Pe scurt

  • Cine contestă în instanță o amendă contravențională are două trepte de judecată, nu trei, iar Curtea Constituțională a confirmat că asta nu încalcă accesul la justiție. Plângerea se judecă întâi de judecătorie, hotărârea ei se atacă numai cu apel, iar apelul se soluționează de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Decizia tribunalului închide dosarul: recurs nu mai există.
  • Excepția a fost ridicată de o firmă din București, Eagle Development Estate, care susținea că lipsa recursului o lipsește de dreptul de a cere unei instanțe superioare să verifice dacă legea a fost aplicată corect. Excepția a fost respinsă cu unanimitate de voturi, iar art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 rămâne exact în forma în care este scris.
  • Dosarul a stat la Curte șase ani și două luni, iar decizia s-a publicat la aproape opt luni după ce a fost pronunțată. Curtea de Apel București a trimis întrebarea la 4 noiembrie 2019, răspunsul a venit la 15 ianuarie 2026, iar textul a ajuns în Monitorul Oficial abia la 25 septembrie 2026. Vizat este oricine primește un proces-verbal de contravenție, de la persoana fizică la firmă.
Act: Decizia Curții Constituționale nr. 13 din 15 ianuarie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor
Publicat: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 25 septembrie 2026, paginile 4-6
Pronunțată: 15 ianuarie 2026, cu unanimitate de voturi
Definitivă și general obligatorie: 25 septembrie 2026, data publicării

O firmă din București a cerut Curții Constituționale să spună că lipsa recursului în materie contravențională îi îngrădește accesul la justiție. Curtea a răspuns că nu. Prin Decizia nr. 13 din 15 ianuarie 2026, publicată la 25 septembrie 2026, art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 rămâne neatins: hotărârea prin care se judecă plângerea împotriva unui proces-verbal se atacă numai cu apel, iar acolo se oprește. Este a doua oară în șapte ani când Curtea spune același lucru, după Decizia nr. 240 din 16 aprilie 2019, și se adaugă unui șir de dosare în care oamenii amendați încearcă să răstoarne sancțiunea pe un argument de procedură, nu pe fapta în sine.

Ca să se înțeleagă ce s-a discutat, merită urmărit drumul unui proces-verbal. Agentul constată fapta și aplică sancțiunea. Omul sau firma care nu e de acord face plângere la judecătorie. Judecătoria dă o hotărâre. Împotriva ei, spune textul criticat, „hotărârea prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată numai cu apel”, iar apelul îl judecă secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Tot acolo scrie că motivarea apelului nu este obligatorie, că motivele pot fi susținute și oral în fața instanței și că apelul suspendă executarea hotărârii. Ce nu scrie nicăieri, și asta a fost miza dosarului, este vreo cale de atac împotriva deciziei tribunalului.

Autoarea excepției, Societatea Eagle Development Estate, a ajuns la Curte pe drumul obișnuit: a declarat recurs împotriva deciziei de apel, iar Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a sesizat Curtea Constituțională. Argumentul firmei era că accesul liber la justiție înseamnă acces la toate gradele de jurisdicție, inclusiv la recurs, mai ales că recursul e singurul care cenzurează greșita aplicare a legii de către instanța inferioară.

Răspunsul vine pe trei paliere. Primul: Constituția garantează accesul la justiție și dreptul de a folosi căile de atac prevăzute de lege, fără să impună existența tuturor căilor de atac. Al doilea: Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale recunoaște dublul grad de jurisdicție numai în materie penală, iar dreptul la un recurs efectiv din art. 13 privește posibilitatea de a ajunge în fața unei instanțe naționale, nu numărul de instanțe. Al treilea: regulile de procedură sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui reguli speciale pentru situații deosebite. Concluzia, la paragraful 22, este că o singură cale de atac asigură dublul grad de jurisdicție în materie contravențională, iar părțile au pe tot parcursul judecății garanțiile unui proces echitabil.

Efectele pe care le produce

O decizie de respingere nu schimbă nimic în lege, dar închide un argument. De la 25 septembrie 2026, data publicării, susținerea că lipsa recursului în materie contravențională e neconstituțională are în spate două decizii care spun contrariul, pronunțate ambele cu unanimitate de voturi. O instanță sesizată cu aceeași critică o va respinge fără să mai trimită dosarul la Curte.

Pentru dosarele aflate acum pe rol, efectul practic este zero: textul se aplica înainte de decizie și se aplică la fel după. Pentru firma care a ridicat excepția, efectul este că recursul pe care îl declarase rămâne fără temei, după ce a așteptat răspunsul șase ani și două luni.

Ce rămâne valabil pentru oricine primește o amendă: termenul de apel este de 30 de zile, cifră pe care Curtea o citează ea însăși din art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă; apelul merge la tribunal, pe secția de contencios administrativ și fiscal, nu pe cea civilă; iar executarea hotărârii este suspendată cât timp apelul se află pe rol. Regula se aplică, potrivit chiar primelor cuvinte ale textului, numai „dacă prin lege nu se prevede altfel”, deci o lege specială poate stabili altă cale de atac pentru un anumit tip de contravenție.

Ce s-a schimbat față de situația anterioară

În lege nu se schimbă nimic. Schimbarea reală s-a produs în 2012 și tocmai ea a generat dosarul. Până atunci, art. 34 alin. (2) prevedea că împotriva hotărârii judecătoriei se putea declara recurs. Art. 41 pct. 5 din Legea nr. 76/2012, actul care a pus în aplicare Codul de procedură civilă, a înlocuit recursul cu apelul. Pentru că un text de modificare se încorporează în actul de bază, obiectul excepției a rămas numai art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în forma modificată, fără textul din Legea nr. 76/2012.

Diferența dintre cele două reglementări este, arată Curtea, una de denumire, nu de conținut. Vechiul recurs se declara împotriva unei hotărâri care nu putea fi atacată cu apel, deci era devolutiv: instanța examina cauza sub toate aspectele, potrivit art. 3041 din Codul de procedură civilă din 1865. Noul apel este tot devolutiv, tribunalul judecând atât în fapt, cât și în drept. În ambele variante, hotărârea din calea de atac nu mai putea fi atacată. Cu alte cuvinte, numărul de trepte a rămas același, doar numele celei de-a doua s-a schimbat.

Motivul înlocuirii ține de arhitectura noului cod: acolo, recursul a devenit cale extraordinară de atac, exercitabilă exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar calea de atac de drept comun a redevenit apelul. Dacă legiuitorul ar fi păstrat cuvântul „recurs” în Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, contravenientul ar fi pierdut controlul asupra situației de fapt, fiindcă noul recurs nu permite instanței să reanalizeze faptele.

Avantaje și dezavantaje

Ce aduce bun

  • Apelul este devolutiv, deci tribunalul rejudecă și faptele, nu doar aplicarea legii. Pentru cineva care susține că nu a comis fapta, asta contează mai mult decât un al treilea grad limitat la chestiuni de drept.
  • Apelul suspendă executarea hotărârii, deci amenda nu se execută cât timp dosarul se află la tribunal.
  • Motivarea apelului nu este obligatorie, iar motivele pot fi susținute și oral. Omul fără avocat nu pierde calea de atac pentru că nu a redactat o cerere în forma așteptată.
  • Două trepte în loc de trei înseamnă un dosar închis mai repede, la o sancțiune care, în cele mai multe cazuri, valorează câteva sute de lei.
  • Decizia aduce previzibilitate: cine judecă astfel de dosare știe acum că textul nu va fi răsturnat pe acest argument.

Ce rămâne o problemă

  • O greșeală de aplicare a legii făcută de tribunal în apel rămâne definitivă. Nu există nicio instanță care să o poată îndrepta în dosarul respectiv.
  • Practica se poate rupe de la un tribunal la altul, fiindcă nu mai există o cale de atac care să urce la o instanță superioară. Unificarea rămâne posibilă doar prin mecanismele Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care partea din dosar nu le poate declanșa.
  • La paragraful 15, Curtea reține ca normă de referință și art. 26 din Constituție, viața intimă, familială și privată, dar nu l-a discutat în niciun paragraf al considerentelor. Cine caută răspunsul pe acest punct nu îl găsește.
  • Timpul: șase ani și două luni de la sesizare până la pronunțare, apoi încă 253 de zile până la publicare. Pentru o critică la care Curtea răspunsese deja în 2019, intervalul e greu de explicat părților.
  • Argumentul respins rămâne totuși deschis în fapt: proporția în care tribunalele schimbă hotărârile judecătoriilor în materie contravențională nu se publică nicăieri, deci nimeni nu poate spune dacă al treilea grad ar folosi sau nu.

Sfaturi utile

  1. Dacă ai primit un proces-verbal și vrei să îl contești, pregătește-te pentru două faze, nu trei. Argumentele cele mai bune le pui de la judecătorie, fiindcă la tribunal se rejudecă, dar mai departe nu mai există unde.
  2. Termenul de apel este de 30 de zile, potrivit art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, text pe care Curtea îl citează chiar în această decizie. Se numără de la comunicarea hotărârii judecătoriei, nu de la data la care a fost pronunțată.
  3. Apelul se judecă de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Verifică asta înainte să depui cererea, ca dosarul să nu plece pe un drum greșit.
  4. Cât timp apelul se află pe rol, executarea hotărârii este suspendată. Nu înseamnă că procesul-verbal dispare: dacă apelul se respinge, amenda devine din nou executorie.
  5. Nu construi apelul pe ideea că lipsa recursului e neconstituțională. Critica a fost respinsă în 2019 și din nou în 2026, ambele cu unanimitate de voturi.
  6. Citește începutul textului: „Dacă prin lege nu se prevede altfel”. La anumite categorii de contravenții, o lege specială poate stabili altă cale de atac, deci verifică legea care sancționează fapta ta, nu doar ordonanța generală.

Întrebări frecvente

Mai pot ataca decizia tribunalului după ce mi s-a respins apelul?
Nu. Textul din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 prevede o singură cale de atac, iar Curtea Constituțională a confirmat că asta nu încalcă accesul liber la justiție. Decizia tribunalului închide dosarul.
Cât timp am ca să fac apel împotriva hotărârii judecătoriei?
30 de zile, potrivit art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, termen citat de Curte în paragraful 21 al deciziei. Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu îl prevede ea însăși.
Trebuie să plătesc amenda cât timp dosarul e în apel?
Nu. Ultima teză a art. 34 alin. (2) spune că apelul suspendă executarea hotărârii. Suspendarea încetează odată cu soluționarea apelului.
De ce se cheamă apel, dacă înainte se chema recurs?
Pentru că Legea nr. 76/2012, care a pus în aplicare Codul de procedură civilă, a schimbat denumirea căii de atac. În noul cod, recursul a devenit cale extraordinară, limitată la motive de nelegalitate, iar calea obișnuită a redevenit apelul. Conținutul judecății a rămas același: tribunalul verifică atât faptele, cât și dreptul.
Decizia schimbă ceva pentru dosarul meu aflat pe rol?
Nu. Respingerea ca neîntemeiată lasă textul în vigoare exact cum era. O decizie de respingere nu produce efecte asupra proceselor în curs.
Regula se aplică și amenzilor de circulație?
Da. Textul din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 este regula generală pentru plângerile contravenționale, deci se aplică și acolo unde legea specială nu prevede altceva. Textul începe chiar cu formula „Dacă prin lege nu se prevede altfel”, așa că legea care sancționează fapta se verifică de fiecare dată.

Erori și neconcordanțe în textul publicat

  • Paragraful 15. Curtea reține expres ca normă de referință art. 26 din Constituție, viața intimă, familială și privată, citit prin prisma art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și menționează printre textele invocate și art. 148, integrarea în Uniunea Europeană. Niciunul dintre cele nouă paragrafe de considerente care urmează, 16-24, nu spune nimic despre vreunul dintre ele: toate privesc accesul liber la justiție și numărul căilor de atac. Dispozitivul declară totuși textul constituțional „în raport cu criticile formulate”. Un cititor de bună-credință nu poate stabili dacă susținerea privind viața privată a fost examinată și respinsă, sau pur și simplu lăsată fără răspuns, iar rezumatul motivării din paragrafele 5 și 6 nu conține nicio referire la viața privată care să explice de ce a fost reținută această normă de referință.

Analiza redacției

Cea mai grea cifră din dosar se obține adunând datele deciziei, fiindcă ea însăși nu o scrie nicăieri. Curtea de Apel București a sesizat Curtea Constituțională la 4 noiembrie 2019. Pronunțarea a venit la 15 ianuarie 2026, adică 2.264 de zile mai târziu, șase ani și două luni. Publicarea, fără de care decizia nu produce efecte, a mai adăugat 253 de zile, deci de la întrebare la răspunsul opozabil au trecut 2.517 zile. Dosarul de fond poartă număr din 2017. Întrebarea juridică era dacă un litigiu contravențional merită un al treilea grad de jurisdicție; pe drumul până la răspuns, timpul l-a consumat excepția însăși, nu lipsa recursului.

A doua observație privește criteriul pe care Curtea îl folosește și nu îl formulează. La paragraful 18 se spune că lipsa oricărei căi de atac face dreptul de acces la justiție iluzoriu și teoretic. Patru paragrafe mai jos, la 22, o singură cale de atac devine suficientă. Între „niciuna e prea puțin” și „una e destul” nu există, în text, niciun criteriu: nu aflăm de ce pragul cade între unu și doi, și nu între doi și trei. Standardul constituțional ajunge astfel să fie descris prin ceea ce legiuitorul a ales deja să facă, ceea ce golește de conținut verificarea. Aceeași observație devine mai ascuțită dacă citim paragraful 20, unde Curtea amintește că dreptul la dublul grad de jurisdicție este recunoscut doar în materie penală: decizia nu spune nicăieri de care parte a acestei linii se află contravenția, deși întregul dosar depinde de răspuns.

A treia observație vine din comparația cu vecina de ediție. Monitorul Oficial nr. 818 publică, pe paginile 2-4, Decizia nr. 695 din 4 decembrie 2025, iar pe paginile 4-6 Decizia nr. 13 din 15 ianuarie 2026. Cele două au fost pronunțate la 42 de zile una de alta și devin obligatorii în aceeași zi, la 295 și, respectiv, 253 de zile de la pronunțare. Momentul în care o decizie a Curții începe să producă efecte este dat de coada de publicare, nu de ședința în care s-a decis, iar coada nu are niciun termen scris. Pentru deciziile de respingere consecința e mică. Pentru cele de admitere, aceeași coadă decide de când un text încetează să se aplice.

În rest, actul este curat. Nu are dispoziții care să se contrazică, trimiterile pe care le face, la Decizia nr. 240 din 16 aprilie 2019, la art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă și la art. 62 din Legea nr. 24/2000, sunt exacte, iar raționamentul se poate urmări de la un capăt la altul. Problema lui stă în ce anunță și nu duce până la capăt.

Ce ar trebui schimbat

  • Fiecare normă de referință reținută ar trebui să primească un răspuns în considerente. O frază, fie și una care spune că textul nu este incident, ar fi suficientă. Fără ea, dispozitivul acoperă formal o critică pe care motivarea nu o atinge, iar partea nu știe dacă a fost ascultată.
  • Legea nr. 47/1992 ar trebui să prevadă un termen orientativ de soluționare a excepțiilor. Când răspunsul la o critică deja tranșată în 2019 vine după 2.264 de zile, problema devine absența oricărui reper, nu complexitatea. Un termen, fie el și de recomandare, ar face întârzierea vizibilă și explicabilă.
  • Publicarea deciziilor ar trebui să urmeze pronunțarea la un interval scris în lege. 253 de zile între ședință și Monitorul Oficial înseamnă 253 de zile în care efectul juridic există pe hârtie, dar nu se poate invoca. La deciziile de admitere, diferența dintre cele două date decide soarta unor dosare întregi.
  • Art. 34 alin. (2) ar trebui să spună el însuși termenul și locul de depunere a apelului. Omul care primește un proces-verbal citește ordonanța contravențiilor, nu Codul de procedură civilă. Faptul că termenul de 30 de zile trebuie căutat în alt act, iar Curtea a fost nevoită să îl citeze ea, arată unde se pierde informația.
  • Ministerul Justiției ar trebui să publice câte plângeri contravenționale se judecă anual și în ce proporție apelul schimbă soluția judecătoriei. Fără cifra asta, dezbaterea despre al treilea grad de jurisdicție se poartă din impresii, atât la Curte, cât și în Parlament.
  • Instanța care sesizează Curtea ar trebui să anunțe dacă litigiul de fond s-a stins între timp. În șase ani, o firmă poate intra în insolvență, se poate radia sau poate executa sancțiunea. O obligație de informare ar scuti Curtea de dosare rămase fără obiect și ar scurta coada pentru cele vii.

Textul original al actului normativ

Textul integral, în forma publicată în Monitorul Oficial

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 25 septembrie 2026, paginile 4-6 16 pagini PDF, 156 KB actul începe la pagina 4

Deschide PDF-ul oficialDescarcă PDF-ul

Pe ecrane mici vizualizatorul nu se afișează. Folosește butoanele de mai sus ca să deschizi sau să descarci fișierul.

Arată textul integral al actuluiAscunde textul integral al actului

Decizia Curții Constituționale nr. 13 din 15 ianuarie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 25 septembrie 2026, paginile 4-6

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ D E C I Z I A Nr. 13 din 15 ianuarie 2026 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihai Busuioc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Andreea Costin — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 41 pct. 5 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Eagle Development Estate — S.R.L. din București în Dosarul nr. 9.909/300/2017 al Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 496D/2020.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere că absența recursului în materie contravențională nu încalcă accesul liber la justiție. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia nr. 949 din 4 noiembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 9.909/300/2017, Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 41 pct. 5 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Societatea Eagle Development Estate — S.R.L. din București în cadrul recursului declarat într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva unui proces-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale deoarece încalcă dreptul la justiție prin interzicerea unui grad de jurisdicție în materie contravențională, în măsura în care se interpretează că deciziile pronunțate în materie contravențională de către tribunale în apelurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de către judecătorii nu mai pot fi atacate cu recurs.

6. Or, accesul liber la justiție se realizează și prin asigurarea accesului justițiabilului la toate gradele de jurisdicție, inclusiv recursul, mai ales că recursul poate să cenzureze o hotărâre a instanței inferioare sub aspectul că aceasta din urmă a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, eliminarea căii de atac a recursului din dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale invocate.

7. Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate. C U R T E A, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din actul de sesizare, îl reprezintă dispozițiile art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 41 pct. 5 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

13. În legătură cu obiectul excepției, Curtea observă că prevederile art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 au fost modificate prin art. 41 pct. 5 din Legea nr. 76/2012.

14. Având în vedere că dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta (art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010), Curtea va reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Prevederile legale criticate au următorul cuprins: — Art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001: „(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluționează de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Motivarea apelului nu este obligatorie. Motivele de apel pot fi susținute și oral în fața instanței. Apelul suspendă executarea hotărârii.”

15. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 21 — Accesul liber la justiție și în art. 148 — Integrarea în Uniunea Europeană. Totodată, în susținerea excepției se invocă art. 8 — Dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel încât Curtea reține drept normă de referință art. 26 — Viața intimă, familială și privată din Constituție, astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor textului convențional menționat.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că principala critică a autoarei excepției vizează lipsa căii de atac a recursului, în materie contravențională, ceea ce, în opinia acesteia, este neconstituțional, întrucât limitează dezbaterea sau controlul judecătoresc la instanța de apel care o soluționează definitiv și privează partea de dreptul de a supune cauza unei instanțe de recurs.

17. Prin Decizia nr. 240 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 1 iulie 2019, Curtea a analizat critici similare cu cele formulate în prezenta cauză și a reținut, în esență, că diferența dintre cele două reglementări ale art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 — cea anterioară și cea ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 — constă în denumirea căii de atac împotriva hotărârilor prin care se soluționează plângerile contravenționale, și anume recurs, în vechea reglementare (recurs care, fiind declarat împotriva unei hotărâri care nu putea fi atacată cu apel, era o cale de atac devolutivă, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit art. 3041din Codul de procedură civilă din 1865), și apel, în actuala reglementare. În ambele reglementări, hotărârea prin care se soluționează calea de atac nu mai poate fi atacată. Modificarea căii de atac din recurs în apel a intervenit ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, prin care recursul a devenit o veritabilă cale extraordinară de atac, care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, nepermițând instanței analizarea situației de fapt.

18. Curtea a statuat că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție. Aceste condiționări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

De asemenea, Curtea a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13).

19. De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în concordanță cu cea a Curții Constituționale (a se vedea Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 23), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) și că el poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanței dreptului, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z. și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93).

20. Cu privire la numărul căilor de atac, Curtea Constituțională a reținut că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenție, care se referă la dreptul la un recurs efectiv, nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, ci doar a posibilității de a se supune judecății unei instanțe naționale. Curtea a mai reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21).

21. În continuare, Curtea a mai reținut că, potrivit art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea poate fi atacată numai cu apel. În intenția legiuitorului, acest text a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă tocmai pentru a fi în concordanță cu reglementările noului Cod de procedură civilă, în condițiile în care, anterior modificării, acesta stabilea că hotărârea primei instanțe este atacabilă cu recurs. În optica noului Cod de procedură civilă, calea de atac de drept comun a redevenit apelul, recursul putând fi declarat în mod excepțional și pentru motive stricte de procedură. Astfel, orice parte va putea declara apel împotriva hotărârii judecătoriei, acesta putându-se formula în termen de 30 de zile, potrivit art. 468 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, urmând să fie soluționat de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, o prevedere rezonabilă luând în considerare natura administrativă a procesului-verbal. Totodată, în noua reglementare procesual civilă apelul constituie o cale ordinară de atac cu caracter devolutiv, prin intermediul căreia instanța de apel statuează atât în fapt, cât și în drept, în timp ce recursul a fost conceput drept cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

22. Prin urmare, Curtea a constatat că prin reglementarea unei singure căi de atac — cea a apelului — împotriva hotărârilor prin care se soluționează plângerile contravenționale, deci a dublului grad de jurisdicție în materie contravențională, nu se încalcă dispozițiile constituționale și nici cele ale actelor internaționale invocate, de vreme ce părțile beneficiază pe tot parcursul soluționării plângerii și al soluționării apelului de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil și a dreptului la apărare.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții, considerentele și soluția deciziei amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

24. De asemenea, în mod distinct, Curtea reține că legiuitorul, în materia căilor extraordinare de atac, are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, precum în cazul de față (mutatis mutandis Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24).

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Eagle Development Estate — S.R.L. din București în Dosarul nr. 9.909/300/2017 al Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 15 ianuarie 2026. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Andreea Costin

Sursă: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 25 septembrie 2026, paginile 4-6.

Acest articol are caracter informativ și nu constituie consultanță juridică. Pentru situații concrete, consultați un avocat sau un consultant fiscal autorizat.