de legiuitor.
16. În susținerea criticii sunt invocate deciziile Curții Constituționale nr. 255 din 11 mai 2005, nr. 258 din 14 martie 2006, nr. 421 din 9 mai 2007, nr. 104 din 20 ianuarie 2009, nr. 784 din 12 mai 2009 și nr. 366 din 25 iunie 2014.
17. Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă se arată că, prin ordonanța de urgență criticată, autoritatea legislativă constituie o instanță specială la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, dispozițiile ordonanței de urgență reprezintă un mod inadmisibil de ingerință a puterii politice în actul de justiție, transformând o procedură facultativă într-o procedură obligatorie doar în cazul anumitor proceduri judiciare.
Din preambulul ordonanței de urgență reiese cu claritate că puterea legislativă încalcă independența puterii judecătorești, implicându-se în administrarea și chiar soluționarea cauzelor. Potrivit Codului de procedură civilă, nu este obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile decât atunci când instanța învestită ultima cu soluționarea pricinii apreciază că este necesar, existând nelămuriri cu privire la prevederi emise de o altă autoritate. Dispozițiile criticate obligă însă instanța sesizată, chiar dacă nu ar exista nelămuriri cu privire la fondul pricinii, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție, care să îi spună cum să procedeze. În cadrul unui sistem democratic, puterea legislativă este responsabilă cu elaborarea și adoptarea legilor, în timp ce puterea judecătorească are rolul de a interpreta și aplica aceste legi în soluționarea litigiilor și în administrarea justiției. Odată ce puterea legislativă își depășește atribuțiile și se implică direct în procesul de soluționare a cauzelor judiciare sau în administrarea sistemului judiciar, se creează un dezechilibru periculos care subminează independența și imparțialitatea justiției. Prin extinderea sferelor de competență ale puterii legislative asupra proceselor judiciare, așa cum dispune ordonanța de urgență, se deschide calea către o posibilă influențare a sistemului judiciar. Dacă instanțele judecătorești sunt percepute ca fiind sub influența puterii legislative, încrederea publicului în justiție este grav afectată, ceea ce are consecințe negative asupra statului de drept.
18. Se mai susține că din cuprinsul ordonanței de urgență nu rezultă cu claritate la ce tip de cauze se referă domeniul său de aplicare, având în vedere că art. 1 alin. (1) din aceasta extinde aria de aplicare la toate aspectele de drept referitoare la raporturile de muncă și de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, printre acestea putând fi, cu titlu de exemplu, și cele referitoare la concedieri cu prejudicii derivate. Mai mult, nu rezultă dacă sesizarea instanței supreme se impune în orice situație, adică și în cazul unor probleme de drept ale căror rezolvări sunt evidente, sau doar pentru clarificarea unor chestiuni dificile de drept, singura diferență față de sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept fiind nivelul instanței care face sesizarea. Această neclaritate duce la încărcarea rolului instanței supreme și la blocarea dosarelor a căror soluționare ar putea rămâne în sarcina instanțelor inițial învestite.
19. Totodată, nu se prevede dacă, odată cu sesizarea, se suspendă și cauza în legătură cu care se face aceasta.
20. Astfel, dispozițiile legale criticate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât prevederile art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și ale art. 3 și 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 sunt lipsite de claritate și coerență și nu respectă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, nu este prevăzută, în mod expres, suspendarea cauzei în situația sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în ipoteza ordonanței de urgență criticate, nu există o concordanță a textelor criticate referitor la domeniul de aplicare, lipsește mențiunea expresă că textele derogă de la art. 519 din Codul de procedură civilă — art. 4 din ordonanța de urgență nefiind în măsură să suplinească această lipsă de coerență a textului ordonanței de urgență.
21. Or, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, normele de tehnică legislativă sunt esențiale pentru asigurarea sistematizării, unificării și coordonării legislației, precum și pentru garantarea clarității și previzibilității în cadrul raporturilor juridice. Prin urmare, aspecte precum claritatea, concordanța și respectarea normelor de tehnică legislativă pot servi ca temei pentru analiza neconstituționalității unui act normativ.
22. Totodată, conform art. 61 din Legea nr. 24/2000, orice modificare sau completare a unui act normativ trebuie să se facă fără a afecta concepția generală ori caracterul unitar al acelui act.
23. Mecanismele de unificare a practicii judiciare neunitare prevăzute de Codul de procedură civilă sau penală cuprind dispoziții generale care prevăd sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu rezolvarea unor probleme de drept (hotărâre prealabilă) ori unificarea practicii judiciare în cazul pronunțării unor hotărâri contradictorii (recurs în interesul legii) numai după ce se constată că problema pusă în discuție este dificilă, nouă și doar dacă îndeplinește anumite condiții de admisibilitate, iar suspendarea cauzelor similare aflate pe rolul instanțelor este facultativă.
24. Prin ordonanța de urgență criticată se instituie obligativitatea completului de judecată de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție și de a se dispune suspendarea tuturor cauzelor aflate pe rolul instanțelor din țară, fără a se mai da judecătorului posibilitatea de a trece prin filtrul propriei gândiri modalitatea de rezolvare a problemei de drept și adaptarea acesteia cauzei cu care a fost învestit, spre deosebire de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă care instituie o procedură facultativă, care dă libertatea judecătorului cauzei de a aprecia asupra dificultății problemei de drept și a gestiona procesul în funcție de situația de fapt concretă.
25. În această modalitate se intervine asupra noțiunii juridice de „chestiune de drept” la care se referă reglementarea din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, care, nefiind definită de lege, a fost necesar a fi clarificată pe cale jurisprudențială, pentru a se putea asigura o delimitare riguroasă între, pe de o parte, analiza și interpretarea de principiu care pot fi date unor reglementări legale în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare și, pe de altă parte, judecata concretă și punctuală care trebuie făcută de instanțele judecătorești — potrivit competențelor lor legale, între care se numără interpretarea și aplicarea legii — care trebuie să se pronunțe în mod inerent și asupra chestiunilor de drept care au legătură cu situațiile litigioase care le sunt deduse spre soluționare.
26. Utilitatea și necesitatea acestei delimitări rezidă chiar în scopul procedurii reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, și anume acela de a fi un mecanism judiciar ce trebuie utilizat drept instrument juridic de unificare a jurisprudenței, iar nu drept un instrument care să permită instanțelor delegarea atribuțiilor privind interpretarea și aplicarea legii către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În acest sens se invocă Decizia nr. 59 din 24 septembrie 2018, paragrafele 39-42, sau Decizia nr. 71 din 15 octombrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
27. Toate aceste dezlegări ale instanței supreme asupra admisibilității unei atari sesizări rămân fără obiect în situația în care judecătorul este obligat ca în orice situație în care întâlnește o problemă de drept să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție și să suspende cauza până la rezolvarea acesteia.
28. Ordonanța de urgență criticată introduce reguli derogatorii de la dispozițiile generale, fără însă a le modifica, iar această modificare nu se aliniază coerent cu principiile stabilite de legiuitor în materia mecanismelor de unificare a practicii judiciare. În loc să mențină coerența și unitatea acestor dispoziții, această modificare creează o incoerență în integrarea prevederilor modificate în actul de bază, adică în dispozițiile procedurale deja existente.
29. Nu sunt respectate nici regulile impuse de art. 63 din Legea nr. 24/2000, ce reglementează modalitatea în care se poate institui o normă derogatorie, în sensul că se impune utilizarea formulei „prin derogare de la”, urmată de menționarea reglementării de la care se derogă.
30. Astfel, art. 2 din ordonanța de urgență, care reglementează suspendarea și, respectiv, conexarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, nu precizează că dispozițiile sale se aplică prin derogare, spre exemplu, de la art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care dispune asupra unei suspendări facultative, și nu obligatorii. Totodată, nu se prevede în mod expres măsura suspendării judecății în cauza în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
31. Lipsa de claritate a normei legislative rezultă chiar din art. 1 al ordonanței de urgență, care la alin. (1) face referire la un domeniu de aplicare al ordonanței de urgență atât în procesele privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, cât și în cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal (deci litigii de muncă ori de contencios administrativ), dar extinde acest domeniu și la procesele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, în condițiile în care scopul urmărit de actul normativ viza diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.
32. Deși natura și obiectul acestor procese sunt stabilite la art. l alin. (1) și (2), alin. (3) al acestui articol conține o precizare care este de natură să aducă incoerență legislativă, arătând că ordonanța de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2) — cu toate că din alineatele anterioare deja rezultase că se aplică litigiilor de muncă, de asigurări sociale și de contencios administrativ —, indiferent de calitatea părților, deși alin. (1) precizează că se aplică personalului plătit din fonduri publice — fără însă să detalieze ce se întâmplă cu personalul angajat în cadrul autorităților publice care încasează venituri și din alte surse. În același sens, art. 3 menționează că dispozițiile art. 1 și 2 se aplică și proceselor în curs la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, în condițiile în care art. 4 prevede că dispozițiile actului normativ criticat se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, care prevede la art. 24 că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.
33. Așadar, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, reglementarea determină apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.
34. Se mai susține că dispozițiile criticate încalcă principiul neretroactivității legii civile, având în vedere că prevederile art. 3 din ordonanța de urgență criticată impun sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea proceselor în curs demarate înainte de intrarea în vigoare a acesteia.
35. În continuare, se arată că în lipsa unei justificări rezonabile de a impune reguli de procedură speciale de unificare a practicii judiciare aplicabile exclusiv personalului plătit din fonduri publice, ordonanța de urgență criticată este discriminatorie față de alte categorii de litigii în care părțile sunt persoane fizice care nu sunt plătite din fonduri publice, în condițiile în care atât proprietatea publică, cât și cea privată sunt ocrotite în mod egal de Constituție.
36. Art. 15 și art. 16 alin. (1) din Constituție reglementează principiile universalității legii și egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are libertatea de a stabili competența instanțelor de judecată și normele de procedură judiciară, cu condiția implicită de a nu contraveni altor norme și principii constituționale.
37. Prin dispozițiile legale criticate se încalcă principiul nediscriminării consacrat de art. 16 din Constituție, deoarece instituie reguli derogatorii aplicabile exclusiv personalului plătit din fonduri publice care are calitatea de justițiabili în cadrul proceselor legate de drepturile salariale. Aceasta creează o discriminare față de alte categorii de litigii, care au ca părți persoane fizice care nu sunt plătite din fonduri publice și care nu sunt supuse aceluiași mecanism obligatoriu de clarificare juridică rapidă și eficientizare procedurală.
38. Din cuprinsul ordonanței de urgență rezultă că dispozițiile sunt aplicabile doar în cazul anumitor proceduri judiciare, respectiv proceselor privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, în procesele privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului anterior amintit, inclusiv proceselor în materiile prevăzute la art. 1 din ordonanța de urgență și executărilor silite din aceste procese, în curs la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.
39. Însă nu există proceduri separate pentru situații similare, iar legea interzice instituirea unor proceduri/standarde diferite pentru aceeași situație juridică. Dispozițiile din actul normativ criticat prevăd că sunt aplicabile doar anumitor categorii profesionale, fără să fie indicată și evidențiată cauza pentru care aceste categorii profesionale ar trebui să fie supuse unor proceduri discriminatorii, în condițiile în care proprietatea publică și cea privată sunt ocrotite în mod similar.
40. Totodată, se susține că procedura instituită prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prelungește, în mod nejustificat, activitatea de judecată în cauzele vizate de reglementarea criticată, creând, astfel, și o discriminare prin raportare la litigii similare în care părțile nu sunt persoane plătite din fonduri publice.
41. Ordonanța de urgență criticată încalcă și principiul exercitării libere a drepturilor, întrucât realizează o restrângere a dreptului de acces liber la instanță ca urmare a instituirii obligației de sesizare a instanței supreme și a suspendării judecării cauzei doar pentru anumite categorii profesionale și în lipsa unei justificări obiective.
42. În continuare, se susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 124 prin raportare la ingerința adusă independenței justiției, prin reglementarea obligației instanțelor judecătorești de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de complexitatea chestiunii de drept deduse judecății.
43. Astfel, se arată că dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, ce dispun că doar ultima instanță învestită cu soluționarea unei pricini poate sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul evidențierii unei chestiuni de drept, care este nouă, care nu face obiectul unui recurs în interesul legii și de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, sunt aplicabile tuturor cetățenilor României. Dispozițiile ordonanței de urgență nu sunt evidențiate ca excepții de la regula aplicării art. 519 din Codul de procedură civilă, deși, în fapt, modifică o dispoziție legală în vigoare. Or, nu este indicat un motiv suficient și obiectiv pentru care doar în cazul anumitor proceduri judiciare s-ar impune modificările dispuse, fără indicarea unui termen clar, precis, până la care dispozițiile ordonanței de urgență s-ar aplica.
44. Așadar, dispozițiile ordonanței de urgență criticate reprezintă o ingerință a puterii politice în actul de justiție, transformând o procedură facultativă într-o procedură obligatorie doar în cazul anumitor proceduri judiciare. Din preambulul ordonanței de urgență reiese cu claritate că puterea legislativă încalcă independența puterii judecătorești, implicându-se în administrarea și chiar în soluționarea cauzelor.
45. Potrivit Codului de procedură civilă nu este obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile decât atunci când instanța învestită ultima cu soluționarea cauzei apreciază că este necesar. Dispozițiile legale criticate obligă însă instanța sesizată, chiar dacă nu ar exista nelămuriri cu privire la fondul pricinii, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție, care să îi spună cum să procedeze, astfel încât judecătorul nu își menține prerogativa decizională.
46. Potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Art. 2 alin. (1) din ordonanța de urgență criticată impune completelor de judecată să solicite Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile privind chestiuni de drept nesoluționate anterior. Această obligativitate încalcă principiul independenței judecătorilor, deoarece le limitează capacitatea de a soluționa cauzele în mod autonom. Judecătorii trebuie să aibă libertatea să interpreteze și să aplice legea fără interferențe exterioare, iar impunerea unei proceduri obligatorii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție subminează această independență. Justificarea adoptării unui act normativ pe considerentul că practica judiciară neunitară poate avea un impact negativ asupra bugetului general consolidat și stabilității socioeconomice implică presupunerea legiuitorului că procedura de unificare a practicii judiciare va avea rezultate favorabile bugetului de stat. Presupunerea că soluțiile de unificare a practicii vor fi favorabile bugetului de stat demonstrează că legiuitorul are o anumită așteptare cu privire la rezultatele procedurii de unificare a practicii judiciare. Totodată, ordonanța de urgență criticată afectează independența justiției, deoarece implică faptul că hotărârile judecătorești pronunțate în vederea unificării practicii judiciare trebuie să fie aliniate la interesele financiare ale statului, cu ignorarea prevederilor legale. Normele internaționale stipulează că judecătorii trebuie să fie liberi de orice influență nejustificată, directă sau indirectă. Orice obligativitate impusă de legislativ în procesele judiciare constituie o încălcare a acestor principii.
47. Existența unor divergențe de jurisprudență este inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență teritorială.
48. Se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 541 din 26 septembrie 2019, precum și Hotărârea din 4 iunie 2013, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Teodor împotriva României.
49. Se mai susține că instituirea obligației de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unor hotărâri prealabile înlătură caracterul efectiv al căii de atac, în condițiile în care instanța din eventuala cale de atac și-a exprimat deja opinia prin pronunțarea hotărârii prealabile.
50. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
51. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Cu privire la critica raportată la art. 115 alin. (4) din Constituție, arată că adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 a fost determinată de existența unui fenomen generalizat și persistent de practică judiciară neunitară în materia drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice și a prestațiilor de asigurări sociale. Soluțiile divergente afectează egalitatea în fața legii, înfăptuirea unitară a justiției și bugetul general consolidat, impunând instituirea de urgență a unui mecanism procedural care să permită clarificarea timpurie a chestiunilor de drept. Prin urmare, situația reglementată prezenta caracterul extraordinar cerut de Constituție, iar urgența a fost motivată corespunzător.
52. Referitor la criticile privind claritatea și previzibilitatea legii, Guvernul susține că normele criticate sunt formulate clar și inteligibil și trebuie interpretate în corelație cu dispozițiile de drept comun în materie procesual civilă. Acestea instituie, pentru litigiile prevăzute la art. 1 din ordonanța de urgență, un mecanism special și derogatoriu de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însoțit de suspendarea cauzelor similare, conexarea sesizărilor și soluționarea lor cu prioritate, în scopul unificării și eficientizării practicii judiciare.
53. În ceea ce privește criticile raportate la art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și art. 53 din Constituție, arată că reglementarea nu restrânge exercițiul unor drepturi, ci urmărește protejarea drepturilor justițiabililor prin prevenirea soluțiilor judiciare divergente. Totodată, personalul plătit din fonduri publice se află într-o situație juridică diferită de personalul din mediul privat, având în vedere caracterul legal al raporturilor de muncă sau de serviciu și sursa bugetară a drepturilor salariale, astfel încât instituirea unui regim procedural distinct este justificată obiectiv și rezonabil.
54. Referitor la art. 124 și 126 din Constituție, Guvernul apreciază că instituirea unui mecanism special de unificare a practicii nu reprezintă o ingerință a puterii politice în activitatea de înfăptuire a justiției și nu afectează independența judecătorilor, ci valorifică rolul constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. De asemenea, art. 129 din Constituție nu este încălcat, întrucât sesizarea instanței supreme nu afectează dreptul părților de a exercita căile de atac și nici nu echivalează cu o antepronunțare asupra unei cauze determinate.
55. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
56. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
57. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în ansamblul său, precum și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și ale art. 3 și 4 din aceasta. Din motivarea excepției rezultă că este criticat și alin. (3) al art. 2, astfel încât obiect al excepției îl constituie Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, în ansamblul său, precum și dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3), ale art. 2 alin. (1) și (3) și ale art. 3 și 4 din aceasta.
58. În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (1) și (3) privind caracterele statului de drept, alin. (4) privind separația și echilibrul puterilor în stat, alin. (5) privind principiul legalității în componenta referitoare la calitatea legii, art. 15 — Universalitatea, art. 16 — Egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 53 — Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 115 alin. (4) privind regimul adoptării ordonanțelor de urgență, art. 124 — Înfăptuirea justiției, art. 126 — Instanțele judecătorești, art. 129 — Folosirea căilor de atac.
59. Examinând excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 115 alin. (4) din Constituție, în componenta referitoare la condițiile și la situațiile în care Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență, Curtea observă că în jurisprudența sa a reținut că Guvernul poate adopta o ordonanță de urgență în următoarele condiții, întrunite în mod cumulativ: existența unei situații extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgența să fie motivată în cuprinsul ordonanței (a se vedea în acest sens Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, sau Decizia nr. 598 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 26 noiembrie 2019). Curtea a mai arătat că pentru îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009). Cât privește condiția urgenței, prevăzută de art. 115 alin. (4) din Constituție, Curtea a statuat că urgența reglementării nu echivalează cu existența situației extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza și pe calea procedurii obișnuite de legiferare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007). Totodată, Curtea a reținut că situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și au un caracter obiectiv, în sensul că existența lor nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență. Ordonanța de urgență nu constituie o alternativă aflată la discreția Guvernului, prin care acesta și-ar putea încălca obligația sa constituțională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege, de către Parlament, a relațiilor ce constituie obiectul acestei reglementări (a se vedea în acest sens Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).
60. Plecând de la aceste considerente și analizând atât preambulul, cât și nota de fundamentare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, Curtea constată că, în emiterea acestui act normativ, Guvernul invocă existența unui fenomen generalizat și cu tendințe de permanentizare de practică judiciară neunitară la nivelul instanțelor judecătorești care soluționează procese privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum și litigii referitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie și a altor prestații de asigurări sociale ale acestui personal; necesitatea asigurării de urgență a unei practici judiciare uniforme și unitare pentru a se garanta egalitatea în fața legii; necesitatea identificării unor remedii procedurale eficiente care să asigure îndeplinirea dezideratului unei practici judiciare unitare care să nu impieteze asupra bunei funcționări a întregului sistem judiciar; măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept; dar și faptul că soluțiile pronunțate în aceste categorii de litigii au un impact direct și considerabil asupra bugetului general consolidat.
61. Astfel, motivarea ordonanței de urgență criticate este centrată pe existența unei practici judiciare neunitare în litigiile privind salariile, pensiile și alte drepturi sociale ale personalului plătit din fonduri publice care tinde să se permanentizeze, fiind necesară adoptarea de măsuri urgente, pentru uniformizarea jurisprudenței și pentru introducerea unor remedii procedurale eficiente, care să sprijine buna funcționare a sistemului judiciar.
Măsurile propuse ar clarifica din timp probleme juridice complexe.
62. Cu alte cuvinte, ordonanța de urgență criticată urmărește crearea unei proceduri de soluționare a acestei categorii de litigii prin reglementarea unui mecanism de unificare a practicii judiciare. Or, un astfel de motiv, indiferent cum este exprimat, nu poate constitui o situație extraordinară care să necesite adoptarea unei ordonanțe de urgență, în condițiile în care nu există nicio situație extraordinară și de urgență a cărei reglementare să nu poată fi amânată, având în vedere că practica judiciară neunitară, inclusiv din materia salarizării personalului plătit din fonduri publice și a prestațiilor de asigurări sociale, este inerentă oricărui sistem judiciar realizat printr-un ansamblu de instanțe judecătorești, iar mecanisme privind asigurarea unei practici judiciare unitare, precum recursul în interesul legii și pronunțarea hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt deja reglementate în Codul de procedură civilă (art. 514, respectiv art. 519 din Codul de procedură civilă).
63. Totodată, instanța supremă, în cadrul procedurilor de unificare a practicii judiciare, nu are misiunea să intervină în soluționarea concretă a cauzelor, ci să clarifice sensul normelor juridice atunci când ambiguitățile de redactare sau divergențele de interpretare o impun. Or, clarificarea dintr-o fază incipientă a procesului a unor eventuale sau încă neidentificate chestiuni dificile de drept, doar în privința unei anumite categorii de litigii, nu se convertește într-o situație extraordinară, ci doar are ca efect negarea rolului instanțelor judecătorești de a aplica și interpreta legea la cazul concret dedus judecății, acestea nemaiavând posibilitatea de a analiza și decide cu privire la anumite chestiuni de drept, respectiv cu privire la necesitatea apelării la mecanismele de unificare a practicii judiciare. Nici faptul că ordonanța de urgență a Guvernului stabilește o procedură doar în privința unei categorii de litigii nu este în măsură să justifice urgența reglementării, având în vedere, astfel cum s-a arătat mai sus, că divergențe de interpretare pot apărea în toate tipurile de litigii.
64. De asemenea, nici invocarea impactului direct și considerabil al soluțiilor pronunțate în aceste categorii de litigii asupra bugetului general consolidat nu reprezintă o situație extraordinară, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, și nu poate justifica urgența reglementării, având în vedere că soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești sunt rezultatul deliberării judecătorilor, care au un anumit grad de libertate în aprecierea probelor și în aplicarea legii, în limitele stabilite de aceasta, și nu sunt influențate de posibilul impact financiar asupra bugetului.
Justiția, într-un stat de drept, protejează drepturile și libertățile cetățenilor și funcționează independent de alte puteri.
65. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că motivarea adoptării ordonanței de urgență este una formală, nefiind invocată existența unei situații extraordinare, preexistente, cuantificabile și obiective, care să necesite reglementarea imediată, astfel încât Curtea constată încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituție.
66. Mai mult, Curtea reține că, după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, Înalta Curte de Casație și Justiție dobândește un drept exclusiv de verificare a practicii judiciare în materia vizată de acest act normativ. Potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, judecătorul fondului sau al căii de atac este obligat ca în orice situație în care este învestit cu o problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea fondului cauzei să dispună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și să suspende cauza până la pronunțarea hotărârii prealabile. Aceasta, în condițiile în care legislația actuală reglementează deja mecanisme de unificare a practicii judiciare, cum ar fi sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ori în vederea soluționării unor recursuri în interesul legii, aceste mecanisme putând fi activate, în condițiile reglementate de Codul de procedură civilă, inclusiv în privința litigiilor salariale și a proceselor privind prestații de asigurări sociale pentru personalul plătit din fonduri publice. Așadar, spre deosebire de mecanismele de unificare a practicii judecătorești reglementate de Codul de procedură civilă, ordonanța de urgență criticată instituie un mecanism hibrid ce presupune sesizarea obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție de către orice instanță (fond sau cale de atac) fără a fi condiționată de judecarea cauzei în ultimă instanță, chestiunea de drept trebuind doar să nu fi fost lămurită de instanța supremă și nici să nu fi făcut obiectul unui recurs în interesul legii, lipsindu-i caracterul de noutate, iar suspendarea cauzelor este obligatorie.
67. Or, mecanismul dezlegării unor chestiuni de drept sau al recursului în interesul legii este menit să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de aplicarea legii în funcție de multiplele și diferitele situații juridice practice. În același timp, imperativul de a asigura aplicarea unitară a legii nu ar trebui să antreneze o rigiditate a legii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 208 din 9 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 10 iulie 2025, paragraful 73).
68. Prin urmare, o procedură suplimentară, care nu vizează existența certă a unor divergențe de jurisprudență și care dublează aceste mecanisme procedurale, nu are ca finalitate decât îngreunarea, iar în anumite situații chiar blocarea activității Înaltei Curți de Casație și Justiție ca urmare a numărului semnificativ de sesizări ce ar trebui formulate de instanțele competente. O asemenea consecință este cu atât mai evidentă în contextul specificului materiei și al dinamicii schimbărilor legislative, care ar putea impune pronunțarea unei soluții asupra unei chestiuni de drept în condițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. Suprapunerea acestor competențe afectează rolul instanțelor judecătorești și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, cu consecința încălcării și a prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție care interzice afectarea regimului instituțiilor fundamentale ale statului pe calea ordonanțelor de urgență.
69. Având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 a fost adoptată cu încălcarea art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție, ceea ce îi conferă caracter neconstituțional în ansamblul său, nu se mai impune analizarea celorlalte critici de neconstituționalitate formulate, viciul de neconstituționalitate legat de modalitatea de adoptare a ordonanței de urgență afectând în totalitate validitatea actului normativ.
70. Totodată, Curtea reține că neconstituționalitatea ordonanței de urgență redă plenitudinea de competență instanțelor judecătorești învestite cu judecarea cererilor ce fac obiectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel încât cauzele aflate, în aplicarea acestei ordonanțe de urgență, în curs de soluționare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție urmează a fi trimise pe cale administrativă instanțelor judecătorești antereferite în vederea reluării judecării acestora.
71. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Admite excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Tribunalul București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarele nr. 28.262/3/2023 și nr. 11.155/3/2024 ale acestei instanțe, de Tribunalul București — Secția a V-a civilă în dosarele nr. 31.960/302/2022, nr. 20.284/301/2023, nr. 27.854/302/2022, nr. 5.860/300/2023, nr. 10.757/300/2023, nr. 17.348/302/2022 și nr. 18.308/302/2022 ale acestei instanțe și de Tribunalul București — Secția a III-a civilă în Dosarul nr. 20.434/302/2021 al acestei instanțe și constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale este neconstituțională, în ansamblul său.
Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Tribunalului București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalului București — Secția a V-a civilă și Tribunalului București — Secția a III-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 16 iulie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Andreea Costin
Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.