Zilele de concediu neefectuate nu se prescriu an de an: ÎCCJ stabilește că cei 3 ani curg de la plecarea din firmă

Decizia nr. 40 din 9 martie 2026 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Dosar nr. 2.742/1/2024)

EMITENT: Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Publicat în: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 11 august 2026, paginile 3-8

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

D E C I Z I A Nr. 40

din 9 martie 2026

Dosar nr. 2.742/1/2024

Mariana Constantinescu — vicepreședintele Înaltei Curți

de Casație și Justiție — președintele completului Beatrice Ioana Nestor — pentru președintele Secției I

civile Adina Oana Surdu — președintele Secției a II-a

civile Elena Diana Tămagă — președintele Secției de contencios administrativ și fiscal Adina Georgeta Nicolae — judecător la Secția I civilă Simona Lala Cristescu — judecător la Secția I civilă Irina Alexandra Boldea — judecător la Secția I civilă Maricel Nechita — judecător la Secția I civilă Liviu Eugen Făget — judecător la Secția I civilă Mirela Polițeanu — judecător la Secția a II-a civilă Rodica Zaharia — judecător la Secția a II-a civilă Ianina Blandiana Grădinaru — judecător la Secția a II-a civilă Mihaela Mîneran — judecător la Secția a II-a civilă Minodora Condoiu — judecător la Secția a II-a civilă Carmen Maria Ilie — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal Alina Pohrib — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal Doina Vișan — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal Vasile Bîcu — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal Cristinel Grosu — judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal 1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

2. Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

3. La ședința de judecată participă doamna magistrat- asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

4. Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 20.893/3/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

„De când începe să curgă termenul de prescripție de trei ani, prevăzut de dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în ipoteza pretențiilor pecuniare derivate din zilele de concediu

neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, în raport cu dispozițiile art. 146 alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora compensarea în bani a concediului de odihnă rămas neefectuat este posibilă doar în cazul în care părțile au încetat raporturile de muncă/serviciu?”

5. După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.

Î N A L T A C U R T E, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul sesizării 6. Curtea de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 8 octombrie 2024, în Dosarul nr. 20.893/3/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept anterior menționată.

7. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 25 noiembrie 2024 cu nr. 2.742/1/2024.

II. Dispozițiile legale supuse interpretării 8. Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii

„Art. 146. — (1) Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.

(2) În cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual. ()

(3) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă. ()

Art. 171. — (1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. (…)

Art. 268. — (1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: (…)

c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; (…)”

III. Expunerea succintă a procesului 9. Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale cu nr. 20.893/3/2023, reclamantul a solicitat plata contravalorii zilelor de concediu rămase neefectuate pentru un număr de 130 de zile de concediu, acumulate în intervalele cuprinse între 1 iulie 2008-2 februarie 2018 și 14 ianuarie 2019-13 ianuarie 2020, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Tribunalul București, și pentru 16 zile de concediu, în perioada 2 februarie 2018-13 ianuarie 2019, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii.

10. La data sesizării Tribunalului București, reclamantul, fost procuror cu grad de curte de apel, ce și-a desfășurat activitatea în diverse structuri ale Ministerului Public, fusese eliberat din funcție în vederea pensionării, nemaisubzistând raporturi de serviciu între pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul București și reclamant.

11. Prin Sentința civilă nr. 6.082 din 6 noiembrie 2023, tribunalul a reținut incidența prescrierii dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, invocând prevederile art. 171 alin. (1) și pe cele ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

12. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând reținerea incidenței prescrierii dreptului material la acțiune.

13. La termenul de judecată din 10 septembrie 2024 s-a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să se dea dezlegare chestiunii de drept menționate.

14. Prin Încheierea pronunțată la 8 octombrie 2024 s-au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea cauzei.

IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea acesteia

15. Instanța de trimitere a constatat îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

16. Astfel, în ceea ce privește caracterul de noutate, cu referire la jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din consultarea paginii de internet a instanței supreme nu rezultă că, până la 8 octombrie 2024, s-ar fi dezlegat, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă sau printr-o decizie pronunțată în recursul legii, problema de drept din prezenta cauză.

17. În ceea ce privește caracterul determinant al dezlegării în raport cu obiectul cauzei, de dezlegarea solicitată depinde soluționarea pe fond a pretențiilor, întrucât, numai după ce vor fi lămurite aspectele referitoare la incidența prescrierii dreptului material la acțiune, instanța de apel va putea aprecia și pe fondul pretențiilor formulate, subzistând, astfel, o strânsă legătură.

18. În privința dificultății problemei de drept față de sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura descrisă de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, instanța de trimitere a reținut că, nici în acest act normativ, ca, de altfel, nici în cuprinsul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, nu subzistă înscrisă o asemenea condiție de admisibilitate, în expunerea de motive fiind menționat scopul emiterii ordonanței de urgență.

19. Din acest motiv, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1) și ale art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, instanța de trimitere a apreciat că, fiind vorba despre un litigiu în care plata drepturilor pretinse se realizează, în ipoteza admiterii acțiunii, din fonduri publice, este incidentă, în cauză, obligația sa de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de aprecierea proprie asupra gradului de dificultate.

20. Instanța de apel, în judecarea apelului declarat de către reclamant în dosarul pendinte, este o instanță învestită cu judecata în ultimă instanță, și această condiție de admisibilitate fiind îndeplinită, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

21. Instanța de trimitere a apreciat că problema de drept în cauză o constituie modul de corelare între dispozițiile art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și prevederile art. 146 alin. (2) și (3) din același cod.

22. Potrivit acestor ultime dispoziții, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, legiuitorul permițând acordarea în natură a zilelor de concediu rămase neefectuate din anii anteriori doar în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu a putut efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, context în care, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni, începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.

23. Prin urmare, ar rezulta că, după trecerea celor 18 luni, calculate începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual, concediul de odihnă nu ar mai putea fi acordat în natură.

24. Problema de drept care impune pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei dezlegări este cea a corelării modului de calcul al termenului general de prescripție de 3 ani, mai exact a sintagmei „de la data la care drepturile respective erau datorate” din cuprinsul art. 171 alin. (1), cu prevederile art. 146 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, urmând a se aprecia dacă termenul de trei ani începe să curgă de la data la care raporturile de serviciu/de muncă au încetat sau de la o altă dată anterioară acestui moment.

25. Datorarea contravalorii zilelor de concediu neexecutate ar putea fi apreciată ca subzistând începând cu anul următor celui în care salariatul nu și-a efectuat, integral sau parțial, în natură, concediul de odihnă la care avea dreptul, de vreme ce dreptul la acordarea concediului este unul anual.

26. Pentru a se corobora prevederile legale mai sus arătate, datoria reprezentând suma având ca obiect compensarea concediului de odihnă rămas neefectuat se naște, din punct de vedere juridic, în anul următor celui în care ar fi trebuit efectuat în natură concediul de odihnă, dar exigibilitatea sa este reprezentată de data la care raporturile de muncă/de serviciu încetează, din acest moment urmând a curge termenul de 3 ani de prescripție.

27. În cauză poate prezenta interes hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) la 22 septembrie 2022 în Cauza C-120/21. VI. Punctul de vedere al părților 28. Prin punctul de vedere formulat, apelantul-reclamant a arătat că susține punctul de vedere majoritar în practica judiciară și în literatura de specialitate, potrivit căruia termenul de prescripție curge de la data încetării raporturilor de muncă/serviciu.

29. Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus note scrise, prin care a arătat că problema prescripției în cazul pretențiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raportului de muncă/serviciu se poate pune doar în cazul zilelor de concediu neefectuat și pe care apelantul- reclamant avea dreptul de a le efectua, nu și în cazul zilelor de concediu pe care nu le mai putea efectua, fiind expirat termenul legal în care acest concediu putea fi efectuat. Or, pe de o parte,

a expirat termenul de 18 luni în care ar putea fi efectuat concediul de odihnă aferent perioadei detașării acestuia în Consiliul Superior al Magistraturii, iar, pe de altă parte, dreptul la compensarea în bani a concediului neefectuat intervine numai în cazurile de eliberare din funcție a procurorului, și nicidecum la încetarea detașării.

VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie 30. La solicitarea instanței supreme, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești și opinii teoretice din care a rezultat că există o orientare jurisprudențială cvasiunanimă, în sensul că termenul de prescripție trebuie calculat de la data nașterii dreptului la compensare în bani a concediului de odihnă, adică de la data încetării raporturilor de muncă, până la acest moment putându-se cere doar executarea în natură a concediului, neexistând vocația de a solicita compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat. Cu toate acestea, zilele de concediu neefectuate după expirarea perioadei de report prevăzute de art. 146 alin. (2) din Codul muncii nu mai pot fi compensate în bani la încetarea contractului de muncă. La nivelul unei singure curți de apel s-a apreciat că perioada de report se aplică exclusiv cu privire la posibilitatea de a efectua în natură concediul de odihnă, nu și la compensarea acestuia în bani.

31. În acest sens au depus hotărâri judecătorești Tribunalul Alba — Secția I civilă, Curtea de Apel Brașov — Secția civilă, Curtea de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul București — Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Curtea de Apel Constanța — Secția I civilă, Curtea de Apel Galați — Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, Curtea de Apel Iași — Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, Curtea de Apel Ploiești — Secția I civilă, Curtea de Apel Timișoara — Secția litigii de muncă și asigurări sociale. Curtea de Apel Cluj a comunicat că, la nivelul instanțelor din circumscripția sa teritorială, există practică neunitară.

32. Opinia minoritară exprimată este aceea că termenul de prescripție curge de la data la care a luat naștere dreptul salariatului de a solicita efectuarea în natură a concediului de odihnă, cu respectarea termenului de report de 18 luni.

33. Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au comunicat opinii teoretice.

34. Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare — Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VIII. Jurisprudența Curții Constituționale 35. Prin Decizia nr. 358 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 9 octombrie 2019, respingându-se excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, la paragraful 23, s-au reținut următoarele:

„Cât privește critica potrivit căreia termenul de 3 ani stabilit de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 ar aduce atingere dreptului de acces la justiție, Curtea apreciază ca fiind relevante cele reținute prin Decizia nr. 210 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 20 mai 2015, paragraful 14, potrivit cărora instituirea unui termen de prescripție de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate are ca justificare asigurarea securității și stabilității raporturilor juridice și necesitatea soluționării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre părțile litigante. Prin prescripție se stinge doar dreptul la acțiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanță de a obține, pe calea silită, îndeplinirea obligației subiectului pasiv. Așadar, prescripția nu stinge dreptul subiectiv în substanța lui, drept care continuă să subziste, și nici

obligația corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. De asemenea, în această materie sunt aplicabile dispozițiile Codului civil referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripție.”

IX. Raportul asupra chestiunii de drept 36. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii raportat la prevederile art. 146 alin. (2) și (3) din același cod, s-a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în ipoteza pretențiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, izvorâte dintr-un drept actual începe să curgă de la momentul încetării raportului de muncă.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.I. Asupra admisibilității sesizării 37. Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, care se completează însă, în mod corespunzător, cu dispozițiile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se și statuează expres prin art. 4 din ordonanța de urgență.

38. În contextul normativ indicat, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării:

— existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac;

— cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024;

— existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei;

— chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

39. Verificându-se întrunirea acestor cerințe legale în raport cu elementele sesizării, rezultă că sunt îndeplinite toate exigențele procedurale menționate pentru declanșarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare.

40. Referitor la primele două condiții legale se reține că Dosarul nr. 20.893/3/2023 se află în curs de soluționare pe rolul Curții de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, care judecă pricina în apel, iar obiectul litigiului se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

41. În legătură cu cea de-a treia condiție enunțată trebuie avute în vedere dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevăd că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ținut să stabilească dacă există o problemă de drept care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară; prioritar, în sesizarea adresată în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită a fi lămurită”, iar nu să se solicite o rezolvare a litigiului în care s-a formulat cererea de sesizare.

42. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod constant, în jurisprudența sa, că obiectul sesizării pentru o hotărâre prealabilă îl poate constitui o chestiune de drept, dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea normei are aptitudinea de a determina soluționarea cauzei pe fond, adică rezolvarea raportului juridic dedus judecății.

43. În lumina celor expuse, se constată că sesizarea formulată privește o problemă de drept aptă să devină sursa unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

44. Cum chestiunea interpretării normelor juridice care privesc momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a solicita compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este legată și de perioada pentru care se poate solicita compensarea, mai precis de întinderea dreptului de creanță, instanțele raportându-se și la termenul de 18 luni în care se poate solicita efectuarea concediului de odihnă în natură, dispozițiile legale indicate în sesizare, respectiv art. 268 alin. (1) lit. c) și art. 146 alin. (3) din Codul muncii, se impun a fi coroborate cu prevederile art. 146 alin. (2) din Codul muncii.

45. Având în vedere că asigurarea unei clarificări asupra unei anume chestiuni de drept, de natură să asigure o jurisprudența unitară, se înscrie în rațiunea edictării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea este admisibilă.

46. De asemenea, este îndeplinită și condiția de admisibilitate ca problema de drept să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

X.II. Asupra fondului sesizării 47. Instanța de trimitere a înțeles să solicite Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunțe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în ipoteza pretențiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, în raport cu art. 146 alin. (3) din același act normativ, potrivit căruia compensarea în bani a concediului de odihnă rămas neefectuat este posibilă doar în cazul în care părțile au încetat raporturile de muncă/serviciu.

48. În stabilirea momentului începerii curgerii termenului de prescripție a dreptului la compensare, instanța de trimitere a operat o distincție între momentul nașterii dreptului și momentul la care acesta a devenit exigibil, susținând necesitatea unei corelări cu prevederile art. 146 alin. (2) și (3) din Codul muncii, dat fiind faptul că, după expirarea termenului de 18 luni prevăzut de lege, concediul de odihnă nu mai poate fi acordat în natură. În acest sens se pune în discuție actualitatea dreptului supus prescripției, respectiv întinderea creanței ce poate fi pretinsă.

49. Urmează a se avea în vedere, în acest context, faptul că, potrivit art. 146 alin. (2) din Codul muncii, în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual. Cum, potrivit legii, acesta este intervalul de report maxim al dreptului la concediul de odihnă ce poate fi efectuat în natură, compensarea lui, în ipoteza în care nu este efectuat până la încetarea raportului de muncă, nu poate depăși această limită temporală.

50. De aceea, dezlegarea referitoare la data de la care începe a curge termenul de prescripție privind plata compensației pentru concediul neefectuat nu este suficientă pentru rezolvarea chestiunii deduse judecății, întrucât nu rezolvă și chestiunea vizată de instanța de trimitere referitoare la problema întinderii dreptului, care, deși nu este formalizată în întrebare, este menționată în expunerea situației și a punctului de vedere. Deși nu este legată direct de calculul termenului de prescripție, perioada de report de 18 luni la care instanțele fac trimitere este relevantă pentru analiza actualității dreptului.

51. Sub un prim aspect trebuie reținut faptul că prevederile din legile speciale care reglementează raporturi de muncă lato sensu se completează cu cele ale dreptului comun, reprezentat de Codul muncii, inclusiv în privința regulilor de exercitare în

natură a dreptului la concediu de odihnă, respectiv de compensare în bani a acestuia, astfel cum sunt prevăzute în art. 146 din Codul muncii.

52. În ceea ce privește dispozițiile speciale, art. 209 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, reglementează doar o dispoziție de principiu, potrivit căreia: „Judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți și personalul de specialitate juridică asimilat acestora beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 35 de zile lucrătoare.” 53. Totodată, potrivit art. 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind concediile judecătorilor și procurorilor: „(1) Judecătorii și procurorii au dreptul anual la un concediu de odihnă de 35 de zile lucrătoare, plătit. Acest drept nu poate forma obiectul vreunei renunțări sau limitări. (2) Durata concediului de odihnă prevăzută în prezentul regulament este corespunzătoare activității desfășurate timp de un an calendaristic. La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă și cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată. (3) Judecătorii și procurorii efectuează concediul de odihnă, de regulă, în perioada vacanței judecătorești. Pentru motive temeinice, conducerea instanței sau, după caz, a parchetului poate aproba efectuarea concediului de odihnă în altă perioadă decât cea a vacanței judecătorești. (4) Conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conducerile instanțelor judecătorești și ale parchetelor, precum și conducerile compartimentelor din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii au obligația să asigure efectuarea concediului de odihnă de către toți judecătorii, procurorii și asimilații acestora, în cursul anului calendaristic în care s-a născut acest drept.”

54. Potrivit art. 7 alin. (1) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005: „(1) Dacă judecătorul sau procurorul, din motive justificate, nu a putut efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, la cererea sa, concediul de odihnă neefectuat va fi acordat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la acest concediu, pe baza programării aprobate de președinții instanțelor judecătorești sau, după caz, de conducătorii parchetelor. În acest caz, drepturile bănești se suportă din fondurile aferente anului în care se efectuează concediul de odihnă.”

55. Dintr-o a doua perspectivă trebuie menționat faptul că prin Legea nr. 53/2003 s-a transpus, în legislația națională, Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE). Prin urmare, interpretarea și aplicarea dreptului național urmează a ține cont și de jurisprudența C.J.U.E. pronunțată în aplicarea directivei. De altfel, modificarea adusă art. 146 din Codul muncii prin Legea nr. 12/2015 privind introducerea unei perioade de report a fost făcută pentru armonizarea legislației interne cu dreptul Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența C.J.U.E.

56. Art. 146 din Codul muncii, ce reprezintă sediul materiei, reglementează condițiile de efectuare și de compensare a concediului de odihnă, dispunând că, de regulă, acesta se efectuează anual, iar în cazul în care, din motive justificate, salariatul nu poate efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni, începând cu anul următor celui în care s-a născut

dreptul la concediul de odihnă anual. Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă doar în cazul încetării contractului individual de muncă.

57. Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 149 din Codul muncii: „Salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.”

58. Prin urmare, doar în ipoteza încetării raporturilor de muncă, în patrimoniul salariatului se naște dreptul de a primi o compensație în bani ce se calculează prin raportare la zilele de concediu de odihnă rămase neefectuate în natură.

59. Fiind un drept de natură salarială, întrucât reprezintă echivalentul bănesc al indemnizației pe care salariatul ar fi primit-o dacă ar fi efectuat în natură concediul, acesta este prescriptibil potrivit normelor dreptului comun reprezentat de Codul civil, cu care se completează dispozițiile art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

60. Instituția prescripției dreptului material la acțiune, în accepțiunea Codului civil, reglementează pierderea dreptului de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz, iar drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse întotdeauna prescripției extinctive, în afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

61. Potrivit art. 2.500 din Codul civil, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, termenul general de prescripție în materia acțiunilor patrimoniale prin care se valorifică drepturi de creanță fiind de 3 ani, conform art. 2.517 din Codul civil.

62. Conform art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

63. Art. 2.523 din Codul civil stabilește că: „Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.”

64. Cu referire la prescripția dreptului la acțiune având ca obiect drepturi salariale, art. 171 din Codul muncii prevede următoarele: „(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.”

65. Rezultă, așadar, că prin art. 171 alin. (1) din Codul muncii legiuitorul a stabilit o regulă specială în care momentul începutului termenului de prescripție extinctivă este clar determinat chiar de acesta, fiind în prezența unui moment concret, respectiv data la care se datorau prestațiile și deci trebuiau plătite, moment obiectiv, cunoscut și care nu depinde de momentul subiectiv reprezentat de cunoașterea acestuia de către creditor și care se aplică cu prioritate, față de corelația dintre regulile generale și regulile speciale.

66. Totodată, potrivit Codului civil, în privința începutului curgerii termenului de prescripție în cazul unor obligații de a da o sumă de bani, în baza unor obligații legale sau contractuale, nu se aplică regula generală, înscrisă în textul art. 2.523 din Codul civil, ci regulile speciale cuprinse în prevederile art. 2.524 din Codul civil, pe deplin incidente, în care se arată expres că, dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă

de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute și că, atunci când este vorba despre executarea unor prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar, dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.

67. Așadar, începutul prescripției este anume determinat de lege pentru situațiile la care se referă ipoteza normelor speciale.

68. În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că dreptul la acțiune pentru acordarea compensării în bani a concediului de odihnă neefectuat în natură se naște doar la momentul încetării raportului de muncă, acesta fiind momentul la care devine exigibilă obligația de acordare a acestei compensații bănești.

69. Mai rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 146 din Codul muncii că, anterior încetării raportului de muncă, persoana în cauză nu are deschisă posibilitatea solicitării unei astfel de compensații bănești pentru zilele de concediu neefectuate, singura alternativă oferită de legiuitor fiind aceea a efectuării concediului de odihnă într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la acest concediu.

70. În accepțiunea Codului muncii, regula este aceea că salariatul efectuează concediul în natură raportat la o perioadă de referință de 1 an [art. 146 alin. (1) din Codul muncii], iar excepția este reglementată de prevederile alin. (2) al textului, care stipulează o perioadă de report de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual în care angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat din perioada anterioară.

71. Prin urmare, dacă efectuarea concediului în natură poate fi pretinsă într-o perioadă de 18 luni ulterioară anului în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual, atunci nici compensarea concediului neefectuat nu poate fi solicitată după o perioadă mai mare de cele 18 luni pentru care este recunoscut dreptul.

72. Altfel spus, după trecerea perioadei de referință/de report, salariatul nu mai poate solicita angajatorului efectuarea concediului de odihnă în natură. Similar, în raport cu dispozițiile art. 146 alin. (3) din Codul muncii, la momentul încetării raporturilor sale de muncă cu respectivul angajator, salariatul are dreptul să solicite compensarea pecuniară a zilelor de concediu neefectuate în perioada de referință, care este anul ce a precedat încetării contractului de muncă, dar și a zilelor de concediu neefectuat în perioada de report, cu privire la care legea recunoaște existența dreptului subiectiv, respectiv pentru cele din perioada de 18 luni anterioară încetării contractului de muncă.

73. După expirarea acestui termen de report, dreptul la concediu se poate considera „stins” în sensul că nu mai poate fi solicitat a fi efectuat în natură și, corelativ, nici nu poate fi compensat în bani la încetarea raportului de muncă. Prin urmare, întinderea creanței nu poate opera pentru perioade anterioare acestui termen.

74. Întrucât Codul muncii transpune Directiva 2003/88/CE, este relevantă și aplicabilă jurisprudența dezvoltată de C.J.U.E. în interpretarea și aplicarea art. 7 din directivă: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale. (2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează”, sintetizată și în Comunicarea interpretativă a Comisiei privind Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, publicată în Jurnalul Oficial C 109 din 24 martie 2023, cap. VII lit. B pct. 1.

75. Potrivit jurisprudenței relevante în materie (a se vedea cauzele C-619/16, Sebastian W. Kreuziger/Land Berlin, C-684/16 Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV/Tetsuji Shimizu, C-214/16 C. King v The Sash Window Workshop Ltd, Richard Dollar, C-120/21 LB/TO, C-218/22 BU împotriva Comune di Copertino), C.J.U.E. dă o interpretare extinsă și mai favorabilă exercitării dreptului la concediu de odihnă, respectiv compensării celui neefectuat după momentul încetării raportului de muncă, cu condiția ca din verificările efectuate să nu rezulte existența unui culpe a salariatului care a refuzat nejustificat oferta/programarea stabilită de comun acord cu angajatorul.

76. Astfel, C.J.U.E. a stabilit, în esență, că statele membre nu pot deroga de la principiul care decurge din art. 7 din Directiva 2003/88/CE, interpretat în lumina art. 31 alin. (2) din cartă (s.n. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene), potrivit căruia un drept dobândit la concediul anual plătit nu se poate stinge la expirarea perioadei de referință și/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național în cazul în care lucrătorul nu a fost în măsură să își efectueze concediul. Angajatorul este cel obligat să se asigure în mod concret și pe deplin transparent că lucrătorul este efectiv în măsură să își efectueze concediul anual plătit, invitându-l, dacă este necesar în mod formal, să facă acest lucru și informându-l, în același timp, în mod precis și la timp, cu privire la faptul că, dacă nu îl efectuează, acesta va fi pierdut la sfârșitul perioadei de referință sau al unei perioade de report autorizate sau nu va mai putea fi înlocuit de o indemnizație financiară.

77. În schimb, în cazul în care lucrătorul s-a abținut să își efectueze concediul anual plătit în mod deliberat și în cunoștință de cauză cu privire la consecințele care decurg din aceasta, după ce i s-a oferit posibilitatea de a-și exercita în mod efectiv dreptul la concediu, art. 31 alin. (2) din cartă nu se opune pierderii acestui drept și nici, în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizații financiare pentru concediul anual plătit neefectuat, fără ca angajatorul să fie obligat să impună acestui lucrător exercitarea în mod efectiv a acestui drept.

78. În situațiile în care culpa angajatorului este certă sau dacă acesta nu reușește să facă dovada culpei salariatului în neefectuarea concediului, soluția C.J.U.E. este în sensul supraviețuirii dreptului la concediu, indiferent de componenta sa nepatrimonială sau patrimonială și indiferent de perioada legală de referință sau report.

79. Ca atare, similar dreptului național, C.J.U.E. recunoaște că, în aplicarea dreptului Uniunii, se consideră stins dreptul la efectuarea/compensarea concediului de odihnă în afara perioadei de report, cu condiția însă ca depășirea perioadei să fie imputabilă salariatului, și nu angajatorului.

80. Prin urmare, prescripția dreptului de a cere compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat nu poate începe să curgă înainte ca titularul să aibă posibilitatea de a cere efectiv această compensare, iar întinderea dreptului pretins nu poate fi stabilită decât prin aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) cu cele ale art. 146 alin. (2) și (3) din Codul muncii.

81. Aceasta înseamnă că, pe planul dreptului substanțial, pentru a verifica condiția existenței unui drept actual aferent perioadelor ce excedează intervalului de referință/de report, instanța trebuie să stabilească dacă există o culpă a salariatului în neefectuarea zilelor de concediu legal de odihnă în intervalele de timp prestabilite de acesta cu acordul angajatorului, respectiv dacă există o încălcare nejustificată din partea angajatului a programării concediului de odihnă propuse angajatorului și agreate de acesta din urmă sau, dimpotrivă, o culpă a angajatorului, cel puțin în sensul neinformării și neoferirii salariatului a posibilității concrete de efectuare a concediului legal de odihnă. În cadrul acestui mecanism, instanța de judecată, în baza rolului activ reglementat de prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, va verifica în ce măsură angajatorul și-a îndeplinit obligația de a crea condițiile efectuării concediului de odihnă, precum și în ce măsură angajatul a solicitat efectuarea concediului de odihnă conform programării agreate de angajator ori într-o altă perioadă rezonabilă și, în pofida acestei solicitări, angajatorul s-a aflat ori a invocat că s-ar fi aflat în imposibilitatea acordării concediului din motive obiective circumscrise dinamicii activității profesionale gestionate de acesta.

82. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 519 din același act normativ,

Î N A L T A C U R T E D E C A S A Ț I E Ș I J U S T I Ț I E

În numele legii

D E C I D E: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 20.893/3/2023 și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) raportat la prevederile art. 146 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din același act normativ, în ipoteza pretențiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, izvorâte dintr-un drept actual, începe să curgă de la momentul încetării raportului de muncă.

Pentru intervalul care depășește termenul de report de 18 luni prevăzut de art. 146 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dreptul de a obține compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă subzistă atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv angajatului posibilitatea de a exercita acest drept și, respectiv, nu există atunci când angajatul s-a abținut să își efectueze concediul anual plătit, deși i s-a oferit această posibilitate.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2026.

Pentru judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

la data pronunțării hotărârii, eliberat din funcție prin pensionare, semnează președintele în funcție,

judecător LIA SAVONEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad