Construcție ridicată pe terenul altuia: CCR menține regula din Codul civil de la 1864

Decizia nr. 613 din 20 noiembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 494 alin. 3 din Codul civil din 1864

EMITENT: Curtea Constituțională

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 14 iulie 2026

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

D E C I Z I A Nr. 613 din 20 noiembrie 2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 494 alin. 3 din Codul civil din 1864 Elena-Simina Tănăsescu — președinte Asztalos Csaba-Ferenc — judecător Mihaela Ciochină — judecător Cristian Deliorga — judecător Dacian-Cosmin Dragoș — judecător Dimitrie-Bogdan Licu — judecător Laura-Iuliana Scântei — judecător Gheorghe Stan — judecător Raluca-Alexandra Buterez-Fășie — magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurențiu Sorescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 494 din Codul civil din 1864, excepție ridicată de Aurel Iuțu Ciurar în Dosarul nr. 357/1.285/2017/a3 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 775D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul se află la al doilea termen de judecată. La termenul anterior, din 21 octombrie 2025, Curtea Constituțională a amânat cauza și a acordat un nou termen de judecată în vederea citării moștenitorilor autorului excepției de neconstituționalitate — Aurel Florin Ciurar și Alin Sergiu Rus — și asigurării dreptului la apărare.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate și invocă Decizia Curții Constituționale nr. 703 din 9 noiembrie

2017. Apreciază că textul criticat instituie un tratament juridic diferit pentru situații diferite și că intră în marja de apreciere a legiuitorului să realizeze o astfel de diferențiere. C U R T E A, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 357/1.285/2017/a3, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 494 din Codul civil din 1864. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Aurel Iuțu Ciurar într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului împotriva deciziei prin care a fost obligat la plata unor sume de bani reprezentând contravaloarea materialelor de construcții și a manoperei, precum și cheltuielile cu transportul materialelor și utilajelor către persoane care au edificat construcții, în conformitate cu prevederile art. 494 din Codul civil din 1864.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că, potrivit textului criticat, proprietarul terenului trebuie să îi înapoieze integral autorului lucrării valoarea materialelor și prețul muncii, indiferent dacă autorul lucrării este de bună-credință sau de rea-credință. Singura diferență între autorul de rea-credință și cel de bună-credință este reprezentată de faptul că, în cazul în care autorul lucrării este de bună-credință, proprietarul terenului nu va putea cere ridicarea lucrărilor. Din această perspectivă, se susține că textul criticat oferă aceleași drepturi autorului lucrării, indiferent dacă acesta este de rea-credință sau de bună-credință, drepturi disproporționate raportat la drepturile proprietarului terenului. Or, potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituție, cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

7. Se mai arată că despăgubirea integrală la care este obligat proprietarul terenului este excesivă, raportat la faptul că autorul lucrării este de rea-credință, iar acesta din urmă putea să depună un minim de diligență pentru a limita această despăgubire. În plus, se susține că, spre deosebire de textul criticat, prevederile art. 582 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil stabilesc o soluție echitabilă în cazul despăgubirilor pentru autorul lucrărilor de rea-credință.

8. Pentru toate aceste motive se apreciază că textul criticat permite exercitarea cu rea-credință a dreptului de a obține despăgubirea, fiind în mod evident în contradicție cu dispozițiile art. 57 din Constituție.

9. Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția a II-a civilă apreciază că excepția invocată este neîntemeiată și reține că dispozițiile art. 494 din Codul civil din 1864 nu cuprind niciun viciu de neconstituționalitate, judecata pe fond a recursului urmând a se face cu respectarea garanțiilor de contradictorialitate și oralitate ce caracterizează dreptul la un proces echitabil.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și reține că nemulțumirile autorului acesteia vizează, în principal, diferența de tratament juridic existentă între situația proprietarului terenului și cea a proprietarului construcțiilor sau plantațiilor. Se arată că invocarea încălcării dispozițiilor constituționale referitoare la exercitarea cu bună-credință a drepturilor și libertăților constituționale nu poate fi reținută, întrucât, la edictarea normei legale criticate, legiuitorul a avut intenția de a reglementa ambele ipoteze, atât buna-credință, cât și reaua-credință a autorului lucrării, și, în funcție de aceste repere, de a opta pentru dezdăunarea proprietarului construcției sau ridicarea acesteia. Referitor la tratamentul juridic diferit acordat proprietarului construcțiilor sau plantațiilor față de proprietarul terenului, pe de o parte, și constructorului de rea-credință față de constructorul de bună-credință, pe de altă parte, Curtea Constituțională a reținut, în mod constant, că principiul constituțional al egalității în drepturi nu are semnificația unei uniformități de tratament juridic, așa încât, dacă unor situații egale trebuie să le corespundă un tratament egal, în situații distincte tratamentul nu poate fi decât diferit (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 152 din 22 februarie 2007).

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 494 din Codul civil din 1864. Însă, analizând criticile de neconstituționalitate ale autorului excepției, Curtea va reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile art. 494 alin. 3 din Codul civil din 1864, cu următorul cuprins: „Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri, și lucrări, dar va avea dreptul său de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.”

15. În continuare, Curtea observă că la data de 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011. De asemenea, începând cu aceeași dată a fost abrogat Codul civil din 1864 (cu excepția dispozițiilor art. 1169-1206), potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Având în vedere prevederile art. 58 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora, în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării, ale art. 3 din Legea nr. 71/2011, care stabilesc că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor, coroborate cu art. 4 și 5 din legea menționată, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să exercite controlul de constituționalitate asupra prevederilor art. 494 alin. 3 din Codul civil din 1864, care și-au produs efectele față de autorul excepției de neconstituționalitate, potrivit principiului tempus regit actum.

16. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 57 privind exercitarea drepturilor și a libertăților.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că textul de lege criticat este cuprins în capitolul din Codul civil din 1864 referitor la „dreptul de accesiune asupra celor unite și încorporate cu lucrul” și reglementează situația construcțiilor, plantațiilor sau lucrărilor efectuate de o persoană cu materialele care îi aparțin pe un fond străin. Curtea s-a mai pronunțat asupra textului criticat prin raportare la alte texte de referință (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 91 din 4 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 26 martie 2003), ocazie cu care a reținut că art. 494 alin. 3 din Codul civil din 1864 stabilește întinderea obligației de despăgubire, oferind posibilitatea proprietarului terenului de a opta între plata contravalorii materialelor și a prețului muncii, pe de o parte, sau plata unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren, pe de altă parte. De asemenea, în decizia precitată, Curtea a constatat că norma criticată oferă o soluție rezonabilă conflictului de interese legitime dintre proprietarul fondului și constructorul de bună-credință pe terenul acestuia.

18. Analizând textul criticat, Curtea reține că se face o distincție în ceea ce privește drepturile cuvenite proprietarului materialelor, ca urmare a construcției realizate de acesta pe terenul proprietatea altuia, după cum constructorul este de bună-credință sau de rea-credință. În cazul în care constructorul este de bună-credință, proprietarul terenului nu îl poate obliga pe acesta să ridice construcțiile, ci este obligat să îi plătească constructorului o despăgubire reprezentând fie plusul de valoare dobândit de imobil prin edificarea construcției, fie contravaloarea materialelor și a manoperei. În ceea ce privește buna-credință în materie de accesiune, în practica judiciară (Trib. Suprem, colegiul civil, Decizia nr. 1.290/1956, citată în Viorel Terzea — Codul civil — volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2008, pag. 402) s-a reținut că aceasta rezultă din convingerea pe care constructorul o are în momentul efectuării lucrărilor că fondul pe care construiește sau plantează este al său, prin faptul că posedă în virtutea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu sunt cunoscute. În cazul în care constructorul este de rea-credință, proprietarul fondului are două opțiuni: fie să îl oblige pe constructor să ridice construcțiile pe cheltuiala sa, fie să îi plătească acestuia valoarea materialelor și a manoperei, la momentul realizării construcțiilor.

19. Față de aceste aspecte, Curtea constată că susținerea autorului excepției potrivit căreia textul criticat oferă aceleași drepturi constructorului, indiferent dacă acesta este de bună-credință sau de rea-credință, critică raportată la prevederile constituționale ale art. 57, este neîntemeiată. Dispozițiile art. 57 din Constituție statuează că cetățenii și apatrizii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Or, textul criticat prevede soluții juridice diferite pentru ipoteze diferite — cea a constructorului de bună-credință și cea a constructorului de rea-credință —, iar, în această ultimă ipoteză, norma prevede că proprietarul fondului are posibilitatea de a cere ridicarea construcțiilor pe cheltuiala celui care le-a ridicat. Prin urmare, Curtea reține că textul criticat reprezintă o transpunere la nivel infraconstituțional a principiului bunei-credințe consacrat de art. 57 din Constituție.

20. Referitor la critica autorului excepției potrivit căreia, spre deosebire de textul criticat, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil stabilește o soluție echitabilă în cazul despăgubirilor pentru autorul lucrărilor de rea-credință, Curtea a arătat, în jurisprudența sa, că neconstituționalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia și nu poate fi dedusă pe calea unei interpretări per a contrario, operație care presupune a atribui legiuitorului ceea ce acesta nu a prevăzut in terminis (Decizia nr. 122 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2004), iar examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele (Decizia nr. 33 din 28 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 5 iunie 2003). Prin urmare, această critică este inadmisibilă.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, C U R T E A C O N S T I T U Ț I O N A L Ă În numele legii D E C I D E: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Aurel Iuțu Ciurar în Dosarul nr. 357/1.285/2017/a3 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția a II-a civilă și constată că dispozițiile art. 494 alin. 3 din Codul civil din 1864 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 20 noiembrie 2025. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU Magistrat-asistent, Raluca-Alexandra Buterez-Fășie